„Agitatorul” de Răzvan Molea

 

Agitatorul

Răzvan Molea

 

— Și ziceți, mă, ce părere aveți? iar Dragoș ne privește cu ochii căscați, presărând câteva fire de iarbă în grinderul roșu și înșurubând bine capacul. Vine și la noi sau nu?

— Dacă e să apară ceva, eu plec, nu stau.

Toate privire se-ntorc încet spre Antal.

— Am dublă cetățenie, urmează el, dând din umeri. Mi-am făcut carte de identitate acum… Mi-a venit plicul prin poștă. Na, am zis să-l fac și eu. Și Antal scoate din portofel un card de plastic pe care-l pune pe măsuța de cafea, ca și cum ar fi spus „mda, ăsta e”.

Eu iau între degete dreptunghiul micuț de plastic și studiez stema maghiară, coroana cu crucea înclinată, schema coloristică, poza lui Antal, și cuvintele în maghiară — neînțelese pentru mine. Mă gândesc: „Eu unde mă duc dacă lucrurile o iau razna pe aici?”. Mă uit apoi la Antal, care fixează cu privirea paharul în timp ce-l învârte în palme. Pentru prima dată îmi pun întrebarea asta, care parcă a fost tot timpul cu mine, ca un străin în cameră a cărui prezență o realizezi tardiv.

— Și maică-mea vrea să plece, începe Iulia. Mă rog, îi e de-aia mică, de soră-mea. S-a apucat deja să-i facă pașaport, tot ce trebuie. Toată ziua numai de asta vorbește la telefon. I-a convins până și pe ăi bătrâni. Voi vă dați seama?

Iulia își ridică privirea și și-o plimbă de la unul al altul.

— De n-ar fi deja plecați, zic eu, cred că ar pleca și ai mei, și râd, dar doar Dragoș se uită la mine.

Toată lumea pironește cu privirile măsuța de cafea, ca și cum ne-am afla în jurul unui foc de tabără pe care trebuie să-l veghem cu orice preț.

— Presupun că aș putea merge în UK, zice Iulia dusă pe gânduri. Sunt facultăți bune acolo. E cam cea mai bună țară, dacă stai să te gândești.

— Nu mai sunt în UE, zice Dragoș. Nu faci nici o treabă. Dacă mai pui la socoteală și vremea de căcat…

— Păi, și-atunci care țară? Spune-mi tu!

— Dacă te duci, te duci departe! America, de exemplu.

— Și America s-a dus pe apa sâmbetei. Nu vezi că ăia vin încoace, se mută-n Europa. Ce dracu’ să cauți acolo? Îți zic eu că nu faci nici o treabă.

— Atunci Germania, Franța, Olanda, turuie Iulia.

— Olanda e deja supraaglomerată, nemții-s reci, germana e limba care e. Poate Franța, dar sunt cam cu nasul pe sus și rasiști francezii.

— Bine că le știi tu pe toate. De parcă acum mai poți face nazuri.

Dragoș zâmbește și ia un gât de bere.

— Mda, nu știu ce să zic. Sunt vremuri istorice pe care le trăim acum, rostește cu greutate Dragoș. O să se vorbească despre asta. Voi vă dați seama? Și ne privește pe toți cu ochii lui sticloși, usturoiați de fumul de țigară.

— Războiul ăsta nu se va opri aici, zic eu. Crezi tu că nu ne atinge și pe noi? Dacă este o problemă azi, va fi și mâine o problemă.

— Iar dacă e mâine o problemă, zice Denis între două fumuri, n-are rost să ne facem azi griji. Ha-ha-ha!

Prietena lui, Iulia, îl privește atentă, apoi zice pe o voce egală:

— Ți s-au înroșit și mai tare ochii. Să-ți aduc Visine? Și îi șterge obrazul cu palma, ca și cum l-ar șterge de o mâzgălitură. Ai transpirat!

Denis lovește cu o unghie în berea din dreptul lui.

— Trece cu-asta. Hopa, stai că s-a golit. Direct în talpă s-a dus!

Iulia se lasă să cadă pe canapea.

— Nu știu despre voi, dar eu unul m-am săturat să trăiesc atâtea vremuri istorice, zice deodată Denis, și se ridică din norul de fum de țigară în care s-a înfășurat, pornind-o spre ușă. Mă duc să mai iau și eu o bere. Care mai vrea? Ăla eu, ăla eu?

Câțiva ridică alene mâna.

— Și mai dă și tu pe altceva, zice Denis peste umăr, fără țintă.

Mă uit la la televizor. Un ghem luminos tocmai ce zboară în linie dreaptă pe cerul nopții, pe deasupra mulțimii de blocuri albăstrii. Câteva clipe mai târziu, departe de tot, la orizont, se înalță o ciupercă imensă, neașteptat de mare. Imaginile, luate de pesemne de un amator, tremură câteva clipe în urma impactului. Imaginile sunt mute, sonorul e tăiat. Oftând din toți rărunchii, Iulia apucă telecomanda și schimbă câteva canale la iuțeală.

— Cică în pădurea din Amazon defrișările s-au dublat în luna februarie. Au ajuns la 1000 de hectare. Ia uite ce arde!

Dragoș dă din mână a lehamite.

— Auziți, care se bagă la o pizza? strigă Denis din bucătărie. Mi-e o foame de mor. Sau vreți să comandăm altceva?

Bețigașul parfumat scrumează în continuare pe suportul lui de lemn, pe podeaua din sufragerie. Dragoș se desprinde de perete și-mi face semn din bărbie să-l urmez în bucătărie.

— Noi ieșim la o țigară până una alta.

—Spune întâi ce pizza vrei. Stai! De fapt la o țigară aș veni și eu. Nu plecați fără mine.

— Lasă-ne, Denis, zice Dragoș cu o voce ghețoasă. Am ceva de vorbit cu Mihai.

Ieșim din scara de bloc. Afară, aproape că sunt uimit de liniștea nopții ce zace pe străduțele dintre blocurile din jur. Cortul de lumină de la intersecția din apropriere e pustiu.

Ochii mari, rotunzi, albaștri-cenușii ai lui Dragoș mă fixează din penumbra dintre două felinare stradale. Vinișoare fine și strâmbe i se umflă pe tâmple atunci când trage din țigară.

— Tu și cu mine știi ce-avem de făcut. Și-mi împunge pieptul cu degetul mâinii în care ține berea.

Știu la ce se referă Dragoș, dar nu zic nimic. De la o vreme, Dragoș e mult mai implicat în politică. Cu toate astea, nu e străin de ea. Din ce știam de la bârfitorii de serviciu, într-o vreme tatăl lui fusese membru de bază în cel mai mare partid din țară, și ocupase postul de inspector general al poliției din oraș o veșnicie. Într-o zi însă, venind la guvernare un nou partid, Rădoi-seniorul fusese înlăturat, iar în locul lui numit un altul. Primise vestea simplu, prin fax. Dar taică-său era un tip tare încăpățânat,așa că intentase un proces împotriva Ministerului de Interne, care, după șase luni de zile, se încheiase cu o neașteptată victorie a acestuia, la tribunalul de la Alba Iulia. Dintre cei 21 de inspectori din țară demiși, doar el alesese calea tribunalului. Însă ziua reinstalării în scaunul de inspector general nu a mai sosit niciodată. Nu la mult timp după aceea, medicii i-au descoperit un cancer care l-a silit să se interneze în spital. Dragoș nu a vorbit cu nimeni săptămâni întregi după ce taică-său a murit.

