Cronică de carte de Monica D. Cândea

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri, poate, cine știe?, viitori scriitori. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este literomania2017@gmail.com.

Mai jos vă propunem cronica de carte semnată de Monica D. Cândea la microromanul „Huberta” de Marian Ilea, (ilustrații de Ioan Marchiș, revista „Archeus”, Baia Mare, 2021)

Monica D. Cândea

„Huberta” – un nou exemplar din seria cărților-artefact

Aviz colecționarilor de cărți-artefact, grăitoare nu doar prin discurs, ci și prin imagine! A apărut „Huberta”, sub semnătura epică a lui Marian Ilea și sub aceea grafică a lui Ioan Marchiș – o carte atractivă prin format și dimensiuni, incitantă prin formula narativă, recognoscibilă și niciodată comodă, cu care ne-a obișnuit creatorul Desiștei. Epicul scurt a devenit un gen aparte pentru Marian Ilea în aparițiile ultimilor ani. Povestirile din această categorie dezvoltă, uneori scenic, alteori jurnalistic, sub forma unor anecdote sau a unor reportaje/transmisiuni directe, momente emblematice din viața oamenilor simpli, pe care ai impresia, parcurgând textele, că îi întâlnești direct pe stradă, direct în viață, sau, alteori, în inima fabulos-fantastică a realității.

Am deschis „Huberta”, micul și grațiosul volum editat în 2021 de Fundația Culturală Archeus, cu mișcările avide, curioase și reflexe, cu care deschid orice apariție editorială nouă. Când am început lectura, însă, nu m-am putut desprinde până la final, călătorind cu protagonistul până la căderea cortinei peste povestea sa de viață, datată istoric în zilele noastre pandemice – 1 iunie 2020. Orice carte e o lume, spuneau teoreticienii literaturii. Lumea se oferă ca text, textul se oferă ca lume, într-o reciprocitate perfectă, care te ajută, în calitate de cititor, să pătrunzi în mod involuntar pe tărâmul interogațiilor despre viață, dar și al sensurilor ei ascunse, bine inserate în țesătura narativă. Proza scurtă este asemenea gravurilor în miniatură – selectează esențialul, îl creionează în tușe clare, amalgamează detaliile într-un ansamblu grăitor, sugestiv, cu o mare forță de a transfera sensurile dinspre alte narațiuni sau mituri, reprezentative pentru mentalitatea unei întregi umanități aferente unui areal geografic, etnic, cultural, și a le unifica într-o formulă inedită.

Toposul întâmplărilor din „Huberta” este comun pentru toată proza recentă a lui Marian Ilea, orașul Mittelstadt, centru al universului, atât pentru personaje, cât și pentru autor. Dacă dictonul clasic spunea că „toate drumurile duc la Roma”, în cazul de față, „toate drumurile duc la Mittelstadt”, sau, mai popular spunând, la Baia Sprie – oraș al aurului (prin extrapolare și al secțiunii de aur sau al auritei căi de mijloc), oraș de mijloc (din punct de vedere geografic, dar și cultural), dar și „la mijloc de rău și bun” (prin asociere ludică cu barbiana cetate Isarlâk), oraș mitteleuropean, al confluențelor și al conviețuirii interetnice, amprentat de epoca imperialismului austriac, având în background-ul memoriei colective o structură socială și de mentalitate, rosturile care au adus prosperitate, cel puțin pentru unii, și au contribuit la modernizarea acestei lumi de sub munte.

Destinul protagonistului Paul Bekk este conotat istoric, sintetizând condiția alogenului stăpânitor în spațiul transilvănean, dar și pe cea a intelectualului, descins din spațiul românesc, și nevoit, după 1945, să accepte exilul în țara vecină, Ungaria, unde își are originea familia sa de maghiari. Una dintre problemele fundamentale ale nonagenarului Bekk este întoarcerea acasă, la acest topos central, matricial, în care s-a născut – Mittelstadt, unde este „cel mai proaspăt, cel mai curat aer al Europei”. Dincolo de determinările profane ale destinului său, personajul trăiește drama eternă a condiției omului ca ființă muritoare, prins în jocul dinamic al vieții, în misterioasa ei metamorfoză și manifestare, de la naștere la moarte. El retrăiește, în contextul lumii de aici, al acestui tărâm (realist, istoric, obiectiv), aventura protagonistului din basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, căci, la fel ca acest erou, pentru a-și împlini soarta, trebuie să moară, și nu oriunde, ci acasă, în perimetrul sacru în care s-a născut.

