Cînd mergi la femeie, nu uita biciul!

Am în faţă o biografie a unui ilustru bărbat din secolul al XIX-lea. Biografia conţine şi cîteva fotografii. Una dintre ele, pe întreaga pagină 113, înfăţişează o femeie de o frumuseţe austeră, sprijinită de o mobilă greu identificabilă: poate un scrin. Părul întunecat se ghiceşte strîns în agrafe şi dat peste fruntea înaltă. Îşi ţine tîmpla cu mîna dreaptă, cealaltă mînă se odihneşte pe spătarul unui scaun. Dar ceea ce frapează este îndeosebi rochia înfoiată, lungă pînă la podea, de culoare neagră. Rochia este închisă riguros în jurul gîtului. Doar capetele mînecilor peste întregul braţ lasă la vedere dantelele cămăşii. Femeia de care vorbesc, Lou Andreas-Salomé, a rămas în istoria literaturii şi filosofiei. O prietenie platonică a legat-o de Friedrich Nietzsche şi una mai puțin platonică de poetul Rainer Maria Rilke. S-a căsătorit, totuşi, cu lingvistul Friedrich Carl Andreas.

Nietzsche nu a uitat această trădare şi a scris undeva: „cînd mergi la femeie, nu uita biciul!”. Nici măcar nu era original: un alt înţelept înaintea lui, un filosof al voinţei şi reprezentării, de o urîţenie remarcabilă, celibatar și uscat (mă refer, fireşte, la Arthur Schopenhauer), afirmase acelaşi lucru nesăbuit. Într-o epocă puritană, de constrîngeri şi interdicţii, îndemnul lui Nietzsche era aproape binevoitor. Pentru cugetători, femeia reprezintă, aşadar, o făptură sălbatică, impulsivă şi rebelă. Ea trebuie strunită cu frînghia udă și nuiaua.

Fotografia exprimă, prin veşmîntul întunecat al femeii, prin lipsa de mişcare, de viaţă şi, mai ales, prin melancolia chipului, însăşi esenţa viziunii puritane a epocii reginei Victoria. Să reţinem: în secolul la care mă refer, femeia poate fi regină peste un imperiu nemăsurat, acela al Angliei, dar nu se poate îmbrăca după dorinţă. Şi regina Victoria, şi Lou Andreas-Salomé urmează acelaşi canon sever. Rochia nu oferă curiozităţii nici un detaliu corporal. Nici măcar vîrfurile pantofilor nu se văd. Formele trupului se ascund cu desăvîrşire sub lărgimea acestui veşmînt minuţios, din care nu rezultă nici o nuanţă de cochetărie.

Repet, este o întreagă filosofie aici, una care vine de demult, din cultura greacă şi romană, din piesele lui Plaut, din satirele lui Juvenal, din epistolele Sfîntului Pavel… Oricît ar părea de neverosimil, frumuseţea femeii este o noutate, o descoperire a secolului trecut şi a cinematografului, în pofida îndrăznelilor picturii, în pofida nudurilor lui Tizian sau Rubens.

Ea s-a dezvăluit treptat, pe frînturi, timp de milenii, cu o lentoare exasperantă. Mai întîi, părul, partea minerală a corpului. Un teolog medieval aprecia la domniţe, înainte de orice, cosiţa. Restul rămînea tăinuit. Mai tîrziu, buzele, gura mică, strînsă. Pentru un alt teolog, era semn că femeia ştie să păstreze pretutindeni buna-cuviinţă şi discreţia, aşa cum o îndemnase apostolul neamurilor. În sfîrşit, mîinile…

În consecinţa acestei viziuni, care exclude dorinţa, iubirea, sexualitatea şi, în cele din urmă, chiar frumuseţea fizică, nu trebuie să ne mire cîtuşi de puţin sfaturile pe care le oferă episcopii, cînd sînt întrebaţi de femei cu privire la căsnicia justă.

Mariajul nu poate însemna plăcere, ci datorie asumată. Nu este o alăturare de sentimente, ci o unire, în primul rînd, religioasă. El trebuie să fie o ilustrare a virtuţii şi cumpătării: virtus in conjugio. Mariajul trebuie să respecte cu sfinţenie castitatea. În căsătorie nu există niciodată desfătare şi bucurie (alta decît spirituală). Soţii sînt îndemnaţi să evite voluptatea. Despre cutare fiică a ducelui de Lorena-de-Jos, Yda, căsătorită cu un văduv, contele de Boulogne, Eustache al II-lea, se spune că a observat cu stricteţe castitatea familiei şi a zămislit copii „folosindu-se de bărbat ca şi cînd nici nu ar fi avut unul”.

În lumina acestor concepţii misogine, nu este de mirare că un călugăr precum Raoul Ardent (sec. XII) a consemnat fără să clipească următoarea enormitate: „a te uni trupeşte cu nevasta este un păcat la fel de mare ca acela de a o face cu propria-ţi mamă sau fiică”. Ideea nu era nicidecum o noutate. Înaintea lui, un filosof latin, Lucius Annaeus Seneca, în De matrimonio, fr.84, decretase abrupt: „Comite adulter cel care-şi iubeşte prea aprins soţia” – „Adulter est, inquit, in suam uxorem amator ardentior”. La rîndul lui, Seneca repeta o maximă a unui anume Sextius.

În fine, nu trebuie să ne mire nici faptul că femeia şi-a descoperit feminitatea (şi farmecul) atît de tîrziu. Un istoric cunoscut, Georges Duby, discută despre Evul Mediu masculin. Dar nu doar evul în cauză a fost masculin. Viziunea despre femeie a fost mult timp construită de bărbaţii necăsătoriţi, de sfinţii apostoli, de episcopi şi monahi. Abia acum cîteva decenii, oricum după anul 1920, femeia a îndrăznit să conteste principiile puritane şi tabuurile. A aruncat straiele grele şi s-a înveşmîntat, în sfîrşit, aşa cum cerea Platon, în propria-i virtute.

P. S. Biografia la care am făcut aluzie: Ivo Frenzel, Friedrich Nietzsche, traducere de Carmen Oniți, Editura Teora, București, 1997.