Heidelberg (fragment dintr-un roman în lucru)

Într-o zi, Iosif o să pornească singur la drum. Un drum al cărui traseu îi e necunoscut. Nimeni nu s-a întors „de acolo” ca să-i povestească. Nu i se cunoaște lungimea, dacă e lumină sau întuneric, ori o alternanță liniștitoare, dacă ai de unde bea apă sau dacă ți se face sete. S-ar putea să nu. Dar nici asta nu e sigur. Se spune totuși că ar fi câțiva oameni care l-ar fi străbătut o vreme și apoi s-au întors. Aici intervine buna credință a lui Iosif. Ar fi bine să se pregătească pentru drumul ăsta, nu-i unul ca toate celelalte. Se spune că are caracteristica unei lupe. Bagajul pe care îl ia se mărește. Ce va pune în bagaj ține doar de el. Pentru că e un om liber. Asta și-a dorit. Înainte să pășească pe drumul necunoscut, Iosif a realizat că tocmai parcurge un drum la fel de misterios și al cărui sens abia îl pricepe, viața lui. Deși cele două drumuri par a fi liniare, ele sunt în același timp suprapuse, se preced unul pe celălalt și sunt orizonturi reciproce. Iosif e convins că o să se descurce. Dacă în câțiva ani oamenii vor ajunge pe Marte, de ce nu s-ar încumeta și el la drumul cel nou ce i se arată în zare?

Pe o stradă aglomerată, început de seară după o zi fierbinte, într-un colț bine găsit, cu acustică bună, doi muzicieni cântă piese de Vivaldi, Schubert, Bach. Vioară și violoncel, bine acordate. Un bărbat în pantaloni albi, largi – stilul indian –, cu bustul gol, oferă muzicienilor câte un pahar cu apă. Cei doi tineri se opresc pentru câteva secunde, sorb lichidul rece, unul dintre ei își trage pantalonii, mai strânge cureaua. Se pun iar pe cântat. Văzduhul vibrează.

Întâlnirea de la Florian Steiner după mulți ani și tot ce-a urmat după, stânjeneala, totul păruse încheiat, viața stinsese jarul, marea dragoste se resorbise, drumurile se despărțiseră și se repuseseră în slujba lucrurilor mărunte. Paharul cu picior pe jumătate plin cu licoare albastră, o umbră în oglinda crăpată, tulbure imagine a trecutului care se încăpățâna să nu dispară. Măsura libertății. Cât de liber te crezi, cât de liber ești din punctul altora de vedere, cât de multă nevoie ai de libertate, cât de mult te poate împiedica prezența ei, chiar inhiba complet. Definiția libertății e simplă: un pahar cu apă picat exact când ți-e foarte sete, fără să îl ceri. Libertatea înseamnă încredere.

Fericirea e un punct. Așa cum e Pământul văzut de pe Marte.

Iosif a închis geamul fără să facă zgomot. Muzica a rămas de partea cealaltă a sticlei subțiri. Clădirea hotelului era veche, aparținea „tradiției locului”, cum se lăuda proprietarul care era „a zecea generație”. Pentru Iosif cuvintele astea nu aveau niciun sens, se considera fără vreo apartenență specială. Deși geamul era închis, sau poate tocmai pentru că geamul era închis, gândurile i se înghesuiseră și-l sufocau. Mai bine îl deschid.

Muzica a pătruns iar în încăperea „de epocă”, s-a învârtit nepăsătoare, lovindu-se ușor de pereții cu tapet de culoare ruginie, cu flori de un albastru fanat, un fel de nu-mă-uita.

Uită-mă! Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care i-o făcuse femeia aceea delicată în vremurile lor de aur. Schubert, Bach, Vivaldi, iarăși Bach. Iosif păstra acasă un disc de vinil cu Variațiunile Golderg cântate de Glenn Gould, ea îi spusese într-o seară că doar snobii ascultă așa ceva. El a privit-o cu tandrețe, i-a zâmbit, nu a scos o vorbă.

Vasul de aramă purta semnele vremii, tava imensă, rotundă coclise, paharul ciobit încă mai adăpostea apă limpede. O floare albastră, aproape uscată se răsfrângea în oglinda mare de pe perete ca într-un vis al nimănui. Oglinda purta și ea semnele trecerii, pe alocuri pojghița argintie era desprinsă sau dispăruse, măcinată de imagini. Oglinda nu se tulbură din cauza lucrurilor oglindite, s-a gândit el.

Citește și „O vară în cuvinte puține” de Alina Gherasim (fragment)

Pierd ceva. Se schimbă ceva?

Nu sunt un tip romantic, încerca Iosif să se autoconvingă, nu sunt nici un om rece sau vreun materialist. Iluziile s-au spulberat după ce am împlinit patruzeci de ani, am devenit o persoană realist-optimistă.

Studiase vioara de la vârsta de opt ani, ambiția mamei, a tatălui sigur nu. Iosif fusese pus pe o cale lucitoare, o apă întinsă, un tobogan în plin soare. La douăzeci de ani nu mai cânta, vioara stătea agățată-n cui deasupra unei măsuțe cu intarsie de fildeș și a unui vas de cupru bogat decorat. Colțul „oriental” al casei, care îi amintea mamei de originile ei armenești. Orientul era acolo, sub ochii ei uneori împăienjeniți de lacrimi, lacrimile neputinței.

Pentru Iosif începea o nouă viață. Fără ambiții și planuri fixe, în limitele bunului simț. A închis iar geamul.