Citește și Huberta (I)

Sacrul și profanul, realul și imaginarul, distopia și utopia nu se despart niciodată în proza lui Marian Ilea, nici nu sunt denunțate ca atare de conștiința narativă, căci ele coexistă firesc, imperceptibil, sunt cele două fețe ale monedei care este viața, așa cum conștientul și subconștientul sunt structuri intrinseci ale psihicului uman. În acest registru al dualității funcționează și personajele de față, iar narațiunea, fracturată, din punct de vedere cronologic sau al nivelului de realitate înfățișat, este unitară prin design-ul caleidoscopic pe care îl putem reconstitui din perspectiva punctului final. Povestea este, deci, a unui personaj masculin, un făt-frumos ajuns la vârsta senectuții, pentru care marea întâlnire erotică se transferă în zona metafizicului, și este, de fapt, o întâlnire cu moartea, cosmica-mitică mireasă invocată și în balada „Miorița”.

Așadar, titlul operei, seducător prin sonoritatea sui-generis, este înșelător pentru cititorul care așteaptă o narațiune despre un personaj feminin, căci Huberta este mai degrabă o fantasmă, o prezență imaginară, metafizică, pe parcursul acestei ultime călătorii a lui Paul Bekk. Ea pare o călăuză psihopompă a protagonistului, dar și un alter-ego feminin, o redescoperire a lui anima. Ca o Șeherezadă modernă, Huberta conversează cu Paul pentru a-l salva de la alienare, într-o dimensiune paralelă cu realitatea obiectivă, care există doar în spațiul memoriei și al conștiinței protagonistului. Dar cine este în esență Huberta? Cu siguranță un personaj fascinant, dinamic, surprinzător prin polisemia narativă pe care o produce, subliniind, cu fiecare intervenție de prim-plan, contrastul tragi-comic dintre aparențele obiective ale realității și esența ei inalterabilă. Din punct de vedere rasial, ea este țiganca, deținătoare a unei cunoașteri ezoterice, magice, oculte, prin care poate influența destinele individuale ale celor care, din frică și ignoranță, ajung să recurgă la practicile sale. Numele ei întreg, construit prin aglutinarea a patru prenume cu rezonanță princiară, nobilă – Ana-Huberta-Alfonsa-Kaspara – sugerează versatilitatea esenței sale, manierismul onomastic evidențiind aspectul iluzoriu și incert al oricărei identități umane, și preocuparea autorului de a scoate în evidență modul în care personajul feminin se instituie ca o prezență acaparantă pentru protagonist. Ea este însuși principiul feminin, văzut în deplinătatea manifestărilor sale, ca sursă a abundenței, a fecundității, a seducției, magiei sau misterului.

Prințesa de Lalm-Lalm, cum se autointitulează Huberta, invocă și ea o descendență nobilă, astfel încât, aparenta incompatibilitate social-matrimonială cu Bekk este escamotată. Natura ei vulcanică, nestatornică iese însă rapid la suprafață, căci viața burgheză, cu prejudecățile, convențiile și rigiditatea ei nu i se potrivește, astfel că îl părăsește pe Paul, la puțin timp după nașterea Mariei, pentru a-și urma neîngrădită viața, alături de o șatră de țigani români, rătăcitori prin Austria și Germania. Ea este așadar o flacără vie, evocând permanenta schimbare (fortuna labilis), inconstanța tuturor lucrurilor (panta rhei), incertitudinile destinului, care pot fi totuși interceptate, intuite, de acei indivizi inițiați în tainele clarvederii. Asemenea unei zeități mitologice, Huberta este însoțită de un animal totemic, mai exact de o buhă mică, care o transformă într-un avatar al Minervei/ Athenei – zeița cea înțeleaptă. Etimologia ne conduce spre aceeași semnificație a personajului, căci numele se traduce prin „cea care are mintea strălucită și inima luminoasă”. Printre altele, sfântul paronim, Hubert, este patronul vânătorilor, al metalurgilor, dar și al matematicienilor și al opticienilor, adică a celor care au acces, prin abstractizare, la esențele existenței, amplificându-și vederea lumii până la faza în care aceasta se transformă în viziune.

Pe de altă parte, proliferarea bufnițelor în parcul sanatoriului, pe care prietenii regăsiți ai lui Paul ies să le alunge la miezul nopții, semnifică iminența sfârșitului, viețuirea în perimetrul îngust al limitei dintre lumea de aici și neant. Timpul petrecut de Paul Bekk, în acest sanatoriu de lângă Gyula, este o etapă pregătitoare pentru marea plecare, un fel de aclimatizare cu lumea de dincolo, căci, rând pe rând, toți cunoscuții săi dispar, iar în locul lor se impune o lume nouă și necunoscută, față de care nu mai are nicio afinitate. În prima fază se simte un supraviețuitor, chiar un stăpân al locului, invincibil în fața morții, pentru ca, mai apoi, în drumul ultim spre acasă, să mediteze cu detașare la propria-i longevitate: „Am nouăzeci și șapte de ani, nu-i bine să trăiești prea mult, nu mai cunoști pe nimeni. Te caută doar amintirile cu morți. Măcar unul de-ar mai fi viu. Nu-i.”

