A seduce, a iubi

Născut la Veneţia, în anul 1725, Giacomo Casanova, trăind suficient de multă vreme în orașul atât de celebru pentru marele său Carnaval, nu are nevoie să afle de la alţii că lumea e un teatru, iar oamenii – purtători de măşti ce încearca să-şi joace cât mai bine rolurile, propria lui existenţă dându-i această lecţie foarte de timpuriu. Familiarizat cu cercurile politice înalte ale epocii sale, pasionat de artă, dar și de jocul de cărţi, de discuţiile filosofice prelungite, de magie, autor chiar al câtorva scrieri renumite, între care se remarcă, desigur, autobiografia intitulată „Povestea vieții mele”, Casanova e, însă, cunoscut mai cu seamă pentru cuceririle sale amoroase pe care, de altfel, are grijă să le înregistreze, cu detalii, în memoriile sale.

„Casanova, e adevărat, a fost protagonistul altor romane, dar lipsea o narațiune modernă care să pună accentul pe un personaj ce merită să fie cunoscut. Casanova e un libertin, deci un seducător, dar și un rebel, un outsider”, spunea Matteo Strukul într-un interviu publicat în „Il Mattino”. Tocmai de aceea, scriitorul italian pornește, în romanul său, intitulat „Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte”, apărut în 2018, de la pretextul reprezentat de întoarecerea lui Casanova la Veneția, în anul 1775. Iubit și urât deopotrivă de oamenii de aici, invidiat de bărbați și dorit de femei, Casanova e chemat la contesa austriacă Margarethe von Steinberg, care îi face o neașteptată propunere (care ne duce pe dată cu gândul la „Legăturile primejdioase” ale lui Choderlos de Laclos!), și anume să o cucerească pe Francesca, frumoasa fiică a nobilului Niccolo Erizzo. Convins de puterea sa de seducție și ignorând pericolele la care se expune, omițând complet că totul putea să fie un complot (așa cum se va și dovedi, în cele din urmă), Casanova acceptă, atras și de farmecele contesei, care se oferă pe sine drept premiu al ineditei provocări pe care i-o aruncase. Însă, după ce o cunoaște pe Francesca, Giacomo Casanova se îndrăgostește, iubirea îl face vulnerabil, iar în acest fel el devine victima sigură a complicatei intrigi politice urzite de cruda contesă și de oamenii ei infiltrați în conducerea Serenissimei Republici.

Romanul lui Matteo Strukul porneşte de la o serie de întâmplări evocate ori relatate chiar în „Memoriile” lui Casanova. Dar nu rămâne la amănuntele de acolo, ci încearcă, cumva, să umple golurile şi, mai cu seamă, să spună totul, neomițând nici narațiunea de atmosferă, dar nici nivelul – extrem de bine primit de publicul cititor contemporan – al prozei de aventuri. De altfel, chiar Strukul scrie în „Nota autorului” din final: „Roman de aventuri, deci, și doar în al doilea rând roman istoric, deoarece, în cazul de față, am încercat să recitesc anumite întâmplări din viața lui Casanova în cheia posibilității, cercetând zonele cenușii ale autobiografiei sale, care spune multe despre el și continuă să rămână sursa primordială de informații, dar, în același timp, lasă deoparte motivele care au provocat alte întâmplări. Mă gândesc în primul rând la perioada petrecută în închisoarea Piombi.” În acest fel, cartea de față se individualizează profund între numeroasele creaţii literare sau artistice dedicate, de-a lungul vremii, vieţii lui Casanova. Fără să pornească de la idei predeterminate şi ştiind cum să evite clişeele previzibile într-un asemenea context (dacă ar fi să amintim, aici, doar imaginea sentimental-lacrimogenă a victimelor feminine cu inimile frânte ori pe aceea a seducătorului salvat de propria sa soartă prin puterea dragostei), cartea lui Strukul cucereşte încă de la primele pagini. Mai cu seamă prin capacitatea de invenţie narativă a autorului şi prin remarcabila sa plăcere de a povesti.

