„Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak” de Ismail Kadare (fragment)

La Editura Humanitas Fiction a apărut volumul „Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak” de Ismail Kadare (traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Colecția „Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu).

Încercând să reconstituie, într-un amețitor joc al oglinzilor, o convorbire încețoșată de trecerea anilor și de rolul și miza fiecăruia dintre martorii direcți sau indirecți, cea mai recentă carte a lui Ismail Kadare devine o meditație asupra responsabilității și adevărului, asupra fragilității și curajului, scrisă de un maestru al nuanțelor și dilemelor etice.

Kadare construiește din mărturiile privind acea convorbire telefonică mitică din 1934 dintre dictator și cel ce avea să scrie Doctor Jivago o carte captivantă. O reușită.

Le Monde

În seara de 23 iunie 1934, în atmosfera sumbră a Moscovei aflate sub teroare, Boris Pasternak primește un telefon în apartamenul său de pe strada Volhonka. Crede, mai întâi, că este o farsă cam nesărată a unui confrate. Dar se înșală. La celălalt capăt al firului se află Kremlinul. Stalin cel temut ar dori să discute despre Osip Mandelștam. De răspunsul lui Pasternak pare să depindă soarta poetului aruncat în închisoare după ce a îndrăznit să-l ia în râs, în versurile sale, pe tiran. Patru ani mai târziu, Mandelștam murea într-un lagăr de tranzit din Gulag. Această conversație a început să-l obsedeze pe Kadare încă din anii tinereții, când era student la Moscova și a auzit pentru prima dată vorbindu-se despre ea.

Rezonând, prin prisma experienței personale de scriitor din lagărul comunist, cu marile figuri ale literaturii ruse ce defilează în această carte sub privirea amenințătoare a statului totalitar, Kadare disecă fiecare aspect, fiecare indiciu, fiecare semnal referitor la misterioasa convorbire telefonică Stalin–Pasternak din vara lui 1934, ca un anchetator care nu va găsi niciodată cheia enigmei. Denunțuri, intrigi, incertitudini, mărturii, ipoteze, zvonuri despre poezii care nu au fost niciodată așternute pe hârtie și tot atâtea semne de întrebare alcătuiesc aici un labirint de versiuni complementare sau chiar contradictorii, prin care scriitorul desenează în clar-obscur complicata relație artist–tiran.

Ismail Kadare

Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak (fragment)

Problema aureolei scriitorului sau artistului a fost mereu una dintre cele mai complicate. Şi asta pentru simplul motiv că întotdeauna venea ziua în care setea de laude, împreună cu invidia apăreau deschis în viaţa publică. Aureola, faima, bună sau rea, a fost o parte inevitabilă a acestei aberaţii de neevitat. Oamenii de artă, voit sau nevoit, s‑au aflat mereu în centrul ei. Opuşi lor, voit sau nevoit, au fost liderii politici, patriarhii, prinţii, idolii naţionali. Faima, bună sau rea, acţiona în mod diferit asupra celor două categorii. Şi aici apărea marea dilemă: partea rea a faimei, celebritatea negativă, pe cât de distrugătoare era pentru liderii politici, pe atât de neputincioasă se dovedea în privinţa artiştilor. Şi ca şi când asta n‑ar fi destul, în loc să‑i distrugă, îi făcea şi mai interesanţi.

Are halucinaţii? E afemeiat, corupt, beţiv, asta e treaba lui. Scrie frumos? Asta‑i important.

Paradoxul e că orice secol şi orice regim o experimentează în mod diferit, dar comunismul a „înghiţit‑o“ foarte greu.

La începuturile Rusiei sovietice s‑ar fi părut că slăbiciunile ciudate ale scriitorilor şi artiştilor îi vor prăbuşi sub propria greutate. Era suficient să le scoţi în evidenţă secretele deranjante şi să le pui faţă în faţă cu cultul luminos al clasicilor marxişti.

