Sorina Rîndașu: „Melancolia cinetică”

După „La inaugurarea cimitirului de elefanți”, un debut bine temperat, făurit din centrul tuturor vocilor interioare care reușesc să se alinieze, Vlad Mușat publică „O lume-ntreagă în picioarele goale” (ed. Junimea, 2022). Volumul de față este unul armonios, care sincronizează contururile melancoliei, plasînd-o în centru ca pe o constantă, așa cum anunță motto-ul primei părți: „the history of melancholia includes all of us”, un fragment dintr-un text care-i aparține lui Charles Bukowski. Conform lui Mușat și conform scheletului tematic pe care îl asamblează aici, nu numai că melancolia ne include, dar ne conține. Paradoxal, ne conferă energia translației dintr-un cadru în celălalt. Variația acestei energii s-ar calcula în raport cu un punct de referință. Un punct de referință pur (auto)biografic. Dar translația nu e miza principală. Miza principală este conștientizarea translației, reprodusă aici în conformitate.

Ceea ce reușește autorul în această carte este o navigare lină, fără menajamente, printre identitățile colectate de-a lungul vieții. Consistența este dată, în ciuda faptului că toate textele sînt scurte (practic, întregul volum pare compus din momente de respiro), de consecvența dovezilor de dezintegrare, paralele cu reconstrucția: „în fiecare noapte adorm în burta unui/ animal erbivor mă trezesc cu pielea/ mirosind a măruntaie e un poem despre/ anxietate și junghiuri intercostale caut/ un CEO să-mi gestioneze viața eu îmi/ ispășesc pedeapsa într-o închisoare cu/ regim de maximă siguranță”.

Există aici o convenție clară a vocii poetice cu ea însăși, prin care nimic nu se dezvăluie pînă la capăt. Universul imaginar pe care Vlad Mușat îl pune în liberă circulație este suspendat între dorința de a spune mai mult și nevoia de a păstra tăcerea. O tehnică pe care și-a însușit-o destul de bine: „și mi-e frică tu nu știi cît mă dor/ oasele craniului poate am vreo boală/ rară care sper că-mi va purta numele”.

Încă de la primul text, profilul autobiografic pe fundamentul căruia se elaborează discursul este atrăgător prin frustețea sa. Nu există posibilitatea autoconservării, fapt privit nu ca o sentință, ci mai degrabă asimilat cu ușurătatea individului care a cunoscut deja tot ceea ce se poate cunoaște. Nimic în jur care să palpite, nimic să provoace. Liniaritatea afectului este un punct forte al poetului, pentru că păstrează, în același timp, esența monologului onest: „poezia m-ar scuipa și mîine / dar mă țin de ea altceva nu/ am de cînd m-ai izgonit/ o tot iau de la capăt îmi/ închipui că dormi lîngă/ mine alt sfîrșit același/ început vocea ta/ dresează toate animalele/ pe cale de dispariție”. Și încă „nu meditez niciodată mi-e/ frică de psihologi ei/ aruncă primii cu pietre și apoi/ te conving că te-ai rănit singur”. Mușat trăiește, prin urmare, în centrul unui simulacru din afara căruia nu se vede mare lucru. Iar accesul către interior înseamnă recentrare.

Perspectivele sînt puse în lumină într-un mod foarte lin, astfel încît trecerea de la „plantele medicinale care cresc lîngă sonde” la „urletul animalelor sălbatice inclus în/ arhitectura noilor clădiri de birouri” este aproape insesizabilă din punct de vedere al schimbării cadrului principal. Un slideshow al escapadelor deloc deformate, așezate cuminți cît să curgă firesc la un interval fix de timp.

Citește și „Ideologia celor mai bine pregătiți”

În fapt, cartea lui Mușat se folosește de resursele existente în peisajul literar conturat pînă-n prezent destul de bine. Imaginea găunoasă a vieții privită de pe margine, hibele care se văd cu ochiul liber, toate sînt încadrate și propuse într-un pachet poetic concentrat. De pildă boala, vulnerabilitatea sînt plasate continuu într-o geografie interioară neutră, ba chiar ironizate cu finețe, suficient cît să nu stîrnească compasiune, ci simpatie: „în numele anxieTatălui/ al anxieFiului și-al anxieSfîntului Duh/ Amin”, și încă „cînd mi s-a spus să iau antidepresive/ le-am arătat un cub rubik pe care nu/ l-am putut rezolva niciodată mă simt/ bine chiar dacă am devenit antipatic/ nu scuip pe jos nu vorbesc niciodată/ cu mîncarea în gură și am încredere în/ femei nu folosesc prezervativul încep să/ semăn fizic cu tata cînd îi era dor de mine”.

Eu aș vizualiza „O lume-ntreagă în picioarele goale” ca fiind un organism acetabuliform, o construcție de sine stătătoare ale cărei prelungiri (sau margini) sînt orientate tot înspre interior. Vlad Mușat reușește să închege un material poetic vădit experimental, însă cu substrat, pornind din cinetismul melancoliei și ajungînd la cinismul acesteia.

Vlad Mușat, „O lume-ntreagă în picioarele goale”, Colecția „Atrium”, Editura Junimea, 2022