— Crezi c-o să vină și la noi? zic eu.

— Hm? A, nu. Nu știu.

Tăcem câteva clipe. Sorb o înghițitură de bere. În depărtare, se aude rumoarea orașului, încă activ.

— Nu pot să-mi imaginez Sibiul așa, sub dărâmături.

— Atunci nu ți-l imagina. Mă bucur totuși c-ai mai dat pe la noi. Ai făcut foarte bine. Ai mai ieșit și tu din casă.

— Păi de ce să nu dau?

— Uite așa, credeam că te plictisim. Chiar am stat să te ascult puțin, să știi că nu vorbești deloc rău. O s-avem nevoie de oameni ca tine.

— Știi c-am fost cu treburi.

— Las’ că acum avem alte treburi, și mai și. Vino sâmbătă la sediu.

— Ce e acolo?

Dragoș dă din umerii lui ascuțiți cu atâta nepăsare, de parcă nici el n-ar fi foarte sigur. Dar ochii albaștri, cu albeața înroșită, îi surâd.

— O să vezi.

Înainte să pornim înăuntru, privesc la cer. Noaptea continuă să fie liniștită.

 

E 9:54 când mă îndrept spre muncă, cu pasul deja cât de întins pot, și, luând un colț de stradă, în față pot să văd în sfârșit clădirea înaltă, formată din două turnuri, pe ale cărei curburi se văd luciri de soare, care pe mine mă fac să strâng ochii și îmi dau aproape imediat o durere de cap. E cea mai arătoasă clădire din zonă, poate din întreg orașul. Trec prin turnicheți, traversez holul lung pe a cărui mochetă pașii mei sunt inaudibili, și intru pe floor. La departamentul meu, se zăresc deja, pe deasupra birourilor, mai toate capetele colegilor, unii cu căștile pe cap, alții învârtindu-se încet pe scaune.

Ambii team-leaderi sunt pe floor pe tura asta de dimineață – ”și doar știam că așa va fi săptămâna asta!” –, îmi spun eu în sinea mea.

Simt privirile celorlați când trec printre scaune, dau mâna cu ceilalți colegi și apăs butonul de pornire al unității. În timp ce mă așez, arunc o privire în stânga mea.

— Salut! rostesc eu în direcția lui Alex și Robert, aflați în capătul rândurilor, unul lângă celălalt, cu o expresie concentrată în fața calculatoarelor, care nu s-a schimbat de când am sosit.

— Hello, Michael! zice Robert.

Alex își ridică ochii lui albaștri, bulbucați, înroșiți pesemne după tura de noapte, căci a legat turele, își pleacă capul pe umăr, și-mi arată ceva în spatele meu, la care eu mă-ntorc cu totul fără rost, pentru că, cu o presimțire de sumbru și penibil, bag de seamă deja ce este: ceasul mare, rotund de pe perete, cu stegulețul american în centru, care arată acum trei minute trecute de ora zece.

— You’re late!

Strângând din buze, încuviințez din cap și, pentru că atunci când mă-ntorc Alex își reluase deja privitul în monitor aproape cu aceeași plictiseală, după cum mi se pare mie, mă las să cad pe scaun fără alt cuvânt. Și nu se mai întâmplă nimic. Mă așteptam la o dojană, la o scatoalcă verbală, ceva, dacă nu din partea lui Robert, atunci măcar din partea lui, a lui Alex, care mereu se bucură să preia rolul ăsta, dar astăzi nimic nu se întâmplă, așa că așa că ghemul fierbinte din gât, pe care l-am simțit când Alex mi-a arătat ceasul, coboară și dispare.

Pe sub birou, simt un picior care mă împunge cu talpa în tibie, așa că mă salt în scaun din poziția anchilozată în care sunt și mă uit peste panou, la Sandy, căreia îi întâlnesc privirea ațintită deja spre mine.

— Țigară? zice ea mai mult din buze.

Eu mă uit la ceas, dar apoi îl văd pe Robert oftând, ridicându-se de pe scaun și trăgându-și paltonul lui crem pe umeri.

— O să mergem și la țigară, dar nu acuma, da, Sandy? Mergem la meet acuma. Știți, v-am trimis pe mail, zice el încet. Hai, și vedem dup-aia cu pauza. Promit. Everybody, la sala Einstein, da? mai zice Robert cu vocea lui pițigăiată, astăzi neobișnuit de mică, încât până și ceilalți întorc privirea spre el, cercetându-l cu luare aminte.

Colegul din dreapta mă privește întrebător când mă întorc să închid calculatorul și să-mi iau telefonul.

— E vorba de salarii, îl lămuresc eu în șoaptă.

El face o grimasă.

— Huh? Come on, nu la aia mă refer.

Îl privesc atent și dau să-l întreb la ce se referă, dar un coleg îmi atinge în trecere scaunul rotativ, zgâlțâindu-mă. Lumea se ridică de pe scaune, în zgomot de căști agățate pe colțurile panourilor despărțitoare. Mă ridic și eu.

În sala Einstein, Robert și Alex stau la o masă, cu niște sticle de apă la 0.5l în față, privind răbdători la cei care își găsesc locuri pe cele cinci rânduri de scaune. Alex îl privește pe Robert:

— Robert?

Robert se scarpină după ceafă și, după un moment de gândire, clatină din cap cu hotărâre.

— Okay, rostește Alex, și se ridică de la masă, pășind spre mijlocul podiumului și dându-și după umeri părul lui lung și ondulat, cred că mulți știți de ce ne-am strâns cu toții astăzi în ședință. Acum ceva timp ne-ați comunicat despre salarii, despre problema cu salariile. Noi – iar aici Alex își îndoaie genunchii, înclinând capul cu un rânjet lătăreț pe figură – am vorbit cu Greg…

Din sală se aude un oftat.

— Da, da, da, reia Alex, și i-am dat mai departe doleanța asta. I-am explicat tot, am expus motivele, vă dați seama – tot tacâmul. Mă rog, continuă el, luând o gură mare de aer, din păcate Greg nu a fost deschis la cererea asta. A spus că în trimestrul acesta no can do, serios, chiar nu se poate. Daaar…

În clipa asta am impresia că-n sală aud ceva ca o tuse sau un hohotit înfundat de râs.

— … ne-a propus altceva; ca măsură temporară, bineînțeles. Un sistem mai avantajos de bonification.

Și Alex se apucă să ne explice, în nu foarte puține cuvinte, cum se vor acorda noi bonusuri, de 50, 100 și 200 de lei, pentru cei care reușesc să închidă un anumit număr de cazuri.

Sfârșind de vorbit, Alex își învârte călcâiul de la gheată pe mochetă, rotindu-și privirile prin sală în timp ce între degete răsucește un pix. Păreri, careva?

În sală se aud numai zumzetul unei unități de calculator și scârțâituri de scaune.

— Suficient, Alex, zice Robert. Destul.