Oscilațiile vârstei îl aduseseră într-o altă etapă, limitele lutului însuflețit erau diferite, firele destinului sau ale întâmplărilor nu se mai împleteau frumos, ci se subțiau încet, tinzând spre un fir unic, scămoșat.

Logica valului. Oceanul rămâne calm sub efemerul înspumat, din toate valurile oceanul culege o singură notă muzicală, gravă, monotonă, ritmică fără repetiție, clară fără conținut, luminoasă fără să anuleze întunericul.

Camera pe care o închiriase în hotelul vechi și elegant din Heidelberg avea în mijloc un pat mare cu baldachin, iar într-o parte, spre ușă, o canapea în stil franțuzesc și o măsuță numai bună pentru două cești de cafea. Aerul era stătut, mirosea a lemn – o dușumea din scânduri învechite, de pe vremea lui Bach, credea Iosif – și ziduri groase. Baia era modernizată, așa se procedează în Occident, sunt păstrate exterioarele clădirilor vechi, iar interioarele sunt aduse la zi cu designul și tehnologia. Aici era doar cazul băii, ea completa frumusețea tradițională a camerei de hotel cu elementele funcționale ale modernității.

Geamul, când era deschis, împrospăta atmosfera și aducea muzica mai aproape. Vremurile sunt elastice, odinioară li se spunea vremuri tulburi. Acum sunt amorfe, pline de ambiguitate voită, fără claritate, lipsite de limită. De canon.

Bărbatul a redeschis geamul să lase muzica să pătrundă, i-a urmărit de la geam pe cei doi muzicieni, dădeau semne că vor să plece, obosiseră pesemne, sau era praful serii sau greierii apăruseră cu sunetul lor monoton. Ultima piesă era de Bach, pură, lină, construită. Nu există nimic în afara ordinii, i-a venit lui Iosif în minte, a canonului, a regulii implacabile, orice în afara ordinii e suferință. Unii îi spun curgerea firească a vieții, dar se înșală. Dimineața, când mă scol, planetele sunt tot pe orbita lor, nu dau greș. Și totuși eu nu sunt fericit.

Un plan bun seamănă cu curbura unei viori. De multe ori peste planurile lui Iosif veneau zeppelinele umflate ale ideologiilor opresive sau ale curentelor de gândire la modă și umbreau totul. Nu există idealuri absurde, doar puneri în practică dăunătoare, își repeta bărbatul cu ochii la geam. Ambiția și eforturile mele au fost pentru ceva irealizabil. Nesăbuința și neclaritatea planului cu care am vrut să-mi construiesc felul în care mă vede lumea. Acum mi-aș dori să fiu un Nimeni, exact ca anticul Odiseu când și-a descoperit adevărata identitate, singura care i-a permis să-și păstreze demnitatea și viața în fața furiei lui Polifem.

„Odysseia”

„Cântă-mi, o, Muză, bărbatul cu gând iscusit, care-ntruna
Dus fu pe mare, când, sfântă, a Troiei cetate luat-a
Și, printre mulți muritori, a văzut și cetăți, și-obiceiuri!
Multe-a avut el de tras și pe mare, cu sufletu-i ager,
Viața păzindu-și mereu, și întoarcerea soților mândri!
Dar, nici așa, pe tovarăși să-i scape, oricât a dorit-o,
N-a izbutit, căci smintirea i-a dus, fără leac, la pierzare,
Bieții de ei, când mâncară-ale Soarelui falnic cirede –
Hyperion, care lor le-a răpit a întoarcerii clipă.” [1]

Iosif încercase să citească marile cărți ale omenirii – deși detesta expresia –, ajunsese la „Ulise” al lui James Joyce și se dăduse bătut. Opera lui Shakespeare, poemele lui Tagore, „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Tonul clasic, marcat de lungimile prea mari uneori, alteori de profunzimile tulburătoare ale ideilor, de nesuportat. Prefera să-și încheie serile punând volumele pe masa din lemn de măslin. Gestul în sine îl liniștea, măslinii din grădina Ghetsimani, fibra lemnului unduită ca uleiul verde, blândețea Mântuitorului acceptând inevitabilul.

Vina era înfiptă în ființa sa ca un cui. Generațiile de dinainte transmiseseră vina și împreună cu ea necazul perpetuu, neiertarea, mai ales neiertarea. Și bieții tovarăși ai lui Odiseu fuseseră pedepsiți pentru graba cu care se înfruptaseră din vitele divine. Răzbunarea. Pe calea ei se merge doar înainte. Omul răzbunător e cel care se cunoaște pe sine cel mai puțin, cel care îndreaptă arma mereu către sine.

Iosif îi propusese la un moment dat Julietei, fosta iubită, să urmeze împreună un curs de filosofie, ea a refuzat. Prea multă bătaie de cap și în plus o să fac riduri de la atâta concentrare. Dacă o să fie bine, atunci o să fie bine, zicea femeia molfăind o bucată de pâine. Stăteau la masa mică, pătrată ca doi străini. Totuși asta îi lega. Apoi, într-o bună dimineață, Julieta s-a transformat într-un bilețel, lăsat pe perna pe care o strivise în acea noapte.

Dumnezeu te așteaptă pe cărarea pe care te afli.
Iosif a deschis geamul ca să audă ecourile muzicii.

[1]Homer, „Odysseia”, trad. Dan Slușanschi, Ed. Humanitas, 2012