De ieri, alaltăieri… (VIII)

Ce înseamnă să ai o zi perfectă? Atâtea mici întâmplări incongruente compun timpul unei revoluții axiale terestre încât a recunoaște starea de bine fără dubiul vreunei tulburări pare imposibil. Omul este o ființă contradictorie și atributul acesta nu se vădește doar episodic, ci în continuum-ul curgerii sale temporale. Să ai o zi perfectă e mai puțin realizabil decât a pune clipa în poziție statică până ce bucuria cu care ai întâmpinat-o se risipește în neliniști. Atunci, momentul favorabil devine stare, iar starea suspendă timpul care, astfel încetinit, își uită de durată în beneficiul intensității.

Poate că nu exagereză cei care spun că, dimpotrivă, bucuriile stau sub semnul alertei, spre deosebire de dureri, a căror experiență amară dau timpului o lentoare exasperantă. Au dreptate în numele psihologiei comune care pare a fi mai mult rodul pasiunilor tulburi decât al temperanței. Reverberațiile târzii ale șocurilor care ne-au marcat cândva mărturisesc o atracție a noastră față de rău și o preferință pentru fatalitate.

De câte ori ajungeam la țară însoțit de tata, prima întrebare pe care el o punea celor din casă era cu privire la morțile petrecute de la ultima vizită.

„Cine a mai murit?”

Rămâneam neutru și luam parte la cina de bun venit, fără să-mi pese de cutare sau cutare care nu se mai aflau printre noi. Eram admonestat dacă întrerupeam, cu vreo întrebare sau cu vreo remarcă ușuratică, șirul de relatări care alăturau numelor celor trecuți în posteritate, împrejurări și fapte legate de obștescul lor final. Cel mai mult mă zgândărea mirarea cu care tata reacționa de fiecare dată când i se livra câte o întâmplare care, în cazul celor vii, nu avea decât cel mult o relevanță anecdotică. Un oarecare, un neica nimeni, devenea dintr-o dată o prezență monumentală nu atât prin prizma vreunei fapte mărețe – erau destui cărora li se făcea un examen aspru – ci prin morga gesturilor și a mimicii care accentuau solemnitatea spuselor.

În anii consecutivi temerilor generate de episoade precum intoxicația etilică a tătăiacului, aveam bucuria vieții și o trăiam cu instinctul și tenacitatea celui care se înfruptă lacom din pradă. În jurul meu, realitatea se înfățișa într-un firesc existențial ce îndulcea uneori chiar și cele mai neplăcute aspecte ale ei. Iar când oferta câte unei zile exceda pozitiv acel firesc, nu-l surclasam afectiv. Bunăoară, după câte o ieșire în natură, eram întrebat cu accent tendențios de mama dacă îmi dădusem seama de perfecțiunea zilei. Tenta întrebării miza pe o recunoaștere din partea mea că totul fusese impecabil. Răspundeam în acord cu așteptările ei, dar nu eram sincer. Pentru mine nimic nu stătea sub semnul excelenței pentru că în fond eram același, indiferent de împrejurări. Surplusul de satisfacție îmi confirma doar ceea ce, în grade mai mici sau mai mari, aveam ca înzestrare. Din păcate, pacea asta se va eroda cu timpul, iar accentul se va muta pe un soi de susceptibilitate căreia îi vom ceda într-o măsură cu toții. Tata, apăsat de asperități profesionale, va deveni mai irascibil iar în mintea mamei se vor insinua, alături de evlavia ei constitutivă, anumite prejudecăți religioase ce-i vor răpi, încet-încet, buna-dispoziție și umorul. Dar, până atunci, eu însumi voi avea parte de transformări, datorate atât aportului puberal cât și unor imponderabile ereditare și temperamentale mai adânci, care vor erupe pe neașteptate în timpul acelor transformări.

Citește și De ieri, alaltăieri… (VII)

Dar ce însemnă, totuși, o zi perfectă, atât în experiența nemijlocită a prezentului cât și în reiterarea acesteia în arealul memoriei?