La început se aud niște chicoteli, apoi, treptat, se lasă liniștea.Picioarele lui Sandy încep să tropăie mărunt pe mochetă.

— Acum putem să mergem în pauză? se aude vocea lui Sandy.

— Da, Sandy, zice Robert. Acum puteți merge în pauză.

— Stați așa, zic eu. Gata, atât?

Robert își aruncă telefonul pe masă, oftând.

— Ce ar mai fi, Michael?

— Păi, cum ar fi faptul că luni de zile s-a vorbit de asta, iar acuma trecem peste de parcă n-ar fi nimic.

— Auzi, zice Alex, tu nici n-ai cerut atunci mărire, nu tu ai fost cu cererea. Tu parcă plecai, nu? Ce te interesează?

Robert își trece o mână peste față, în timp ce cu cealaltă îi face semn lui Alex să tacă.

— De fapt, tu ce vrei? începe Robert. Am făcut tot ce s-a putut. Tu crezi că doar voi primeați măriri sau ce?! Credeți că numai voi aveți salarii mici?

— Mai ai și altceva de adăugat? Aia e, asta-i situația, astea-s vremurile! Și, guys, știu că sunt un pic… înțepat azi, dar am încasat și eu niște înțepături de la unii în ultima vreme, așa că am simțit nevoia să mă exprim și eu. OK?

— Nu știu ce să zic de vremuri. În alte țări sunt doar aceleași vremuri, nu? Al dracu’ și Greg ăsta al vostru. Dar, mă rog, ce s-o mai lungim? Să nu ne mâncăm din pauză.

Intru în liceu iar ea e deja acolo. Nu o văd, dar știu, urcând treptele împreună cu Ana care bleotocăreșteceva despre filmul ce o să ruleze în seara asta: E wow, îți zic!… Ah, Și Hoffman tânăr! Dar eu am parcă urechile astupate, nu aud decât un țiuit prelung, neîntrerupt, încât mă văd silit să mă uit tot timpul când la Ana, când la treptele acoperite cu covor roșu, când la balustrade, când la oamenii care se ivesc strânși ciorchine în jurul meselor pe măsură ce eu mă apropii de ultimele trepte. Uită-te la Ana… Să nu cazi, să nu cazi… Ridică piciorul aici… Uită-te la Ana… Vezi să nu-l lovești pe-ăsta… Așa, am ajuns sus.

Oamenii din jur trec încoace și-ncolo fără să le aud pașii. Îmi vine să vărs când Ana mă trage de cot, ca să-mi atragă atenția. Îmi zâmbește din colțul gurii și-mi arată ceva cu degetul, iar eu mă sucesc cu tot corpul în direcția aia.

De la o masă depărtată, dintr-un colț al încăperii, Irina întoarce capul aproape în același timp iar eu revăd același chip, aceleași trăsături, aceeași privire, pe care le-ntorc în minte de câteva zile. Ana o pornește în întâmpinarea Irinei.

Intrăm în sala de vizionare, care este de fapt aula liceului Brukenthal, unde văd rânduite vreo 30-40 de scaune. Traversez parchetul scârțâitor și mă așez în mijlocul unui rând gol. Irina se așază lângă mine, iar Ana în partea cealaltă. Șușotelile din sala înaltă se sting când peretele din capătul încăperii se luminează și apar logo-urile companiei producătoare.

Irina se apleacă și, cu o mână pe genunchiul meu, îmi spune că trebuie să meargă ”până la toaletă”. O urmăresc cum se furișează aplecată printre rânduri și cum dispare pe ușă. Apoi, ca restul lumii, îmi întorc privirile la Hoffmann, care e agitat ca-ntodeauna, dar eu nu mai sunt atent. Căldura palmei ei se disipă încet, încet. Arunc o privire-n telefon, la ceas. Pe ecran apare ea. În poza de wallpaper, Irina îmi face cu degetele semnul păcii, scoțând un pic limba. E îmbrăcată într-o geacă neagră, cu mâneci îmblănite. Fulgi de zăpadă îi sunt aninați de părul de un castaniu întunecat, umed. Lacul Bâlea se întrezărește în spate, departe de tot, de-un albastru-cenușiu, contrastând cu versanții troieniți. Uite că poza asta încă n-am schimbat-o, îmi zic eu. Va trebui să fac și asta.

Cu Irina nu sunt de mult timp împreună. Am încercat din răsputeri să-i găsesc defecte dar nu găsesc defel niciunul.O să-mi fie dor de ea? Nu sunt sigur. Îmi place vocea ei, modulațiile ei infinite, cum vocea ei se sparge când râde mult. Când râde din toată inima, privirile tuturor o ațintesc, iar ceilalți se trezesc zâmbindu-i, susținându-i privirea, încercând s-o facă să râdă încă mai mult. Dar nu pot să mă gândesc la asta acum. Deja am făcut o greșeală.

După film, ieșim din sală unde ne întâmpină aceleași mese, dar de data asta cu niște gustări reci aflate printre răcoritoare. Ici, colo s-au format grupulețe strânse care discută deja aprins.

Mă alătur și eu grupului unde s-au oprit Ana și cu Irina. În afară de noi, mai sunt vreo 3-4 fete și o femeie ca pe la vreo 40 de ani, cu păr vâlvoi dat pe spate, care turuie ceva despre cât de subtil se maturizează Hoffman sau ceva de genul. Gesticulează mult și venele gâtului i se-ncordează întruna. Irina și cu Ana-mi fac semn că merg până la toaletă ca să se-mprospăteze. În clipa asta, eu îi arunc un zâmbet chinuit tipei din fața mea, singura care tace – o brunetă pitică, blugi largi, cu piercinguri în buză și tatuaje multicolore ițindu-se pe gât de sub tricoul lălâu de la Alternosfera –, la care ea soarbe din pahar și-și rotește ochii spre celelalte.

—Dar cum se maturizează, că nu-nțeleg, spun eu cu un zâmbet mai mult rânjet și încerc să chicotesc ușor.

Gura femeii cu păr vâlvoi cade la colțuri, privirea ochilor ei rimelați ascuțit se-nfige în tricoul meu alb, apoi se rotește de la stânga la dreapta ca și cum ar contempla un răspuns. După care zice fără suflu, fără să rateze o măsură, dar către celelalte persoane:

—Ați observat cum a început să bea și să fumeze după aceea? După ce fac sex vreau să zic. E minunat cum se schimbă. Excepțional! Voi ce părere aveți?

În clipa asta se întâmplă ceva tare ciudat, nici eu nu pot să explic bine. Deodată, mă trezesc un pic în afara grupului, ceea ce e cu atât mai bizar, fiind atât de strânși unii-n alții. Dar toți sporovăiesc mai departe, ca și cum n-ar observa nimic ciudat în jurul lor, cu toate că alternativa – ei să se-ntoarcă spre mine și să-mi adreseze un cuvânt – îmi pare la fel de aducătoare de nenorociri. Încep să simt un soi de sfârșeală. Mă uit fix la venele încordate ale gâtului tipei de 40 de ani, apoi sus, la tavanul înalt, boltit, pe urmă dau roată cu privirea peste mesele din jur, peste toate fețele astea rânjite și satisfăcute și, când încerc să fac un pas, mă uit cu groază cum mă înclin fără voia mea în stânga, dar nu cad, ci mă proptesc în umărul unui tip, destul de solid, domnul să-l aibă-n pază! Fără să mă uit la el, bolborosesc niște scuze – cred –, și o iau spre toaletă, împleticindu-mă și simțind privirile celorlalți arzându-mi pe ceafă, pe spate.

