Triaj

Am vrut să mă ridic când talanga atârnată de gât a sunat, trezind din picoteală două capre. Pe bune? Mi-am băgat capul între copitele din față și mi-am privit partea de dinapoi: Slavă Domnului! Mulțumesc, Buck Mulligan!

-Hai, mai repede, mișcă, tu, ăla crețu’, hai că n-avem toată ziua la dispoziție!

M-am uitat în spate și am văzut că mai erau și alții ca mine, nedumeriți, privind speriați în toate părțile, împinși de niște zdrahoni spre o poartă înaltă cu grilaj din fier forjat, deasupra căreia stătea ceva scris cu litere aurii, dar din cauza aburului dimineții ce plutea în jur, nu se vedea decât cuvântul TRIAJ.

Îmi aminteam că băusem în oraș o cafea cu domnișoara Kennedy. O tânără înaltă ca un turn, cu buze subțiri. Avusesem o discuție interesantă despre reîncarnare. Ea spunea că e convinsă că sufletele noastre se pot reîncarna și în animale. Dar nu toate animalele pe care le vedem sunt rezultatul unei reîncarnări. Printre ele viețuiesc și suflete de oameni. De aceea, spunea ea înflăcărată, întâlnim uneori câini care par a vorbi și înțelege graiul omenesc. Din păcate, ceilalți membri ai haitei nu știu că au printre ei un suflet reîncarnat. Mie mi-ar plăcea să mă reîncarnez într-o girafă, conchise domnișoara Kennedy. Am plătit consumația și am ieșit în stradă. Din cauza soarelui orbitor nu am văzut tramvaiul care venea cu viteză spre noi. Un bărbat cu părul alb mi-a făcut semn să mă apropii. Nu-mi dădeam seama exact ce face, dar părea că se mișcă frenetic pe ritmul unei melodii ce se auzea din ce în ce mai clar:

If you’re blue and you don’t know where to go to

Why don’t you go where fashion sits? Puttin’ on the Ritz…

Când aburul s-a risipit, bătrânul ciudat bătea step și învârtea în aer un baston. Purta sacou în carouri, pantaloni stacojii, batistă la buzunar și pantofi din piele de crocodil. Muzica s-a oprit și, din senin, m-am trezit pocnit în cap.

-De ce nu ți-a plăcut Joyce, nefericitule? Mai ține una – și iar mă lovi cu bastonul în cap.

– Poftim? Cine?

– Știi tu foarte bine!

– Vă referiți cumva la James Joyce?

– James Augustine Aloysius Joyce.

– Ei bine, mărturisesc că, atunci când mi-a căzut în mână, mi s-a părut dificil și n-am ajuns prea departe… dar, dacă nu greșesc, am nimerit cumva în…

-Iad? O, nu. Nu încă, vreau să zic. Mai ai ceva de așteptat…

Bătrânelul agresiv făcu o tumbă neașteptată și dispăru. În locul său apăru o femeie la vreo 45 de ani, cu forme apetisante și alură de secretară. Se aplecă pentru a ridica un pix imaginar, lăsând să i se vadă elasticul jartierei.

-Trebuie să vă fac actele. Știu, vă surprinde că sunt exact imaginea clasică de secretară cu care ați avut sute de fantezii, dar așa e aici, totul trebuie să fie… cum să vă spun… cel mai perfect. Ah, știu, nu-mi spuneți, e pleonasm.

– Ce anume?

-Cel mai perfect. Știu. Ca și calomnie mincinoasă. Dar și asta face parte din plan. Secretarele fac pleonasme. Bun. Hai să nu ne pierdem în divagații. Spuneți-mi, de ce nu v-a plăcut James Joyce?

Mi-am pipăit instantaneu cucuiul și m-am uitat cu teamă în jur ca nu cumva să apară iar Fred Astaire.

-Păi, am început prost. Cu „Ulise”. E un roman greu, cu multe note de subsol și referințe livrești. Cum poți citi o carte care te întrerupe de la primul cuvânt?

Uite cum începe: „Solemn`1 rotofeiul Buck Mulligan’2 venea dinspre capul scărilor purtând un bol cu clăbuc, peste care erau așezate în cruce o oglindă și un brici”.

-Da? Un început promițător, aș spune, dar ce știu eu, sunt doar o secretară și nu cred că mă pot pronunța. Deci, revin, de ce nu v-a plăcut James Joyce?

-Poftim? Eram prea tânăr, cred. În facultate…

– Dar mai târziu?

– Nici mai târziu. Îmi pare rău. Ce vreți acum? Nu-mi place și cu asta, basta!

-Ați mai avea o șansă. Mi-au zis să vă spun. V-aș putea aduce chiar acum romanul. L-ați citi și gata.

-Gata ce? Mi-ați pune ștampila de Rai? M-aș mântui cu Joyce? Ei, asta-i bună!

-Am înțeles. În acest caz…

Piticul dansator apăru la braț cu domnișoara Kennedy.Când ajunse în dreptul meu, făcu o fandare și întinse bastonul spre mine în chip de spadă.

– En garde, nefericitule!Te provoc la duel! Voi reabilita numele acestei distinse domnițe. Ce? Credeai că acest personaj secundar îți va servi drept sprijin în povestea ta bizară? Ce ți-ai zis? Bag acolo o prezență feminină, o descriu cu două adjective și o comparație, apoi îmi fac ieșirea din cafenea și gata! O arunc la lada de gunoi literar a miilor de personaje secundare. Nu te-ai gândit că cititorul poate ar vrea să știe mai multe despre ea? Ca, de exemplu, de ce preferă acel parfum cu esențe tari de santal, de ce hrănește acasă nouă pisici, cum o alinta taică-su când era mică, și nu în ultimul rând, de ce i-ar plăcea să se reîncarneze într-o girafă, de ce?

– Păi, chiar nu știu. Și în plus, cu toată această rodomontadă, nu cred că ați reușit să o transformați pe domnișoara Kennedy într-un personaj principal. Personajele principale am rămas noi.

– Shhh! Nu-i mai pomeni numele, dobitocule! Nu ești demn de asta! Mai bine gândește-te ce rol i-ai putea da acum, până nu e prea târziu.

– Păi asta nu se mai poate!

– Și mă rog, de ce?

– Ar trebui să mă întorc la cafenea… Nu pot să îmi asum acest risc, ar fi șanse mari ca dumneata să nu mai exiști și nu cred că ți-ai dori acest lucru.

– Alo, nu crezi că întreci măsura? Ai impresia că ne poți elimina când vrei, că poți dispune de sentimentele, trăirile și pasiunile noastre după pofta ta? Te înșeli amarnic. Toți vă înșelați. Noi suntem veșnici. Lumea voastră există prin noi.

Fură ultimele cuvinte pe care le auzii înainte ca piticul cu pantofi din piele de crocodil să mă lovească cu bastonul în cap.

***

În alte condiții, pajiștea cu flori de câmp mi s-ar fi părut minunată, acum, însă, nu o vedeam decât ca pe haleală bio sută la sută. Nu-mi dădeam seama dacă viața mea ca țap era preferabilă celei de capră, dar un lucru era cert: aveam ce babardi. Dacă aș fi fost o capră, ar fi fost nașpa rău. Hai, cu țapu’ ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar cu ciobanul… Apoi mulsul, tunsul și, Doamne-ferește, vreo pastramă ceva…