În tot acest periplu prin anticamerele morții, Paul este ghidat de Huberta, ca de o Beatrice deghizată sub chipul țigăncii farmazoane, ultima și unica martoră a sfârșitului acestui magnific fiu al Mittelstadt-ului, fost ambasador al Ungariei la Berna, ultimul descendent al familiei Bekk, care s-a întors acasă, cu ultimele puteri, pentru a fi așezat, pe veci, în vechea capelă a familiei din cimitirul romano-catolic. Legătura universului ficțional cu realitatea nu este niciodată suspendată în proza lui Marian Ilea, de aceea nici ultimele evenimente ale istoriei contemporane nu puteau fi puse între paranteze, astfel că celebrul COVID-19, care a răscolit în ultimii doi ani destinele tuturor locuitorilor planetei, va fi consemnat în documente drept cauza decesului lui Bekk, în ciuda faptului că rezultatul analizelor ieșise „Negativ”. Sugestia evidentă, care se desprinde de aici, este aceea că nu doar ficțiunea artistică falsifică realitatea, ci și instanțele Cezarului, deoarece există, în structura intimă a genomului uman, o genă invincibilă a iluziei, avidă de butade. Cum nimic nu este nou sub soare, deci nici molimele, înainte de clipa predestinată marii plecări, deja ajuns în spațiul sacru de acasă – cortul albastru ce strălucește, în apropierea falnicului Sequoia (un fel de axis mundi, plantat de înaintașii săi pe Dealul Minei din Baia Sprie), Paul Bekk citește Tridionul (adnotat de preotul Lupu-Farkaș din Mittelstadt), în care au fost consemnate toate epidemiile (replici ale unui timp apocaliptic) care au bântuit această așezare, în ultimele secole.

„Huberta” este o narațiune provocatoare, atât prin densitatea motivelor cu o bogată încărcătură intertextuală, care se arată la tot pasul, prin împletirea vocilor discursive (a naratorului auctorial, a protagonistului, respectiv a Hubertei), prin amalgamarea momentelor evocate, asamblate după principiul aleatoriu al memoriei afective, cât și prin alternanța paginilor de text cu cele grafice, care potențează mesajul prin liniile desenului combinate cu cele ale unor fragmente de fotografii, toate realizate în registrul contrastului alb-negru. Paginile monocrome care însoțesc textul (în alb sau negru), precum și imaginile în negativ, de la început, respectiv de la final, marchează limitele existenței, intervalul vieții, reprezentând cele două coperte ale destinului personal: nașterea și moartea, ivirea în lumină, respectiv stingerea acesteia. Nașterea înseamnă individualizare a ființei universale, fapt marcat de narator prin prezentarea realistă a contextului în care s-a născut și a copilărit, apoi în care s-a format și a viețuit Paul Bekk, consemnând aspecte mărunte, dar semnificative ale existenței cotidiene, unele vetuste (precum blazonul familial sau recuzita specifică caselor burgheze de altădată), altele foarte actuale (precum laptopul, pe care octogenarul Bekk, convertit la religia penticostală, începe să îl utilizeze pentru a asculta slujba, dublat de încă unul, secret, prin intermediul căruia are acces și la dimensiunea profană, scabroasă, terifiantă a psihicului uman).

Umanitatea, pustiită de sensurile ei intime, devine o lume mecanică, bolnavă, o lume a umbrelor și a fricii, o lume-infern, din care doar o conștiință superioară te poate salva, călăuzită de forțe oculte, apte să faciliteze integrarea individului în dimensiunea eternă, circulară, a veșnicei reîntoarceri, în lumea miturilor care anulează contrastele și le împacă. Pustiul, golul mental al protagonistului este populat de imagini semnificative, grăitoare pentru cel care privește cu detașare aventura existenței individuale, ca pe o reiterare a eternului basm al ființei muritoare. Rememorarea clarifică sensul vieții lui Paul Bekk, la fel cum scrierea textului ficțional, ca o replică în negativ fotografic a lumii, scoate la iveală adevăratul chip al realității.

Marian Ilea, „Huberta”, în revista „Archeus”, anul XXVII, nr. 17 (46), ilustrații de Ioan Marchiș, Baia Mare, 2021