La toaletă, aerul e rece. Toate geamurile de sus sunt deschise. Îmi dau cu apă pe față de câteva ori și mă-ntorc, dar nu mă-ndrept către mese, ci pornesc spre ieșire. Afară dau de Irina. Fumează o țigară, rezemată de zid.

—Dă-mi și mie un foc.

Irina îmi întinde țigara ei.

— The future is plastics, rostește Irina zâmbind.

—Și viitorul ăla e acum, îngaim eu. Au făcut ceva bani din plastic.

—Hmmm, putea fi interpretată și-n alt fel. Așa au fost vremurile. Oricum, să zicem că industria plasticului nu putea fi evitată. Irina pare să aibă chef de discutat chestii concrete. Îi place istoria.

—Multe industrii n-ar trebui să existe. Se fac bani din toate mizeriile și-acuma.

—Și totuși, cred că sensul la care—

—Știai că averea lui Elon Musk depășește acum 200 de miliarde de dolari?!

Irina mă privește întrebător.

—Nu ți se pare extraordinar?

—În ce sens extraordinar?

—Că poți face atâția bani, mai mult decât 99% din populația planetei.

—Ei, și? Dacă a muncit pentru banii ăia? Iar partea aia cu ”99%” o să presupun că e o exagerare.

—Nu chiar, și nu a muncit pentru ei. În orice caz, nu pentru toți.

—De unde știi tu că nu a muncit, l-ai verificat? Auzi, nu vrei să lăsăm subiectul ăsta? Și Irina vine lângă mine, privindu-mă în ochi.

—Eu muncesc pentru banii mei, urmez eu —noi muncim pentru banii noștri, îi dau eu înainte. Învăț programare ore întregi pe zi. Învăț până și-n timpul programului. Posibil să am linii de cod gravate pe retină. Dar ăla, ei bine, ăla a plecat din start cu un milion de dolari.

—Mă rog, și care-i treaba cu asta? Stai așa! Programare? Cum adică?

Ei, acuma vine, îmi zic eu.

—E de fapt nedrept, urmez eu. Nu poți să ai atâția bani. Pur și simplu nu poți.

—De când înveți programare?!

—Ăăă, de duminica trecută. În ziua aia m-am apucat. Mă rog, o urăsc, dar nu e chiar atât de greu.

—Nu voiai să te faci—?

—Da. Ăla nu era un plan foarte bun. Și o văd pe Ana, în capul scărilor, fluturând mâna înspre noi și strigând să mergem la don Titi. Lumea începe să coboare treptele, oamenii trec pe lângă noi. Îi fac Anei semn să meargă înainte.

—Dar tu voiai—ai spus că-ți pregătești argumentul pentru teza de doctorat, nu se lasă Irina.  Mi-ai cerut sfatul, să-mi dau cu părerea. Mi-am stors creierii zile-ntregi!

Mă uit la mâinile mele și-mi dau seama că-mi este frig.

—N-am banii de doctorat. Și oricum nu vreau asta. Nu vreau să-mi irosesc trei ani din viață cu o lucrare pe care o să o citească 4-5 inși.

—Asta crezi că fac eu? Că-mi pierd timpul cu doctoratul?

—Evident, nu e valabil pentru tine.

—Dar e valabil pentru tine! Apoi, după o pauză: ceea ce e suficient. Irina lasă paharul jos.

—Nu vrei să mai stai?

Irina privește în lături.

—Eu, zice ea, voi vrea să merg în Național. Mergi și tu?

—O să fiu acolo.

— Am înțeles.

Irina încuviințează din cap, o simt cum îmi mai aruncă o privire, așteaptă o clipă; apoi grăbește spre scări.

La urma urmei, putem vorbi din nou și mâine. Sau poate s-a terminat. Apoi îmi trece prin minte că, da, chiar s-a terminat. Nu mai e loc de îndoială. Faptul ăsta mi se pare liniștitor oarecum în timp ce cobor treptele la Național, în gălăgia densă de aici. Trecând pe lângă don Titi, care cară pe brațe o tăviță cu zacuscă întinsă pe mai multe felii de pâine, mă simt însă cuprins de presimțiri rele.

Ana îmi face semn cu mâna de la o masă din fund. E atât de înțesat de lume, încât sunt nevoit să mă strecor din lateral, printre șirurile de scaune.

—Irina s-a dus la secția de Poliție, îmi șoptește Ana. Cică i-a lovit cineva mașina-n parcare. Și, din privirea ei, din felul în care-i cad colțurile buzelor, înțeleg că știe și ea. Ana îmi strânge ușurel umărul.

Eu dau din mână a lehamite.

—O bere, îi cer eu lui don Titi.

Majoritatea fețelor de la Brukenthal le regăsesc acum aici. Tipa pe la 40 de ani cu păr vâlvoi trăncănește acum despre altceva în mijlocul mesei prelungi, așa că eu îmi îndrept privirile spre televizorul amplasat sub tavan, cu sonorul tăiat. E pe DIGI24.

La ora asta probabil târzie din noapte, un Prelipceanu cu pleoape căzute, obosit mort, îl întreabă pe invitatul său din platou, Cristian Pârvulescu, încotro se-ndreaptă ”scena politică” în momentul de față. Tonul lui pare mai degrabă rugător. Pentru prima dată, partidul RUG apare în sondaje pe al treilea loc, cu 19% intenție de vot, foarte aproape de al doilea clasat – PNL, practic suflându-i în ceafă acestuia din urmă. Însă în ultima vreme, RUG s-a împotmolit și el. Nu stă pe roze. Creșterea asta e totuși mică și conține o notă de îngrijorare.

— Niște zdrențe!

— La care zdrențe te referi?

Deși nu văd, știu precis cine mi-a pus întrebarea.

— Care zdrențe mai sunt în afară de astea? Și arăt pe mutește spre televizor, unde liderii partidelor din coaliție țin o conferință de presă comună.

— Mda, nimic de zis. Dar nu e ca și cum ai avea alte opțiuni.

— Și totuși, ar fi, mă încăpățânez eu.

— Să nu-mi spui…

— Sincer să fiu, zic eu privind mai departe într-o parte, e nevoie de un partid puternic format din oameni tineri, deștepți și devotați, care să facă ordine în țara asta plină de mafioți.

— OK, OK. Să lăsăm astea. Și care ar fi, mă rog, partidul ăla?

— Tot ce știu e că cine vine, oricine ar fi, trebuie să schimbe sistemul.

— Ce vrei să spui?

— O resetare politică totală e singura noastră șansă.

Și iau un gât de bere.

— De revoluții vă arde vouă acuma? E ușor să vorbești de revoluții când ești tânăr, se răstește tipa, care văd acum că aduce cu varianta feminină a lui Rod Stewart în lumina asta chioară de la don Titi.

