Promenade de Dâmboviţa

Înainte mă prefăceam că vorbesc cu cineva la telefon. Îmi place mult promenada asta, cum au la Nisa Promenade des Anglais, ar trebui şi aici să-i dea un nume grandios, snob, fiţos, chiar dacă nu e vreo mare în apropiere, dar să poţi spune sunt pe Promenade des Jeunes Filles en Fleurs, de exemplu, în loc să zici sunt pe lângă terasele de pe Dâmboviţa. E umbra frunzelor de platani, şi e mirosul lor, şi e scoarţa copacilor, în primul rând, îmi aminteşte de alte locuri lumina de aici.

Dar pentru că toţi oamenii de la terase aruncă un ochi şi spre cine trece, iar eu sunt foarte timidă, înainte mă prefăceam că vorbesc la telefon ca să par dezinvoltă, veselă, exuberantă, să ştie că mă distrez şi eu la fel de bine ca ei. Asta înainte să se schimbe lucrurile. Tot timidă sunt şi acum, dar chiar sună telefonul, răspund şi vorbesc. Înainte credeam că am vreo fobie, că nu suport să vorbesc la telefon, dar uite că nu-i aşa, mai ales când aud chestii care-mi plac mult.

De obicei sunt cei de la edituri, se bat să-mi publice noua carte, chiar am avut o întâlnire şi doi de la PR s-au îmbrâncit în faţa mea, pe mine m-a amuzat, întotdeauna mă amuză aşa ceva, dar ei erau transpiraţi şi aproape mârâiau. Pe urmă şi-au cerut scuze ruşinaţi.

Aud poveşti de la unii şi alţii care au apucat celelalte vremuri, când eu nu mă apucasem de scris, atunci când autorul mergea umil la uşa editurii şi nu era luat în seamă niciodată, când trimitea sute de e-mailuri şi i se răspundea doar nu se încadrează în linia editorială sau mai adesea nu i se spunea nimic oricât insista. Şi asta mă amuză, nu cred balivernele astea, cum să tragi tu de edituri, uite ce umili sunt, cum se bat pentru mine. Mai ascult un scriitor bătrân pe care-l întâlnesc pe promenadă că nu câştiga nimic şi nu crâcnea, era în culmea fericirii doar pentru că era publicat. Nu cred nici asta, e un pic prea absurd şi sunt vreumuri de mult îndepărtate, n-am chef să m-apuc să scormonesc prin trecut. Eu cred că aşa e normal, cum e acum: mă sună ei toată ziua, cam exagerează, ce-i drept, mă linguşesc în exces şi asta mă gâdilă puţin, chiar simt o mică gâdilătură adică, şi-mi place vocea lor puţin tremurată ca şi cum tot jobul lor depinde de ce le spun eu, dacă sunt de acord cu propunerea sau zic nu şi-i aleg pe alţii. Nu răspund tuturor, doar cât mă plimb pe Promenade de Dâmboviţa, pentru că sunt timidă şi nu pot să mă uit la oamenii de la terase direct, cum aş vrea, aşa că răspund, ascult şi arunc câte o privire spre terase. De obicei încearcă să-şi îmbunătăţească oferta: toţi ceilalţi o să vă dea 85% din preţul de vânzare fără TVA, noi vă oferim 90% şi mi-e greu să refuz.

Spun scriitorii ăştia care au trăit alte vremuri, în altă lume practic, că pe ei nu le era greu editurilor să-i refuze, scriau sau spuneau cuvintele şi gata, ce mare brânză, nu era treaba lor ce se întâmpla mai departe cu autorul. Mi-e milă de ei toţi dacă chiar aşa se întâmpla şi nu inventează ei acum, totuşi cred că sunt poveşti. E destul de scurtă promenada pentru câte apeluri primesc.