O mențiune specială trebuie făcută cu privire la minunata versiune românească a acestei cărți, semnată de Gabriela Lungu, cunoscută pentru excelentele sale tălmăciri din Niccolo Ammaniti („Cum vrea Dumnezeu”), Alberto Moravia („Cei doi prieteni”), Giuseppe Tomasi di Lampedusa („Ghepardul”, dar și „Sirena şi alte povestiri”), Alessandro Baricco („Emaus”, „Mireasa tânără” și „Mr. Gwyn”), Michela Murgia („Accabadora”), sau Stefano Zecchi („Când tata m-a învăţat să fluier”), ca să amintim doar aceste titluri. Recompensată cu numeroase premii pentru traducere, atât în România, cât și în Italia, Gabriela Lungu a fost mereu convinsă, asemenea lui Italo Calvino, după cum ea însăși mărturisește, că traducătorul este cel mai bun cititor, asumându-și un rol activ în descifrarea sensurilor textului și în trasmiterea lor către publicul larg. Fapt care se vădește pe deplin și în „Giacomo Casanova”.

Citește și Despre tăcere și singurătate

Evenimentele din textul acesta au loc mai cu seamă la Veneția, oraşul atât de iubit de Casanova, chiar şi în ciuda celebrei sale întemniţări la închisoarea Piombi şi apoi a evadării spectaculoase de aici. Un oraş despre care el însuşi va spune, nu o dată, că seamănă cu un teatru, şi nu doar cu un teatru al lumii în miniatură, ci cu unul de oglinzi, a cărui viaţă se desfăşoară în funcţie de datele şi de ritmurile carnavalurilor, transformate de locuitorii din Lagună într-un adevărat mod de viaţă. O viaţă trăită, aşadar, sub domnia şi sub dominaţia măştilor. Strategia de a aduce în paginile cărţii personaje care recurg la strategia măştii fie la nivelul înfăţişării, fie la acela, mai complicat, al intenţiilor şi acţiunilor propriu-zise ţine, cel puţin parţial, de tradiţia romanului libertin. Matteo Strukul, el însuşi un bun cititor, ştie foarte bine acest lucru, pe care nu putea defel să-l ignore, dacă avem în vedere personajele pe care le aduce în prim-plan în paginile acestei cărţi. Pentru că, deşi la sfârşitul vieţii Giacomo Casanova va visa să fie cunoscut în viitor drept om de litere şi specialist în filosofie, faima sa va rămâne tot aceea de cuceritor. Probabil masca cea mai potrivită pentru el, cea pe care a reuşit să o poarte atât de bine de-a lungul vieţii, încât a devenit una cu chipul său – unul dintre pericolele ce pot apărea în calea oricui recurge la măşti, şi, deopotrivă, un risc pe care protagonistul şi-l asumă pe deplin. În plus, Casanova călătoreşte chiar şi atunci când stă între patru pereţi, chiar și aflat în temniță, reuşind să facă nesfârşite călătorii în jurul camerei sale, cumva à la Xavier de Maistre. Se întâmplă aşa deoarece, ca un veritabil cuceritor, el e pe deplin conştient de forţa de seducţie a cuvântului, astfel încât cucereşte, nu o dată, prin conversaţie, prin povestire, nu neapărat prin ceea ce spune, ci prin modul cum reuşeşte să spună totul. Desigur, acest demers îl va face să se cunoască şi pe sine, căci ajuns la maturitate, el înţelege sensul profund al unora dintre peregrinările sale din tinereţe prin intermediul călătoriilor printre amintiri – de cele mai multe ori axate în jurul aventurilor și cărților.