Aşteptarea a fost îndelungată, iar deziluzia amară, mai ales după atacul lui Sigmund Freud împotriva lui Dostoievski. Prefaţa lui celebră la ediţia franceză din anul 1928, de la Paris, la Fraţii Karamazov, în care Stalin îşi pusese o mare speranţă că, împreună cu marele scriitor, bănuit că şi‑ar fi ucis tatăl, avea să fie lovit şi decadentismul, a făcut exact contrariul.

Nu se ştie încă dacă studiul lui Freud n‑a fost fermentul, poate şi indirect, unei noi idei, absolut surprinzătoare, adversă aureolei oamenilor de artă. Cu alte cuvinte, pornind de la natura lui blamabilă, „răul“ să fie folosit pentru ceea ce nu ar putea face „binele“. Altfel spus, cununa scriitorului să rămână intactă, chiar dacă el va apărea ca un tip dificil, cinic, sumbru, disperat, şi să piardă totul fiind vesel, încrezător, cu spirit deschis şi, mai ales, umăr la umăr cu poporul.

Acesta din urmă, „umăr la umăr“, făcea în special minuni. În capcana lui a căzut unul dintre talentele cele mai mari ale vremii, Mihail Şolohov. Romanul lui Pe Donul liniştit a fost declarat operă clasică a literaturii, deşi în centrul său nu se afla un personaj pozitiv, cum cerea doctrina, ci omul şovăitor între revoluţie şi contrarevoluţie, inima îndemnându‑l chiar spre aceasta din urmă.

Scriitorul însuşi a acceptat sau a fost obligat să accepte interpretarea semioficială, cvasipopulistă a operei sale ca oglindă a vremii, interpretare greu de impus fără ajutorul unor elemente externe. Şolohov, indiferent cum era şi cum trăia, a început să fie prezentat peste tot ca modelul „scriitorului sovietic“, departe de orice influenţe suspecte, de singurătate, de băutură, de femei, mereu zâmbitor, fotografiat vesel alături de ţăranii săi de pe Don, adesea îmbrăcat cu cămaşă de colhoznic.

Kadare întreprinde o adevărată anchetă lingvistică și psihologică, analizând minuțios fiecare dintre cele treisprezece versiuni consemnate ale discuției Stalin–Pasternak. O carte complexă și fascinantă.

En attendant Nadeau

Toată ţările care au făcut parte din lagărul socialist, după al Doilea Război Mondial, au traversat dureros momentul trecerii marilor scriitori din epoca burgheză la cea comunistă. Teroarea şi puşcăriile au fost partea cea mai vizibilă a tabloului. Partea cealaltă, cea a dramelor personale, a înfrângerilor, a laşităţii, fiind necercetată până astăzi, a fost şi cea mai neînţeleasă.

Pe comuniştii îi speria arta. Ordinele şefilor lor, incluzându‑i aici pe Lenin şi Marx, erau atât de şchioape, încât mii de lucrători din cultură îşi storceau creierii zi şi noapte ca să priceapă ce voia să spună Lenin în singura lui broşură despre literatură: „Organizaţia de partid şi literatura de partid“.

Oricât de incredibil ar părea, nimeni nu îndrăznea să declare că această neînţelegere venea din faptul că în broşurica respectivă, banală şi plicticoasă, nici autorul însuşi nu ştia despre ce literatură vorbeşte: despre pamfletele şi sloganurile de partid sau despre literatura pe care o cunoaştem. Răsfoindu‑l pe Karl Marx, nu e greu de înţeles că omul care şi‑a consacrat întreaga viaţă răsturnării prin violenţă a ordinii mondiale, în zecile lui de cărţi, nu are nici jumătate de pagină despre trauma şi durerea produse de vărsările de sânge.

Să nu pomeneşti nimic despre acestea nu înseamnă doar că nu ai priceput nimic din Homer şi Dante, ci mult mai mult. Poţi presupune că Marx i‑a propus omenirii cel mai mare măcel, fără a‑l însoţi, cel puţin, cu un sfat simplu, omenesc: totuşi, fiţi atenţi să nu ucideţi conştiinţe!

