O vară în cuvinte puține (fragment)

– Mai ai un biscuit? Mi-e foame, a zis vaporoasa.

Goliciunea ei de fildeș strălucea în lumina soarelui la asfințit.

– Nu m-ai iubit niciodată, i-a zis ea.

Bărbatul a sărit din ruga lui, ca un pai dintr-un pahar plin cu limonadă. Nici el nu știa ce să creadă și nu era momentul să-i povestească despre sclipicioasa, fusese un capriciu. Un capriciu care durează o viață e un adevăr, asta nu o să-i zică. Până la urmă putea iubi două femei. Iubirea nu e doar hormonală, e și asta bineînțeles. Iubirea e o scară. Ba nu. O căldare de zinc cu apă, uitată la soare într-o curte sărăcăcioasă. Ce comparații îmi vin! se gândea bărbatul. Nu pot să-i explic femeii de lângă mine că am avut nevoie de sclipicioasă ca să mă regăsesc. Îmi trebuia și un alt fel de a pune problema, tu ca soție reușeai să-mi umpli viața cu chestii utile, de bun simț, până și mâncarea era ceva organizat, cu scop precis, deși sunt convins că exepdițiile tale la supermarket pentru tine însemnau altceva. Acolo erai tu.Lângă maneta sclipicioasei simțeam că pot să zbor, mușchii se relaxau, mintea se elibera, navigam ca un cosmonaut prin spațiu, da, voiam ca în viața mea să nu mai fie totul doar de bun simț.

– Nu-i vorba despre asta, i-a zis bărbatul și a întins mâna să o mângâie pe cap. Vaporoasa s-a ferit ca un animal fricos. Iubirea nu-i aia pe care o așteptăm.

– E aia care vine….

– Ca foamea. Sublinierea îmi aparține. Cine-i bătrânul care te visează? Mi-ai tot vorbit despre el, chiar sunt curios.

– Devii glumeț când nu e cazul…

– Sper să nu zici că e Dumnezeu.

– Nici n-aș știi cum arată sau ce limbă vorbește. Ne-a părăsit de multă vreme.

– Ne visează.

– Se bazează cam mult pe credința oamenilor, ar fi bine să-și mai arate fața, măcar puțin.

– Tu te auzi ce zici? Ai să arzi pe rug ca vrăjitoarele, bărbatul avea un ton serios. Suntem prinși în visul Lui, nu-l vedem. Tu-ți vezi fața când visezi?

– În vremurile noastre nu mai are cine să dea foc la rug, s-a pus vaporoasa pe râs.

Femeia s-a pus pe scotocit în geantă și a scos de acolo o cutie cu grisine, numai bune, nu expiră. S-a pus pe ronțăit ca să mai treacă vremea.

– Te crezi Dumnezeu, i-a zis ea.

Bărbatul s-a apropiat și cu multă tandrețe i-a mângâiat șira spinării apoi i-a sărutat gâtul. Era ca o lebădă care scrâșnea ritmat, firmiturile de grisine se mistuiau în stomacul ei, mâinile lui ajunseseră pe sânii plini și-i strângeau ușor, în același ritm.

– Vreau să revină vremurile în care Dumnezeu ne pedepsea, i-a șoptit el în urechea mică și caldă.

I-a luat grisinele din mână, a culcat-o tandru pe pământul fierbinte și a făcut dragoste cu ea. Decorul era ca într-un tablou al vameșului Rousseau.

Dimineața umedă și trandafirie i-a găsit pe cei doi amanți îmbrățisați pe pământul mustind a fericire.

– Când Dumnezeu nu ne mai pedepsește, ne pedepsim singuri, șarpe viclean și plin de ifose. Uiți că iubirea e toată ideea dar oamenii au transformat-o într-o ploaie acidă pe care nici măcar Danae n-ar mai putea-o ascunde între coapsele ei. Ai priceput, noduroaso?

Samuel se învârtea nervos prin salon. Din cerurile altădată pline de zei, acum se holbau norii negri aducători de ploaie și atât. Stihiile erau strict meteorologice. Dumnezeul oamenilor se ascunsese iar.

– Samuel, ai vrut mai mult decât poți… sau decât ești… a zis Matilda scărpinându-se la cot. Cine te-a pus să aduci toate femeile aici pe insulă? Acum na, ocupă-te de ele! Mor de foame și de boli, șarpele veninos le dă târcoale, vapoarele arată ca niște plute ruginite, cabinele lor de lux sunt murdare cu tapetul plin de mucegai, imensele săli de mese pline de păianjeni, scările putrezite. Cabinetul medical de pe chei nu mai face față. Pedeapsa ta e de-a dreptul tâmpită. Femeile o să moară pe capete și noi doi NU o să ne vedem visul cu ochii.

– Ce vis noduroaso?

Matildei îi scăpăra privirea. Îi era cu neputință să privească un bărbat egoist, un exemplar ratat.