— Care strigare, care popor, se bagă cineva de la altă masă, că ăștia abia pot strânge o mie de oameni.

— Cu cine?! hohotește altul. Cu Mușat ăla al vostru, cu fața aia de cârpă?

— Până acum am votat numai candidați intelectuali, zic eu meditativ. Cred că a sosit timpul să votăm și-un patriot. Cu față de cârpă sau nu, închei eu, gândindu-mă în același timp la satul bunicilor mei, Alămor, cum primarul e neam cu ciobanii ce trec prin sat și cum aruncă toți gunoaie în râu, pe drum, și cum bunică-miu spun că sunt mereu amenințați de primar și partidul lui.

— Gunoiul se ia o dată pe săptămână, lunea, îmi zisese bunică-miu. Se duc la oi și apăi vin din pădure beți și țâpă sticle în apă, peste pod, peste tot, în șanțuri.

— Și așa măi copile, dragă, cum să-ț’ zîc, nu mai țâpaaa, nu mai țâpaaa. De ce țâpi? Nu-i bine așa, măi. Țâpă sticle în apă. Noi suntem doi bătrâni, nu țâpăm, că n-avem ce să țâpăm. Nu-i bine așa. Cine să iasă? Că dacă-ț’ dau una de te duce… Aicea să pui tomberonu’, vine și ți-l fură. Am pus tomberonu’ în fața porții și când am vin’t sara de la lucru, niciun tomberon. No du-te la dracu’ să te ia cu el! Eu când am fost copchil, să mă fi auzit tata că zic ceva de el, îmi tăia mâna și gura. Și-apoi, obosit: Mihai, ești tiner, da’ bine nu vedem. N-ai ce le spune. La ei e puterea.

— Da’ ce bine? se băgase bunică-mea. Și rău’ e pe noi! Vai de capu’ nostru. Vai de zilele noastre.

— Ăla o fost bun, ăla ce-o murit, bolborosise bunică-miu privind în pământ, după ce bunică-mea se-ntorsese în curte. Care l-o împușcat. Ceaușescu o tăiat și o spânzurat. Cu ordine și disciplină. Acuma… nimic!

— Cinșpe bețivi și zece analfabeți nu înseamnă popor… Nu te minți singur, rugistule, că nu faci bine.

Vorbele astea parcă mă trezesc și mă pomenesc răspunzând pe loc:

— Aha, aha! Vezi, aia e problema voastră! Voi nu vorbiți pentru oameni, voi vorbiți pentru voi! Numai și numai de voi vă interesează. RUG va învinge pentru că ei vorbesc pentru popor.

— Aveți grijă, zburați cam sus. Uite așa distrugeți tot ce-am construit până acum. Tot progresul!

— Voi vă plimbați prin țări străine, n-aveți treabă, voi fugiți primii dacă e ceva. Și veniți să-mi vorbiți de liniște și calm. Spui că nu trebuie să distrugem ce-am construit. Alții crapă de foame-n progresul vostru!

— Hai, lasă! Vrei să ți-o spun pe aia dreaptă? Nu știu cum oi fi tu, dar v-ați adunat acolo toate secăturile. Cu Mușat în frunte. Aia e!

— Pe Mușat l-am văzut acum două zile în mijlocul protestului, asta înseamnă că îi pasă. Vouă?

— O, Doamne, cum reușiți voi să fiți și puțini, și proști, și periculoși!

— O mie de bărbați cu coaie valorează cât zece mii de-ai voștri, dar nu, nu suferim din cauza lui Mușat. Lasă-mă să-ți spun! E din cauză că nu știm să intrăm peste nemernicii care ne-au vândut țara la bucată de suntem bătaia de joc a Europei.

Asta îi ia un moment piuitul, aproape că mă uimește imobilitatea gurii ei, care până acum câteva clipe se mișca neîntrerupt. Mie-mi vine să surâd, dau ușor din cap. În jurul meu lumea parcă nu mai vorbește așa tare.

— Praful să se aleagă de toți! Nu știu de ce le luați apărarea! M-ascultați ce zic? îmi aud eu vocea răsunând în încăperea cu tavan scund, arcuit.

Și prin minte-mi fulgeră un gând și adaug:

— Și de voi cel mai mult, dacă nu înțelegeți!

Și pornesc în sus pe scări, urcând de data asta alene.

Azi-noapte am ajuns târziu acasă. Ieșind de la Național, inspirând aerul proaspăt și tare al nopții, am pornit aiurea pe străzile lăturalnice, goale la ora aia, și am sfârșit prin a traversa parcul, cu pas febril, ca și cum aș fi mers mânat de un scop undeva. Cu greu m-am hotârăt, după ce picioarele au început să-mi obosească, să mă-ndrept către casă.

Încep să-mi fac niște calcule. Adeseori îmi place să fac o plimbare în parc, să-mi adun gândurile. Priveliștea plăcută de aici – cu soarele ce arde tărișor, înroșind frunzele căzute astă-toamnă, aprinzând șirurile de geamuri ale Spitalului Militar, care se întrezăresc printre pinii și stejarii desfrunziți de-a lungul bulevardului – măcar nu e apăsătoare ca acasă. Numai aici pot să simt o fărâmă de putere și de încredere în mine însumi. Dar azi ceva parcă nu e-n regulă. Astăzi senzația e diferită. Așadar, îmi zic eu, va trebui să plătesc ultimele facturi la gaz și curent, însumând câteva sute de lei, o programare la ORL, pe care o tot amân, pastilele pentru arsurile la stomac, pe care le cumpăr doar pe câte o săptămână… Dar n-am chef să fac calcule acum. De fapt, n-o să le fac deloc. Când o să vină vremea, o să renunț la ceva și gata.

Mâna în care țin țigara saltă pe genunchiul care tremură întruna. Încetez să mai privesc jocul de lumini de pe frunzele copacilor, nu mai ascult cum șuieră vântul. În momentul ăsta îmi vine să sar în picioare și să pornesc iute pe alee, ca și cum aș fi în întârziere undeva.

Sar în picioare și o pornesc spre casă, grăbind pasul. Ajungând acasă, mă trântesc în pat. Nu știu cât am mers, dar s-a înserat. Apuc telecomanda. Deschid pe un canal unde două persoane discută într-un imens platou de televiziune. De fapt, platoul este foaierul Ateneului Român, căci sus, în capul treptelor, se vede bustul lui Enescu, privind parcă meditativ la moderatoarea blondă și invitatul ei, care stau față în față pe niște scaune cu spătare de pânză, ca de regizori.

Pe burtieră apar și dispar textele Pacea în Ucraina e departe, Nu cred că vom vedea schimbări democratice în Rusia prea curând.

— Shoigu could be an option, zice invitatul, care poartă niște ochelari cu rame groase.  He is a very cunning political operator. Instead there will be a connection of powerful men. And in the fall 130-140.000 will be called to arms. Military draft, conscription. We will see a lot more army dodging. This is classic Putin. He does not like making decisions when all options are bad. He will have an extra 140.000 soldiers, but that will have an impact on society.