Să încheiem cu atât ar fi poate jumătatea răului. Dar cealaltă jumătate, care urmează, este mult mai macabră. Atenţie la obsesia pentru uciderea conştiinţei! Definită drept o „slăbire a luptei de clasă“, compasiunea, în mii de studii, discursuri şi sloganuri, este sinonimă clopotului de îngropăciune în conştiinţa proletariatului mondial. Toate ţările lagărului, începând cu micuţa Albanie ultrastalinistă şi până la uriaşa Chină, şi‑au oferit contribuţia la această dramă. În Albania, dintre scriitorii necondamnaţi, doi mai cunoscuţi, Fan Noli şi Lasgush Poradeci, au avut relaţii speciale, nelămurite nici până astăzi complet, cu regimul comunist. Veneau amândoi din epoca monarhiei şi erau la fel de cunoscuți, dar în moduri diferite. Primul, Fan Noli, poet şi shakespearolog, fost complotist, fost prim‑ministru al Albaniei, a sfârşit ca episcop albanez stabilit în SUA. După cum s‑a spus adesea, a fost singurul poet din Europa care a avut un lung conflict cu regele ţării, Zogu, pe care a reuşit să‑l detroneze şi să‑l condamne la moarte în contumacie, pentru a fi destituit şi condamnat la moarte în absenţă la rândul său, de acesta.

Şi astfel, conform scenariului albano‑balcanic de a se umili unul pe altul, au sfârşit prin a se împăca în 1960, când ambii pierduseră deja Albania.

Celălalt poet, Lasgush Poradeci, a fost, cu tot ce‑a avut, inclusiv aureola, la polul opus: a avut un destin erotico‑celest. Iubiri, femei, totul într‑o lume care mai mult nu era decât era.

Ba chiar se autocaracteriza „O pasăre a cerului“, lucru despre care gurile rele nu vor ezita să spună că, profitând de numele regelui Zogu, care în albaneză înseamnă pasăre, îl sfida deschis pe rege: tu eşti pasăre pe pământ, eu în cer!

Numai că regele albanez, lucru rar întâlnit, nu‑i invidia pe poeţi. Poate pentru asta, ori poate de groaza pe care i‑o trezise celălalt poet, Noli, el a rămas de‑o parte, ceea ce ar fi putut însemna că poetul şi prinţul se ignorau unul pe altul.

Şi astfel, după nebunia războiului, Lasgush Poradeci s‑a trezit în epoca comunistă, printre urale întrerupte de salvele de puşcă ale plutoanelor de execuţie. Departe de orice, inclusiv de acestea din urmă, era atât de în afara timpului, încât orice condamnare a lui ar fi părut neconvingătoare. Oricum, pentru a nu‑l ignora complet, în aşteptarea unor lovituri mai grele, au răspândit zvonul că ar fi maniac şi complet sărit de pe fix.

Dictatorul comunist Hoxha, ca şi când s‑ar fi simţit nemulţumit de ceea ce s‑ar putea numi „absenţa experienţei regale a invidiei“, l‑a imitat pe fostul rege în atitudinea faţă de aceşti doi mari artişti: s‑a împăcat oarecum cu Noli şi a continuat aceeaşi atitudine indiferentă faţă de Poradeci.

Aceasta din urmă a fost reciprocă, deci foarte convenabilă pentru poet, deşi nu lipsită de riscuri.

Ceea ce l‑a apărat într‑adevăr pe Lasgush Poradeci a fost masca lui Hamlet. Chiar şi azi, în preziua deschiderii dosarelor secrete, nu există nici o dovadă că se prefăcea a fi nebun. Mai curând se bănuia contrariul.