„Mi-am imaginat întotdeauna Paradisul nu ca pe o grădină, ci ca pe o bibliotecă”, spunea Jorge Luis Borges. E o afirmaţie pe care majoritatea personajelor recentului roman al lui Strukul ar putea s-o rostească, iar dacă n-o rostesc asta se întâmplă, probabil, tocmai deoarece autorul însuşi o cunoaşte prea bine. Nu întâmplător am amintit aici cuvintele maestrului argentinian al ficțiunii: pentru că romanul acesta, pe lângă nivelul de aventuri și dincolo de latura istorică, este și o carte despre cărţi. O carte în care personajele citesc și scriu (tratate, lucrări ştiinţifice ori pseudoştiinţifice, utopice, scrisori), iar întâlnirile esenţiale au loc adesea în preajma cărților. Chiar complotul pus la cale pentru prinderea și întemnițarea lui Casanova are în centru cărțile interzise descoperite în barca acestuia, mai precis „Orlando furioso” de Ariosto și „De virtute morali” de Plutarh, aduse acolo, în paranteză fie spus, chiar de către odiosul Zago, omul credincios al Inchizitorului Pietro Garzoni, dușmanul lui Casanova și cel care pusese la cale, împreună cu contesa Margarethe von Steinberg, întreaga intrigă menită a-l distruge pe marele seducător.

Însă nu trebuie să pierdem din vedere nici amănuntul că romanul lui Matteo Strukul este subintitulat „Sonata inimilor frânte”, autorul apropiindu-se și de domeniul muzicii, atât de adecvat unui personaj cum e Casanova. La fel ca alți predecesori ai săi care, de pildă, abordând figura lui Don Juan, preferau narațiunea muzicală, pornind tocmai de la premisa că esența seducției constă în trecerea de la literatură la muzică, dacă ar fi să amintim aici doar „Sonatele” lui Ramon del Valle-Inclán, scriitorul italian reuşeşte o adevărată muzicalizare a naraţiunii, ritmul paginilor sale de atmosferă fiind influenţat în mod esenţial de o desfăşurare muzicală. Acest fapt îl înscrie cu claritate într-o linie prestigioasă a tradiției, evidentă de la André Gide și „Falsificatorii de bani” sau Aldous Huxley și „Punct contrapunct”. De altfel, încă în 1896, Rubén Darío publicase poemul intitulat „Sonatina” şi, după modelul lui Thèophile Gautier, elaborase „Simfonia en gris mayor” („Simfonia în gri major”). Nu e, deci, de mirare că Matteo Strukul scrie, la rândul său, o sonată a inimilor frânte. Sonata este, conform definiţiilor consacrate, o bucată muzicală alcătuită din mai multe părţi deosebite între ele ca structură, tonalitate şi ritm, dar care se completează într-o succesiune logică şi unitară. Însă în „Giacomo Casanova” nu întâlnim doar sonata ca model al structurării textului, ci, de asemenea, şi fuga, repetiţiile şi contrapunctul. Desigur, alcătuirea pe baza principiilor sonatei domină, iar acest aspect apare la nivelul fiecărui capitol al cărții: provestirea se împarte în două linii paralele care apar simultan: pe de o parte „aria” (linia) lui Casanova, seducător fatalmente îndrăgostit, iar pe de alta cea a iubitei sale Francesca. Construcția și evoluţia muzicală a textului le individualizează pe fiecare în parte, dar în același timp menține suspansul atât de necesar într-un roman de aventuri. De asemenea, contrapunctul funcţionează perfect, el constând în alternarea acţiunilor propriu-zise cu minunate fragmente descriptive.

Era necesară această convergenţă de surse multiple şi coordonate, această etajare de forţe sonore provenite de pretutindeni, această strategie polifonică (Mihail Bahtin considera romanul un gen prin excelență polifonic) pentru a exprima complexitatea figurii unui nou Casanova. Și tocmai forţa muzicală a ansamblului conferă grandoare simbolică personajului care încheie cu o notă proprie această compoziţie: „Va aștepta. Știa că îl așteaptă un exil lung, camuflat în călătorii și aventuri, impregant de libertate, și totuși, oricum s-ar fi încăpățânat să-l numească, nu era altceva decât un domiciliu forțat, lung și inexorabil. […] Francesca sălășluia în sufletul lui. N-o va uita niciodată. Și chiar dacă ar fi sedus sau iubit alte femei, nici una nu va fi ca ea.”

Matteo Strukul, „Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte”, traducere și note de Gabriela Lungu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020