Acum am curajul să mă opresc din când în când. Înainte, când nu mă apucasem de scris şi nu mă sunau, mi-era nu ştiu cum să stau acolo, în faţa celor de la terase şi să apuc o frunză de platan de pe jos doar pentru că are o pată roşie în centru, şi să mă uit atent la ea în timp ce ei toţi s-ar fi uitat la mine, pentru că un gest din ăsta atrage atenţia, mai ales în momentele de tăcere şi de căutare de subiecte. M-aş fi fâstâcit, când m-aş fi aplecat ar fi venit rucsacul peste mine, frunza s-ar fi mototolit, părul mi s-ar fi ciufulit de la aplecat şi ei toţi ar fi zis uite-o şi pe aia, ce caraghioasă, ce-o vrea să facă acolo? Dar acum pot să se uite, deşi eu fac practic acelaşi lucru, eu tot la gestul meu mă concentrez mai mult, tot el e cel mai important pentru mine, dar pot să-l fac fără ruşine pentru că ei văd o fată care vorbeşte chestii importante la telefon şi între timp a găsit să se joace o clipă cu o frunză banală. Invers. Oamenii văd lucrurile invers, pun accentul pe ce nu trebuie pentru că frunza asta e unică şi eu nu mă hotărăsc dacă s-o smulg din mediul ei, din destinul ei, şi s-o duc cu mine acasă sau doar să stau cu ea un timp, s-o privesc, s-o mângâi, s-o miros şi s-o las unde am găsit-o sau poate în alt loc, mai departe, pe un morman de alte frunze care par asemănătoare, dar nu sunt ca ea. Asta e dilema adevărată, nu dacă să-i accept pe cei care-mi oferă 90%. Aş spune fireşte, 90% e mai bine, dar vreau să-i văd întâi, să văd cum zâmbesc, cum îmi întind mâna, ce-mi dau de băut, ce birou au, ce autori au în biblioteca din sala de şedinţe în care mă primesc, toate astea o să mă convingă sau nu. I-am spus zilele trecute şi bătrânului scriitor, şi a râs cu aşa o poftă de nu-l recunoşteam. Aşa să faci, a zis în final şi nu pricepeam de ce-o spune ca şi cum aş face vreo mare chestie când era cel mai natural lucru, o spunea ca şi cum eu îi ofeream lui ceva, îl răzbunam în vreun fel sau îi făceam dreptate, dar eu nu vedeam lucrurile aşa, pentru că ce se întâmpla acum era singurul fel de-a face lucrurile pe care-l cunoşteam şi era logic: eu muncesc, cum să câştige ei aşa mult faţă de mine? Iar a râs bătrânul şi s-a bătut cu palma lui zbârcită pe picior: aşa, da, de ce nu le-am spus şi eu asta? Nimeni nu spunea asta, toţi o luau de bună, toţi cu capul plecat, toţi mulţumesc, toţi muncind şi neprimind nimic, ca şi cum n-am fi făcut nimic, am fi stat în hamac şi ne-ar fi făcut unghiile de la picioare cu ojă roşie. Mă distrez bine cu bătrânul ăsta. Şi cu frunza şi cu telefoanele.

Vocea mea nu sună ca vocea mea la telefon, e mult mai ţărănească, parcă acum am venit dintr-un sat, aşa mi se pare că se aude, parcă n-aş fi din Bucureşti. Înainte, când nu scriam şi sunam eu pe cineva, de obicei mi se spunea că nu par eu, că nu e vocea mea şi mă amuza, dar acum nimeni nu-mi spune asta, nu-i interesează diferenţa dintre vocea mea reală şi cea din telefon, vor doar să-i accept, aşa că îşi controlează sau modelează ei vocea: mai multă miere, mai multe cuvinte pe care le-au tot repetat, mai prietenos tonul. Îmi place pentru că pot să mă plimb în voie pe promenada mea cu vocea lor aproape de ureche, şi acum am curajul să mă uit din când în când spre terase, de unde parcă mă privesc altfel oamenii, de parcă ar auzi şi ei ce se spune în telefonul meu.

Mai spunea bătrânul că el n-a reuşit pentru că n-avea amici în edituri, el le zice pile, ca în altă epocă, scumpul de el, că doar aşa se reuşea, mai spune. Mă uit la el, e aşa firav şi totuşi zdravăn, are ochii lăptoşi, cum mi-au plăcut întotdeauna, şi un nas mare, coroiat, cred c-a fost o frumuseţe în tinereţe, parcă aşa era expresia aia despre femei, şi-mi plac mai ales palmele lui, au propria viaţă, sunt palme cu ochi şi vorbesc, aş vrea să le ating dar n-ar înţelege, ar crede poate că-l compătimesc, aşa că doar zâmbesc şi răspund: nu cred totuşi că era aşa, adică nu pricep care ar fi fost logica, ce legătură au prietenia şi literatura, una e una, alta e alta, e aberant, poate nu era aşa. Eu zâmbesc, el râde şi îmi atinge el palmele. Mi le ia într-ale lui şi oftează. Nu-i spun că mi se pare o invenţie de-a lui, am mai auzit că era altfel înainte, dar nici chiar aşa.

Oricum, azi am descoperit o floare la promenadă, nu e pe jos, e în apă, acolo a crescut, nu ştiu ce e, poate hibiscus, mi-am făcut odată o poză cu o floare la fel şi i-am trimis-o cuiva, dar, na, nu i-a plăcut, nu i-a păsat, şi atunci am început să scriu. Sună din nou telefonul meu şi mă uit fix spre oamenii de la terase care se uită la mine.