De câte ori începea vacanța mare, trăiam anticipat petrecerea ei la țară, departe de zgomotul orașului și de îndatoririle școlare care îmi confiscau timpul. Din când în când eram întrebat sau îndemnat să merg în câte o tabără școlară pe undeva și de fiecare dată refuzam. Trăiam într-un oraș din vecinătatea muntelui, aveam o pleiadă de prieteni în vecini cu care hălăduiam după-amiezile în spatele blocului și mai departe, până în noapte, cu cheia de la apartament de gât. An de an vedeam marea, iar la țară, în două locuri diferite și complementare, băteam ulițele și imașurile de dimineața până seara, cu copiii de acolo, iar când eram pus la munci pe lângă gospodărie, aveam grijă să nu rămân niciodată dator cu recuperarea supramăsurată a timpului, pe care-l dedicam libertății. Îi compătimeam pe colegii de clasă care nu știau de sat și de oferta lui deconectantă. Cât stăteam departe de ai mei, nu le duceam niciodată dorul și nici nu mă gândeam la ce-o mai fi pe acasă, confiscat cu totul de noua mea identitate de țăran, cu domiciliu cu tot. Cu toate astea, eram nespus de fericit când ne revedeam în vizitele lor scurte sau când eram preluat spre o nouă destinație de vacanță.

Tata îmi promisese de multe ori că își va face timp pentru o plimbare împreună cu mine în locurile despre care avea propriile lui amintiri. Eu țintisem o zare care mă incitase de multe ori și care mi se părea oarecum misterioasă. Era dealul cu viță-de-vie a IAS-ului, dincolo de care îmi imaginam un povârniș asemenea celui observat dinspre locul din care îl priveam cu nesațul curiozității. Îmi părea o zonă interzisă, menită a oferi privitorului ajuns în vârf delectări menite doar inițiaților în ale drumeției. Degeaba eram descurajat că nu e nimic interesant de văzut acolo. Am insistat să facem traseul și drumul parcurs cu tensiunea destinației iminente m-a umplut de exaltare. Am urcat cu sufletul la gură povârnișul și când am putut cuprinde vizual peisajul, am rămas nedumerit de tabloul aplatizat al unei miriști lipsite de orice reper pitoresc. Erau câțiva kilometri din sat, pe care-i parcursesem plin de încântare până la final. Dezamăgirea a făcut ca la întoarcere drumul să nu se mai termine.

Trăisem o bucurie a imaginației ce se împlinea aievea prin traseul parcurs. Când realitatea n-a mai corespuns așteptării, plictiseala întoarcerii mi-a anulat tot ceea ce acumulasem prin nădejdea experienței a ceva ieșit din comun. Totuși, nu dezamăgirea a contat la final, ci bucuria satisfacerii unei dorințe ce mă incitase mult timp. A fost prima experiență a faptului că de multe ori parcursul copleșește destinația, chiar dacă cea din urmă este determinantă în a pune lucrurile în mișcare.

Au existat însă momente reușite de la început la sfârșit și care mi-au rămas înfipte în memorie ca stări a căror calitate era mult peste întâmplările ce le-au declanșat.

Ce poate fi spectaculos într-o plimbare de o zi, menită a recupera la fața locului, amintiri din tinerețea îndepărtată a tatălui? Tocmai prezența lui, împlinirea promisiunii și pacea din privire și din tonul vocii, au făcut ca plimbarea noastră să aibă virtutea desăvârșirii, chiar dacă de a doua zi, lucrurile vor reintra în rutina obișnuită.

Am plecat de dimineață cu ceva merinde. La marginea satului, am intrat în pădure unde puteam surprinde sunetele specifice foioaselor adiate și, din loc în loc, trilurile pe care nu ai cum să le percepi în alerta ostenelilor forestiere sau în graba drumului către holda de prășit sau de recoltat. Am reperat hotarul care încadra perimetral ceea ce, odinioară, fusese în proprietatea bunicilor. Aveam filmul altor vremuri, cu devălmășia comunitară, parcelată după primul război mondial și împărțită, alături de câteva pogoane arabile, veteranilor întorși acasă sau familiilor rămase în urmă. Străbunicul murise pe front și compensațiile obținute nu avuseseră puterea și nici timpul să aline vitregia istoriei. Subzistența adăugită prin împroprietărire nu putuse înlocui dorul după cei dispăruți și nici nu acoperise nevoia de ajutor bărbătesc la munca câmpului, iar urmările celuilalt război îi aruncase pe săteni în situația iresponsabilităților colectiviste.