Pendulez între a-l suna pe Dragoș și a-i suna pe ai mei – mama a dat un semn că vrea să ne întâlnim să vorbim la o cafea, ceea ce nu are obiceiul să facă. Mai mult de două ori pe an nu ne vedem. La noi, muțenia pare să se fi transmis din generație în generație. Ai mei nu se vedeau des cu părinții lor, dar, în fiecare vacanță, mă trimiteau pe mine drept tribut acceptabil și nu chiar de lepădat. După care plecau, întorcându-se uneori pentru a aduce unele cumpărături: napolitane, sirop de zmeură — pentru mine; ulei și făină — pentru bunici. Brațele maică-mii aveau un iz de prospețime când se încolăceau în jurul gâtului meu, după ce cobora din mașină.

Spre sfârșitul vacanței, tata anunța ziua în care avea să sosească. O făcea telefonând. Țârâitul telefonului fix, agățat la îndemână în antreul a cărei ușă rămânea deschisă cât era ziua de lungă, răsuna în toată curtea, uneori departe de tot, până în vale, la vechea fântână cu cumpănă, dacă era pe înserat, și atunci, auzindu-l nu în văzduh, ci parcă în piept, vibrând dureros, lăsam totul baltă și o rupeam la fugă spre telefon, până nu se stingea de tot zbârnâitul.

Când se apropia ora plecării, mă așezam fie la umbra teiului din grădină, pe un preș răcoros din cârpe, fie mă întindeam pe pat, în liniștea camerei, și încercam să deslușesc, cu urechea mereu la pândă, prin ciripitul vrăbiilor de pe internita casei, sunetul tors al motorului de Dacie 1310, trăgând pe iarba de sub prunii de la drum. Unele mașini treceau mai departe, la vale, în zgomot de pietre azvârlite de sub roți, în gardurile de lemn. Dar dacă motorul începea să se înece, atunci nu putea urma decât o tăcere subită, urmată de trântitul de portiere și vocile binecunoscute. Atunci dădeam perdeaua la o parte și îi vedeam.

E târziu. Îl sun pe Dragoș și, fără să-mi cer scuze pentru muțenia mea recentă, îl întreb când ne putem întâlni.

— Vino mâine seară, ne strângem mai mulți la sediul nostru de pe Someșului.

A doua zi ajung târziu și, intrând în clădirea sediului, îl văd pe Dragoș stând în mijlocul a vreo 25 de inși ce șed care pe jos, turcește, care pe scaune, care pe lângă ziduri. Îmi dau seama că am ajuns târziu, Dragoș pare să fie în mijlocul unui fel de discurs, transpirația i se prelinge pe față în șiroaie și are o strălucire ciudată în ochi, deși pare foarte treaz:

— Înșelăciune, rostește el apăsat și face o pauză, oprindu-și privirile pe câte o persoană din public. De-asta s-a săturat lumea! Nu trebuie să mai căutați alte motive. Țineți minte ce vă zic! Iar noi ne putem folosi de asta. Noi suntem noi, nu ne știe lumea. Suprasaturația cu mantra asta că problema e corupția e tâmpită. Nu asta îi doare pe ei. Băi, oamenii nu-s proști! Știu deja că ăia de sus sunt corupți, n-are rost să le mai zicem și noi. De-aia vă zic să vorbiți de nedreptate. Voi ascultați ce zic? Și oamenii o să-nțeleagă. Și, dacă nu o să-nțeleagă, o să simtă!

Cineva din spatele lui întreabă ceva, dar nu înțeleg ce.

— Simplu, răspunde Dragoș. Și ce vreau eu e să nu mai ziceți nimic rău de ceilalți. Auziți ce vă spun? Absolut nimic. Trebuie să înmulțim protestele și să vorbim cu oamenii. Nici nu vă dați seama ce putem face cu 50-100 de oameni într-un oraș mic…

Dragoș continuă să vorbească așa preț de 15-20 de minute, sărind de la un subiect la altul, răspunzând la fiecare întrebare. Putem să preluăm puterea? De ce nu? Sunt șanse mari. Totul e posibil. Orice e posibil. Și dacă jandarmii o să repete figura de la 10 August? Cu atât mai bine. De fapt, ne-ar face un serviciu. Un mare, mare serviciu. Oricum, ce mai contează niște bătăi după câte ne-au pus să-ndurăm? În restul timpului nu trăim cu frică pentru ziua de mâine?

Dragoș mai zice ceva, dar glasul lui e înăbușit de murmurul vocilor ce cresc până la o larmă asurzitoare sub tavanul scund. În timpul acesta mă gândesc la vorbele lui, fără să-mi mai dau seama foarte bine ce se petrece în jurul meu. Nu pricep cum de nimeni nu a putut să vadă toate astea mai înainte și, la fiecare frază de-a lui, tot ce-mi pot spune în sinea mea este ”da”, un ”da” ce se reverberează în mintea mea precum dangătele mai multor clopote, până când mă trezesc auzindu-mi vocea sunând strident alături de a celorlalți. Peste puțin, Dragoș iese din mijlocul grupului și se apropie de mine. Îmi vorbește tare, apropiindu-și obrazul de al meu:

— Mâine seară! La protest, da? Vino, ne strângem mulți. A-nceput!

Mi se pare că văd lucrurile într-un mod neobișnuit de viu atunci când cobor din autobuz la Casa Armatei, trăgând în piept aerul rece, străbătând pasajul, cu curentul vuind pe la urechi, și îndreptându-mă spre centru. În dreapta, printre copaci și pe deasupra acoperișurilor caselor din Trei Stejari, se zăresc munții, pe ale căror creste stăruiesc ultimele reflexe roșietice ale asfințitului. E un traseu obișnuit pentru mine, dar parcă văd toate lucrurile astea pentru prima oară. Simt cum de mult timp nu am mai început ceva cu atâta avânt.

Pe Bălcescu, cu toată graba mea, ochesc o patiserie, căci nici n-am trecut pe acasă după ce-am ieșit de la muncă, dar nici nu apuc bine să mă așez la coadă, că la urechi îmi ajunge o rumoare ce vine dinspre Piața Mare, iar acum bag de seamă că mai mulți oameni se îndreaptă într-acolo, așa că nu mai aștept și o apuc și eu pe urma lor.

Ajungând în piață, văd un grup de vreo 200-300 de persoane, așezat compact în fața clădirii primăriei. Mă alătur mulțimii. Simt un tremur în tot trupul când aud sutele de glasuri ce scandează la unison din toți rărunchii. Dragoș este și el aici, vorbește cu trecătorii curioși ce traversează piața. Mă duc la el.

— Vino și tu și vorbește cu ei.

Unii se opresc în loc, privesc câteva secunde adunarea noastră și o iau apoi din loc, văzându-și de treburi; alții își scot telefonul și fac poze sau filmează.

— Trebuie să ne mișcăm, îi spun eu lui Dragoș după un timp. Lumea îngheață de frig și se plictisește dacă stă pe loc.

Ideea îi place lui Dragoș. Dă comanda pentru un marș și lumea începe să facă înconjurul pieței de câteva ori, apoi o pornim pe pietonala Bălcescu și ne îndreptăm spre bulevarde, până ce, în cele din urmă, rândurile se răresc și mai rămânem doar un grupuleț. De Dragoș mă despart la un colț de stradă, în bătaia vântului.  Când dăm mâna, începe să râdă de nu se mai poate opri.