Felul cum vorbea părea că nu vine din lumea asta. Ciudat e că vorba celorlalţi începea să se schimbe şi ea. Prima ciudăţenie ţine de folosirea cuvântului „domn“, dispărut între timp. Aici se afla, cum s‑ar părea, geneza ideii foarte vagi că poate poetul nu mai era în viaţă. Idee care s‑a răspândit, inexplicabil, peste tot în foarte scurt timp. Ori de câte ori venea vorba despre el, se găsea cineva care să întrebe dacă mai trăieşte sau nu şi, după acesta, un altul care să răspundă că asta se ştie. Mai apoi, puţini ar fi putut jura că ceea ce se ştie este că poetul e viu sau nu.

Asemenea dileme, precum aceea din jurul întrebării dacă poeţii sunt mai puternici prin absenţa lor sau prin prezenţă, nu apăreau niciodată în presă. La fel cum nu apărea nemulţumirea cititorilor faţă de scriitori, din Ungaria şi ţările baltice până în Mongolia. Când nu scriau cărţi atrăgătoare, pentru că nu erau capabili sau nu‑i lăsa realismul socialist, după cum se lamentau ei, atunci să producă măcar vreun scandal‑ceva, ca pe vremuri, sfârşit dacă nu cu crimă, măcar cu un divorţ răsunător.

Ce era?! Cum începea – cum se sfârşea. Dar se sfârşea oare?

Că în literatură avusese loc o catastrofă, asta o simţeau toţi. Căutarea cauzelor catastrofei, de negăsit, de altfel, avea să continue până azi, când sunt scrise aceste rânduri şi când arhivele secrete, în fine, se deschid.

După Iosif Brodski, dintre cele două moduri de a distruge o literatură, prima, lovitura în moalele capului, a fost înlocuită cu o alta, mai vicleană, anume distrugerea materiei prime, altfel spus, a cărămizilor (ceea ce înseamnă în cazul nostru a scriitorilor), care va duce mai apoi la prăbuşirea de la sine a construcţiei.

Celelalte stricăciuni şi distrugeri i le va aduce viaţa însăşi, personajele care o populează, limba pe care acestea o vorbesc. Fiecare popor al marii familii comuniste îşi aducea propria experienţă în fiecare domeniu. Dispariţia mediilor considerate tipice pentru vechiul regim, precum cazinourile, barurile de noapte, casele de toleranţă şi celelalte avea să ducă la dispariţia maniacilor, cartoforilor, beţivilor, curvarilor etc. În toate acestea, limba va avea rolul ei, cea scrisă, desigur, dar mai ales cea vorbită.

Printre cuvintele problematice sunt câteva care creează dificultăţi inimaginabile, cum este, de exemplu, cazul cuvintelor „domn“, „doamnă“ sau „domnişoară“, ca să identificăm doar trei din agitatul univers lingvistic.

Acestea trei sunt considerate pe drept cuvânt printre cele mai reprezentative pentru faza de tranziţie. Fiecare ţară comunistă a avut propria ei experienţă, uneori surprinzătoare, cum este cazul Albaniei. Această ţărişoară, caracterizată de regulă prin lipsuri şi înapoiere, în cazul celor trei cuvinte a dovedit o evoluţie neaşteptată. În timp ce cuvântul „domn“ a dispărut din circulaţie încă din prima fază a socialismului, la fel ca în Uniunea Sovietică, cuvântul „doamnă“ a rezistat ceva vreme. Dar surpriza cea mai frumoasă a oferit‑o cuvântul „domnişoară“. S‑a căutat cu insistenţă înlocuirea lui, mai ales că era mai apropiat de cuvântul „mamă“, mai cu seamă la şcoala primară. Cu toată nervozitatea pe care o provoca, fiind pronunţat de zeci de mii de copii în locul cuvântului „învăţătoare“. Dar încercările de a‑l înlocui au eşuat una după alta. Copilaşii au continuat cu încăpăţânare să le spună învăţătoarelor lor „domnişoară“. Iar tenacitatea acestei uriaşe armate de copii s‑a dovedit de neînvins, până ce cuvântul cu rezonanţe scandaloase pentru unii şi‑a ocupat un loc definitiv în limba albaneză.