Eram aspirat de poveștile astea ce făceau istoria vie și pe care nu le găseam tragice atâta vreme cât nu mă priveau direct. Făceam parte dintr-un alt timp și greutățile trecute, chiar dacă aparțineau patrimoniului familial, aveau ceva dintr-un scenariu narativ sau filmic pe care îl găseam interesant.

Am trecut apoi pe lângă culturile de floarea soarelui, de unde am smuls câteva pălării mai coapte pe care le-am curățat pe margini, unde semințele erau mai mari. Buzunarele pline de soreață erau specifice pe acolo, iar a o sparge între dinți și a-i mesteca conținutul, după ce ai scuipat cojile, era dovada bunei adaptări regionale. Mă complexa rapiditatea cu care efectuau tot procesul consumatorii înveterați. Cel mai mult mă irita nepriceperea mea în a sparge semințele doar cu ajutorul dinților și al limbii, fără a mă folosi de mâini, lucru pe care toți ceilalți îl făceau cu mare ușurință. Lângă tata nu aveam însă preocuparea asta și am putut savura cu răgaz toată agoniseala. Pe spatele uneia din pălării am dat de un brotăcel uimitor de verde pe care a trebuit, la intervenția prevenitoare a tatălui, să-l protejez. Era o întruchipare a faunei sacre ce dădea suflare universului în care ne mișcam și pe care îl descopeream în lumina calmă a creației nepângărite. Mai încolo, mi-a arătat un mușuroi pe care-l știa din copilărie. Nu m-a lăsat să mă apropii de el decât după ce, la fel de prevenitor, mi-a atras atenția asupra fragilității lui și a sensibilității ocupanților la orice deranj din afară. Am ajuns la iazul pe care mi-l descria admirativ în termeni de performanță piscicolă și apoi am dat un ocol larg pe la terasa masivă de piatră ce traversa gârla formând un baraj natural și care devenise astfel o săritoare pentru înotătorii dibaci ai locului. A făcut și el câteva salturi în apa adâncă de dedesubt, ieșind la mal în stilul câinesc, popular în zonă, stropind astfel până departe cu apa plescăită de bătaia picioarelor. Lângă terasă, ceva mai în aval, am dat de un ochi de apă în care mulțime de pești rămași ca într-o capcană, se zbăteau să supraviețuiască, mestecând cu gurile la suprafață. Nu eram pregătiți de așa o pleașcă și am adunat tot bancul în maieul tatei, pe care-l înnodase în chip de sacoșă. Ne-am întors pe seară și de atunci acea zi a rămas ca o amprentă ce fasonează răbojul imaginat, ferm descifrat cu expresia cea mai potrivită „a fost odată”.

Dincolo, pe Ardeal, cum îi zic făgărășenii ținutului de la nord de Olt, reușita zilei începea odată cu desantul în curte la „ai lu Achim”, cum ne identificam în nomenclatorul oral al satului, și dura până când ultimele case dispăreau din vizor, pe drumul de întoarcere la Brașov. Sejurul era mai scurt și de aceea simțit mai cu intensitate.

De obicei, descindeam pe la gustar, la începutul decadei mediane, pentru a cuprinde în restul de vacanță petrecerea acolo, apoi la mare și, în cele din urmă, la culesul prunelor. Doar o singură dată, am dat curs obligației de a fi prezent cu clasa la parada din 23 august. În rest, această zi nu a însemnat nimic special pentru mine, fiind una din șirul celor închinate zburdărilor pe hotarul mai mult decât generos al micii așezări dintre dealuri și păduri.