— Ce e?

— Merge bine. Merge foarte bine!

Când ajung acasă, e trecut de miezul nopții, și, cu toate că-n urechi îmi stăruie un țiuit asurzitor ca de țânțar, reușesc să adorm imediat. Toată ziua de luni, la birou, mi-o petrec urmărind pe furiș clipuri cu protestele ce au avut loc în alte orașe în timpul weekendului. Nu pot să mă gândesc la altceva decât la următorul protest.

Când intrăm în vagon, după ce identific numărul locului scris sus, pe marginea raftului de bagaje, mă uit în jos și văd un cățel pe locul meu. Este un Border Collie. O pată albă i se lățește pe piept când înalță capul ca să mă privească.

— Stai aici? Era locul tău? mă-ntreabă o tipă cu o șuviță albă în părul negru dat pe spate, toată zâmbet, așezată la geam. Stă față în față cu locul meu.

Dau din cap că da.

— Ăă, n-am putea face schimb de locuri? Stau eu cu ea și stai tu aici?

— Nici o problemă, zic eu și-l simt pe Dragoș cum rânjește în spatele meu.

— Mulțumesc! Mulțumesc mult de tot!

Tipa cu șuvița albă-n creștet se ridică și se așază pe brațul scaunului de vizavi, lângă cățel. Eu cu Dragoș ne așezăm în fața ei. Tipa cu cățelul ne cuprinde pe amândoi cu privirea ei luminoasă și se prezintă. Facem cunoștință cu ea.

Controlorul apare pe culoar și se oprește în dreptul compartimentului nostru. Este un tip înalt și de sub cozoroc i se ițește un smoc de păr cenușiu. Se uită preocupat la scanner, pe care-l ține deasupra unei burți ample ce-i umflă, jos, pantalonii de stofă.

— Și unde mergeți acum? ne-ntreabă tipa de vizavi.

— În delegație, rânjește Dragoș.

— Da? Cu jobul? Ce lucrați?

— Resurse umane, continuă Dragoș.

— Super! Dar sunteți tineri, scuzați-mă că vă zic. De cât timp faceți asta?

— Păi, deh, așa e când îți găsești pasiunea. Nu-i așa, Mihai?Dar ne pricepem. Nu ca să fiu modest, dar ne pricepem la oameni.

— Mișto!

— Nu-i așa că e fain când simți că te pricepi la ceva? Adică chiar cu adevărat?

— Știu ce zici. Am aceeași chestie. Lucrez în…

— Biletele! rostește controlorul. După care își drege vocea. Ce-i ăsta? Ați adus câine?! întreabă el, ca și cum n-ar fi sigur ce animal are în față.

— Stă cuminte, promit! zice tipa cu șuviță albă de păr în creștet și zâmbește din nou plăcut, mângâindu-și cățelul ca pentru a-și demonstra spusele.

— Aha!

Controlorul scanează biletul și trece mai departe, bolborosind ceva în bărbia lui grăsulie. Obrajii tipei cu șuviță albă se rotunjesc, surâzând. Eu observ cum, înainte să coboare treptele, controlorul mai aruncă o privire la rucsacurile noastre, așezate la picioare.

Mă uit pe geam. Trenul se urnise din loc cu un zvâcnet și în curând, pe geam, se văd terenuri agricole; case de la margini de sate, cu zidăria la vedere, într-o rână, cu boarfe pestrițe împrăștiate pe noroiul bătăturii fără garduri; gări cu ferestre ce se cască întunecate, dedesubtul cărora pășesc feroviari somnoroși ce așteaptă să dea semnalul de plecare; oameni încovrigați și încotoșmănați pe scaunele de plastic ale gării, întorși cu fața la perete; un copil muzicant, încălțat cu niște ghete grosolane, cu o chitară atârnată de gât și o căciulă trasă pe frunte, privind geamurile trenului și așezându-și mai bine pe umăr cureaua. Îmi întorc privirea înăuntru, spre călători și mă uit la bătrâna cu cărare frumoasă din capătul vagonului ce picotește, apoi la cuplul de excursioniști în hainele lor mulate, tolăniți pe scaune și lipiți unul de altul. Simt o fascinație privindu-i. În curând nimic nu va mai fi la fel și nimeni nu știe asta.

— Hey, cum ești pe instagram? mă-ntreabă tipa cu șuviță albă pe când stăm în picioare pe coridor, căci trenul e pe cale să intre în Gara de Nord.

— Trebuie să luăm un… mergem în centru. La un protest…

Brusc, simt o mână înșfăcându-mă de piepții cămășii, așa cum apuci un sac de gură, și, când mă-ntorc, dau cu ochii de controlorul rotofei de mai devreme, care mă privește încruntat. Cele două cute verticale dintre sprâncene îi mustesc de sudoare:

— Unde mergeți, mă?!

— Ia mâna, șuieră Dragoș. Ia mâna când îți zic!

Controlorul respiră sacadat, privindu-mă în continuare în ochi.

— Dă-i drumul, jigodie! gâfâie controlorul și mă-mpinge smucit spre uși.

Alți călători trec, aruncând priviri furișe, când la mine, când la Dragoș. Nu rostesc însă niciun cuvânt. Ne strecurăm afară, în tăcere, pe peron.Dragoș începe să râdă în timp ce traversăm peronul ticsit de lume:

— Așa e lumea acuma — se teme!

Mă răsucesc și mă ridic pe călcâie, scrutând mulțimea. Nici urmă de tipa cu șuviță albă printre călători. A dispărut.

Ajunși în Piața Universității, ne amestecăm în mulțime. Nu e multă lume, dar e încă devreme, îmi spun în sinea mea. Majoritatea stau în grupuri, suflând nori de aburi și schimbând glume, ca și cum totul ar fi o mare ieșire la o țigară. Dragoș îmi întinde un megafon, scos din rucsac, și-mi croiesc drum prin mulțime, spre una din statui. Mai mulți oameni mă urmăresc cum mă cațăr pe soclul statuii, cu megafonul bălăngănindu-mi-se în spate. Când m-asigur că mă privește multă lume, încep să rostesc, cuvânt cu cuvânt, unul din sloganele binecunoscute. Mulțimea îl preia imediat.

Jandarmii, care stăteau mai devreme lângă mașinile lor în propriile lor grupuri, încep acum să se alinieze. Câțiva protestatari aruncă cu obiecte înspre ei, cutii de energizante, sticle de bere.

În curând, în stradă își fac apariția încă două dube albastre, din care coboară alți jandarmi, cu scuturi, bastoane și căști, îndărătul cărora de-abia le zăresc chipul. Cum se apropie, înșfac un Molotov din mâna lui Dragoș, și fac semn celor din spatele meu să se dea în lături. Aprind Molotovul și, cu genunchii îndoiți, mă dau în spate și apoi mă reped câțiva metri în față, azvârlind peste capetele tuturor sticla cu cârpă arzândă. Peste umărul unui ins pot să văd cum sticla aterizează pe asfalt, drept în fața forțelor de ordine. Flăcările lichide se lățesc într-un evantai și lanțul uman se destramă pe dată. Un jandarm își ridică piciorul cu gheata neagră în flăcări și-l scutură de mai multe ori în aer. Jandarmii ocolesc flăcările și încep să avanseze mai hotărât. Unii ies din rând acum, ochesc protestatari pe care încearcă să-i înhațe și să-i imobilizeze. Deodată se aud niște strigăte stridente.