Din păcate şi ca dovadă a lipsei de responsabilitate, în studiile literare şi lingvistice de până acum nu i s‑a acordat nici o atenţie, şi nici nu s‑a pomenit măcar acest fenomen pe cât de profetic, pe atât de înduioşător.

Extrapolând, întreaga viaţă umană s‑a aflat în faţa unor încercări grave de a fi secătuită. Odată cu împuţinarea barurilor de noapte, amintită mai sus, personajele groteşti au devenit din ce în ce mai rare, ceea ce arăta o literatură ameninţată. La fel şi femeile frumoase, pe chipul cărora se citea din ce în ce mai rar vreo poveste de dragoste. În sălile cenuşii ale Uniunii Scriitorilor, oamenii căutau în zadar scriitori carismatici. Şi cu atât mai puţini un destin pe măsură.

Mulţi dintre cei scăpaţi întâmplător de închisoare, scriitori ieşiţi din rândul clasei muncitoare sau orfani din casele de copii, ascultau vrăjiţi relatările despre experienţa literaturii sovietice, ale colegilor lor, care fuseseră invitaţi acolo la diferite evenimente. Câte unul, pe ici, pe colo.

Citește și „Prietena mea Natalia” de Laura Lindstedt (fragment)

Când Lasgush Poradeci, într‑o mică Albanie distrusă de stalinism, ajungea în situaţia ideală de a fi socotit între viaţă şi moarte, se poate uşor bănui ce li se întâmpla poeţilor la Budapesta sau Moscova. Aristocraţii artei, scriitorii, erau izolaţi şi supravegheaţi fără milă, aşa că se întâlneau cu greu unul cu altul.

Şi totuşi, chiar şi în lâncezeala aceasta, cronica zilei ne dă tot felul de curiozităţi. Personaje excentrice în centrul Moscovei. Gări, barăci şi locuri de detenţie cu denumiri ciudate, ca „Vtoraia recika“ (al doilea pârâu sau pârâul care urmează). Şi din nou anchetatori, nu unul, ci doi, chiar mai mulţi. Apoi ceva nemaivăzut, doar auzit, ceva înfiorător, ca în cazul lui Mandelştam. Fuseseră unsprezece persoane care auziseră nenorocirea aceea, iar Mandelştam, încătuşat, trebuia să dea nume.

Tot felul de texte îngrozitoare, într‑o rusă adesea precară, se învârteau peste tot.

Două celebre versuri ale lui Feodor Sologub: V polie ne vidno ni zgni. Sluşitsa krik pomoghi! „Pustie şi‑ntunecată câmpia e‑n noapte. Se aude un strigăt: ajută‑mă, frate!“ Un alt vers, de data aceasta al lui Mandelştam: No liubliu etu kurvu Moskvu. „Uite că iubesc curva asta, Moscova.“ Şi altul, anonim: „Viaţa‑i sfârşită, de moarte nimica nu ştiu.“

După primele zvonuri despre convorbirea de trei minute Stalin–Pasternak, puţini au fost aceia cărora să le treacă prin cap că discuţia ar fi putut fi consecinţa unui asemenea vers sau poem. Ba chiar, şi atunci când s‑a aflat esenţa răului: expresia „Țărănoiul de la Kremlin“, gândul, înainte de a dezlega dilema versurilor, se împotmolise la întrebarea dacă cuvântul „ţărănoi“ avea legătură cu Kremlinul sau cu Georgia.

Oricum ar fi fost, Ţărănoiul de la Kremlin sau Ţărănoiul din Georgia, asta i‑ar fi provocat insomnii lui Stalin, căci, în ambele cazuri, avea în sine ceva ce nu trebuia ştiut şi nici aflat vreodată. Ceva asemănător cu misterul lui Gorki, când câteva fraze ale celebrului scriitor, rostite sau scrise cândva de mâna lui, nu doar că trebuiau să dispară de pe faţa pământului, ci, odată cu asta, să fie uitată chiar dispariţia lor.