Plecam dimineața după dejun, împreună cu cei doi sau trei veri de la Sibiu, și mai reveneam seara, hămesiți, murdari și obosiți. Nu aveam, ca dincolo, grija că cineva mă caută sau că ar avea nevoie de mine la vreo treabă. După cină, ieșeam din nou și ne atașam grupului mai numeros de fete și băieți, rezidenți permanenți ai satului, care, după o zi de muncă, își făceau veacul pe ulițe sau pe la porți.

Spuneam că nu purtam dorul casei sau al părinților, dar nici nu-mi era indiferent dacă mă trezeam cu vreunul din ei în vizită. Așa s-a întâmplat într-o binecuvântată zi de 23 august când, la poartă, a oprit mașina mătușii din Sibiu, din care a coborât și mama. Veniseră împreună încă de dimineață cu scopul de a aduna mure dintr-o tăietură de pădure, aflată destul de departe. O porțiune din drum urmau să-l facă tot cu mașina, restul, pe jos. Ne-am alăturat și noi, Ralu, Sorin, fratele lui mai mare și cu mine. Ne-am înghesuit în Dacie, ne-am hurducăit pe șleauri până unde s-a putut și apoi am urcat și am coborât pe picioarele noastre până la obiectiv.

În imaginarul meu, Edenul se îmbina cu bucolicul până la confuzie. Era de ajuns un mic colț de rai pentru a mi se declanșa, în valuri, puseuri romantice. Aveam de a face, în mod inconștient, cu propria mea revoltă față de platitudinile subînțelesului imediat ce sufoca sublimul în faldurile utilitarului și lucrativului. Dacă nemții se revoltaseră cultural și programatic prin furtună și avânt, alții au menținut titulatura revelației deasupra creației, aclamând divinitatea în manifestările ei estetice.

Așa am trăit eu în ziua aia. Panta lină, presărată dens cu trunchiuri de copaci căptușiți cu rugi de mure încovoiați de mulțimea și mărimea degetarelor movulii, soarele ce nu reușea, cu toată strălucirea lui, să obtureze azurul cerului, grupurile de culegători animați de o hărnicie pașnică, neconcurențială, datorită belșugului peste măsură, comuniunea cu ai mei, mamă, mătuță, veri, prieteni și cunoștințe, toate astea m-au copleșit. Adunam cu sârg fără a gusta, pentru că îmi părea de domeniul sacrilegiului să deturnez vreun fruct de pe calea lui spre paner, bogot sau găleată. Tot așa, nu mai simțeam nimic din ce înseamnă dorință ori savoare, pentru că toată râvna mi se cheltuise în bucuria contemplației.

În afară de șoferiță, ceilalți ne-am întors pe jos pentru că, portbagajul fiind plin, mașina nu ar fi suportat pe șleauri, o sarcină în plus. Am trecut pe la stână și mulgătorii ne-au împroșcat din strungă cu jeturi de lapte direct din ugerul oilor. Ne-au observat lingânu-ne pe buze și ne-au umplut fiecăruia din noi, câte o cupă mare, însoțită de câte o felie de pită, pe măsură. Am băut cu nesaț și a doua și a treia cupă și mi-am dat seama că era prima oară când beam lapte dulce. Niciodată nu-mi trebuise așa ceva. De atunci, însă, paharul cu lapte mi-a devenit prieten.

Când să plecăm, careva a zărit în târla din vale, câțiva pistrui albi care ne-au cârmit din drum. Sute și sute de ciuperci proaspete de pajiște, ne invitau irezistibil la recolta de seară pe care am onorat-o cu aceeași hărnicie, încheind apoteotic o zi la fel de memorabilă pentru mine, ca cea al cărei epilog stătuse tot sub umbra itineranței și a belșugului.

Pe înserat, priveam de pe dealul ce mărginea satul la miazăzi. Fixam tabloul cu turla gotică a bisericii înconjurate de acoperișurile de țiglă și mi-am propus o nouă pansonare a răbojului, o marcă pe clipa prelungită a stării de grație ce mă afierosise unei lumi pentru care realitatea nu mai făcea parte din substanță ci configura doar aparența.