În prima clipă întorc capul spre locul de unde se aud, zăresc un grup de jandarmi, repezindu-se asupra câtorva protestatari răzleți, rupți de grup, care încearcă să scape cu lovituri de picior, și-i spun lui Dragoș:

— Ăștia nu se mai opresc. Hai înapoi, hai în altă parte. Înapoi!

Depărtarea dintre noi și ei se topește cu o iuțeală fantastică.

— Unde?

Îmi întorc privirea, fără să știu de ce, în spate și bag de seamă că ne apropiem de podul de la Națiunile Unite. Între două blocuri se poate zări un colț din clădirea Parlamentului, pe a cărui fațadă puternic luminată, profilată pe-un cer negru-albăstrui, se plimbă încet petele unor lasere verzi, asemeni unor muște pe carcasa unui cadavru.

— La Parlament, gâfâi eu. Apoi repet tare, de mai multe ori, peste mulțime: La Parlament!

— Eu rămân aici. Băieți, strângeți rân-du-ri-le. Și mai mulți inși cu cagule și măști negre, ce stătuseră mereu în prima linie, se strâng în jurul lui.

— Ce, ți-ai pierdut mințile?

Buzele lui vineții se crispează într-un rânjet straniu, ca-n noaptea primului protest.

— De ce zbieri? Ia dă-mi pace și du-te unde crezi.

Mă uit la el, fără să spun nimic.

— Adu-ți aminte ce ți-am spus! rostește Dragoș, cu jumătate din față înroșită de o torță aprinsă. Dacă nu o încasează nimeni, nimănui n-o să-i pese! Și-acum pleacă odată!

Glasul lui Dragoș sună sălbatic și neplăcut în urechile mele. Coșuri de gunoi, trotinete, indicatoare rutiere smulse de pe trotuare, biciclete, paleți și bariere de metal se înalță toate strânse în mormane. Insulele de flăcări ard cu un fum înecăcios. Prima linie de jandarmi avansează. Unii dintre ei întind brațele printre scuturi și lansează jeturi albicioase din spray-urile de piper când se apropie de câte un protestatar izolat.

Dragoș îl izbește pe un jandarm cu o bară de fier în caschetă, dar vederea îmi e închisă de un șir de oameni. Ultimul lucru pe care-l văd sunt mai multe brațe cu bastoane negre ce vântură pe deasupra capetelor.

Sunt zguduit de un fior atât de puternic, încât am senzația că o să cad jos, gâtuit, fără aer, dar mă răsucesc și grăbesc înapoi, lovindu-mă în alergare de alți oameni.

Unii se rostogolesc în timp ce aleargă. Mă trag spre trotuare, unde mulțimea e mai răsfirată. Mă aplec în față, mă sprijin cu mâinile în genunchi și aștept să-mi revin. Mai mulți oameni gonesc razant pe lângă mine. Încep să fac câțiva pași, de-a lungul zidului clădirii, cu respirația încă îngreunată.

Pe o stradă lăturalnică zăresc mai mulți inși ținând de subsuori un om. Pașii mă călăuzesc într-acolo. Când mă apropii, zăresc întâi picioarele, încălțate în ghete negre și zgâriind pavajul. Un jandarm, deci.

— Dă-te la o parte. Dar nu-mi sfârșesc bine vorba, că grupulețul o și ia înapoi, spre mulțimi.

— Lasă-l, că n-are nimic. Dă-l încolo de gherțoi! îmi strigă unul din ei peste umăr.

Cad în genunchi, lângă el. Jandarmul, întins pe-o coastă, lângă o movilă murdară de zăpadă, pare că doarme. Chipul lui e foarte palid. Când încerc să-l mișc, acesta începe să clipească des. Buzele i se întredeschid, un firicel de sânge se prelinge pe obraz și-ncepe să picure negru pe dalele pavajului.

— Hai să te ridicăm!

Trec în spatele jandarmului, îl apuc de subsuori, îl trag în sus opintindu-mă din răsputeri, și-l târăsc câțiva pași la o parte, să-l reazem de zidul clădirii.

Mă las pe vine, alături de el. Pupilele i se mișcă încet, căutând.

— E OK, zic eu. Stai aici.

— Nu, nu e OK, se aude o voce gâjâită, venită printre buzele nemișcate.

Când mă răsucesc să plec, încremenesc pe loc. La ferestrele de vizavi, stau 13-14 oameni, privind. O lumină puternică țâșnește din lămpile suspendate, se adună pe umeri, pe creștete și pe frunzele plantelor, în mănunchiuri orbitoare. Nimeni nu se mișcă. Pur și simplu stau acolo și privesc. Încep să respir din nou. Apoi ies înapoi în stradă și mă iau după oamenii care au apucat-o pe Bulevardul Națiunile Unite.

La vreo 200 de metri în față, la porțile Parlamentului, se bulucesc deja mai mulți oameni, în fața unui cordon rar de jandarmi. Se zăresc numai două dube cu girofarele aprinse. Dinspre Unirii o altă mulțime de oameni se ivește, în gloate îmbulzite. Din când în când răsună câte o salvă de focuri de armă.

Și inima mi se strânge din nou în așteptarea acelui sentiment de ațâțare.

— Forțați intrarea!

Și ceilalți preiau strigătul aproape imediat. Jandarmii se retrag înăuntru, în spatele porților, dând înapoi încet, ca și cum ne-ar invita. Pe treptele Parlamentului se zăresc mai multe rânduri de jandarmi și efective SPP. Dar curând rândurile se îndesesc și mulțimea se contopește într-un tot viermuitor. O clipă, în rotocoalele de respirații, am o senzație de leșin.

Cu o sforțare, mă scutur de toropeala năucă în care am căzut și-ncerc să strig ceva. Dar nimeni nu mă mai ascultă, nimeni nu mai întoarce măcar capul spre mine, iar vocea îmi sună atât de subțire în propriile urechi, încât mă trece un fior. Un om scund de vreo 50 de ani își rotește neîncetat ochii și înfige drept în ochii mei o privire ciudată, străină:

— Mișcă, lepădătură! Apoi șoptește ca apucat de aiureală: Mor, mor!

Transpirația îmi curge în ochi și mă înțeapă; vederea mi se tulbură, inima îmi bate în continuare cu putere, dar respir întretăiat și pe apucate, ca un pește strâns într-o mână viguroasă. Simt cum mâinile încleștate mi se înmoaie și-mi alunecă încet de pe umărul paltonului celui din față, umezit de respirațiile oamenilor. De undeva, dintr-un copac, îmi ajunge la ureche un ciripit de vrăbii, ca-ntr-o dimineață încinsă în toiul verii într-o curte pustie de la țară.

 

Răzvan Molea s-a născut în Costești, Argeș, în 1992. A absolvit Facultatea de Litere din Pitești. Momentan activează în învățământ, la Sibiu.