Întâmplarea se petrecuse la începutul secolului, când Maxim Gorki, deja un nume cunoscut, scrisese că, în timpul unei călătorii la Londra, a avut ocazia să fie prezent la o şedinţă la care viitorul şef al bolşevicilor ruşi, „un anume Ulianov, umflat ca un clapon şi cu o voce spartă“, conform lui Gorki, vorbea despre revoluţie.

Se prea poate ca Stalin să nu fi aflat de la Lenin, până în ziua morţii acestuia, din 1924, fraza veninoasă a lui Gorki. A aflat‑o însă cu siguranţă, ba chiar şi modul în care s‑o facă uitată, imediat după moarte. Era o raritate, ca să nu spun ceva nemaiîntâlnit, cu totul diferit faţă de tăcerea adusă de glonţ, această grămadă de atenţii, de laude şi de titluri copleşitoare cu care a fost îmblânzit marele scriitor.

Multă vreme, pentru Stalin a fost de neînţeles toată această bunăvoinţă. În realitate, mărinimia aprigului conducător faţă de scriitor atrăsese un sentiment asemănător din partea acestuia. Cu fiecare an care trecea, veninul lui avea să pară tot mai ireal.

Zece ani mai târziu, în 1934, Stalin avea să se afle în faţa unei spaime asemănătoare. Dialogul lui cu Pasternak nu putea fi decât un strigăt de panică. Ca atare, cu voia sau fără voi lui, convorbirea aceea avea să ascundă multe necunoscute.

Nu degeaba după trei sferturi de secol, întrebarea, dacă s‑a petrecut sau nu ceva, după cum credem noi, rămâne. Au avut loc arestări, interogatorii, anchete cu unul sau mai mulţi anchetatori?

Uneori, răspunsurile par simple, cum ar fi de pildă acelea despre anchetatori. Unul sau mai mulţi, n‑avea importanţă. Totuşi… Totuşi, când aveau să afle că erau într‑adevăr doi anchetatori, iar unul din ei, cel pe nume Arkadi Furmanov, era atât de diferit de celălalt, Nikolai Şivanov, ca şi când ar fi fost coborât de pe altă planetă, aveau să rămână cu gura căscată. Un fals anchetator? Din alte vremuri? Un subconştient înveşmântat în anchetator?

Era mai mult decât atât. Arkadi Furmanov era prieten intim cu poetul şi, în acelaşi timp, omul care juca rolul anchetatorului la întâlnirile la care Mandelştam, intuind că va fi arestat, exersa cum să răspundă la întrebări fără a cădea în cursă! Era, cum s‑ar părea, pentru prima dată când se petrecea aşa ceva în Rusia.

Erau multe lucruri care aveau loc pentru prima oară, aşa cum nu lipseau nici cele care se petreceau pentru ultima. Acestea din urmă păreau şi mai cumplite, aşa cum a fost convorbirea la telefon care n‑a mai avut loc, după ce Stalin a încheiat discuţia. Pasternak s‑a repezit la telefon pentru o ultimă clarificare, dar de la capătul liniei nu i‑a mai răspuns nimeni. Până ce vocea rece a lui Poskrebişev l‑a anunţat că nu trebuie să mai formeze niciodată numărul acela, pentru că numărul acela nu mai există nicăieri pe lume. Ai înţeles? a repetat el. Numărul fusese creat doar pentru o singură convorbire, cea care abia s‑a încheiat…

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte (Humanitas Fiction, 2020), care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele investigând absurdul totalitar. Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice, cum ar fi Dimineți la Café Rostand (2014; Humanitas Fiction, 2021) și Înfruntare la nivel înalt: Misterul convorbirii telefonice Stalin–Pasternak (2018; Humanitas Fiction, 2022) . A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). În 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.