– De ce am plecat din orășelul nostru?

Samuel a dat din cap ca un câine ascultător care vrea să-și primească răsplata.

– Să devenim celebri? Să-ți pui în practică adevăratele cunoștințe de chimie? Acolo nu te băga nimeni în seamă, te ratai Matilda Caomhánach.

– Eram îndrăgostită până peste cap de tine… a lăsat ea privirea în podea. Am vrut să devin o femeie demnă de iubirea ta.

– Abia acum spui? Și ai învelit totul în povestea cu „femeile o să conducă lumea” ce confuzie, Caomhánach. Cu alte cuvinte ai vrut să ajungi la mine, dorind în același timp ca eu să nu fiu prezent.

– E târziu…

– Cam da.

De afară s-a auzit un zgomot puternic, ca un trăznet, apoi liniște deplină. Au reapărut furnicile. Traversau casa prin același loc, în același timp al anului. Marșul tacticos, distanța dintre ele egală, două șiruri în sens invers, coliziuni minime. Nu le păsa dacă e casa Caomhánach sau o alta. Cărarea era temporară, ele dispăreau sau casa își schimba locul, puțin conta. Rolul pe care-l jucau Matilda și Samuel nu le distrăgea furnicilor atenția de la treabă. Jocurile la care cei doi soți consimțeau și care de multe ori frizau perversiunea, nu făceau pentru negrele făpturi cu talie fină nici cât o ceapă degerată. A început să plouă.

– Adu-mi niște gheață pentru whisky, a zis Samuel pe un ton poruncitor.

Matilda a făcut o reverență și a ieșit pe ușă. Bucătăria era caldă, pe foc fierbea molcom cina. O să fie doar ei doi la masă, ea la bucătărie el în sufragerie, o servitoare și stăpânul ei. Memoria le juca feste programate, cu ceva erau nevoiți să-și umple timpul până la găsirea Elizei. Dispariția fără urme e una dintre cele mai perfide dispariții. Ea putea ajunge la poliție și chiar dacă poliția de pe insulă era mână în mână cu cei doi, nu se putea știi ce alte arme deținea femeia cu trecut misterios. Femeia cu table pe gard.

Ce încurcătură, se gândea Matilda stând pe un scăunel scund cu o mână la falcă. Și-a desfăcut eșarfa grosolană cu care își strânsese părul, aburii fierturii îi îmbujoraseră obrajii, frumusețea se ivea din ea prin nările umflate și apoi prin porii bărbiei moi. S-a ridicat să mai amestece în mâncare și șorțul alb s-a desfăcut căzând pe jos. Nu l-a băgat în seamă. Rochia ei gri de servitoare era desfăcută la spate, cu nasturii săriți, triunghiul de piele strălucea ispititor de la transpirație. Gâtul drept și gros zvâcnea la fiecare mișcare a capului, câteva fire de păr răzlețe o gâdilau iar ea se smucea într-un fel nostim.

Samuel o privea din ușă, cuminte, neobservat, răbdător.

Bucătăria se umpluse de abur și Matilda se învârtea ca o păpușă mecanică, partenera vaporilor într-un dans sacadat între masă, dulăpioare, aragaz. Muzica fierturilor îndruma pașii moi. Mâinile ei muncite se mișcau cu precizie, răsufla greu și relua mutările ca un pion care dorea șah mat. A luat de pe masă un fir lung și obraznic de praz și l-a rotit în aer împrăștiind vaporii care-i inundaseră plămânii. Gura ei rotundă cu buza de jos mai plină era ispititoare. Să nu deschidă geamul, Samuel ținea pumnii,de teamă ca vraja să nu dispară. O dorea atât de mult pe Caomhánach asta a lui, în toată viața nu mai simțise o poftă lacomă carnală atât de dureroasă. O avusese în ochi pe Caomhánach asta a lui tot timpul. În ploaia de acasă făceau dragoste adânc și de fiecare dată altfel și tot mai adânc unul în făptura celuilalt. Ambiția, plecarea, nebunia îi despărțiseră.

Samuel s-a năpustit asupra ei ca o fiară. I-a dat rochia jos cu un singur gest și a împins-o spre masa mare de lemn din bucătărie. Caomhánach gemea ca o ciută prinsă de un vânător versat și se zbătea zadarnic în brațele puternice ale bărbatului. Pliurile moi ale sexului el le gusta acum cu răbdarea unui condamnat căruia i se oferise ultima țigară, femeia cedase. Prazul îi căzuse din mână. Aburul îi sufoca, respirau greu. Matilda l-a tras de umerii încordați încercând să îl aducă peste ea, să-l simtă în ea, să-i ofere toată plăcerea. Samuel s-a oprit pentru o clipă, a privit-o drept în ochi și s-a întors la săruturile lui. Nu acum, mai stăm, i-a șoptit el dintre coapsele ei fierbinți și încordate. Ea și-a mușcat buzele până la sânge.