Poeme de Forugh Farrokhzād

Vă propunem, la „Cartea săptămânii”, volumul „Să dăm crezare începutului de anotimp rece” de poeta iraniană Forugh Farrokhzād (1934 – 1967) (traducere din limba persană, note și comentarii de Gheorghe Iorga, Editura Tracus Arte, 2015), din care am ales câteva poeme. Forugh Farrokhzād s-a născut la Teheran, într-o familie cu șapte copii. După studii primare și secundare, se căsătorește, în 1950, cu Parviz Șāpur, fiul cel mic al mătușii materne. În 1952, se naște unicul lor fiu, Kāmyār, care, după divorțul părinților, în 1955, rămâne în custodia tatălui. După divorț, în 1958, îl cunoaște pe marele scriitor, cineast și producător de film Ebrāhim Golestān, devenind secretară a studioului „Golestān Film”. Pe lângă alte scurtmetraje, realizează celebrul film documentar „Casa este neagră” (despre leprozeria de lângă Tabriz), prilej cu care îl înfiază pe Hosein Mansuri, copilul de șase ani al unei familii de leproși, neatins de teribila boală. Colaborează la diverse publicații, scrie poezie și proză, amintiri din călătorii, critică literară, joacă în piese de teatru și în filme, participă la diverse festivaluri și simpozioane, luptă pentru emanciparea femeii musulmane, e extrem de activă în viața socială și culturală. Moare la 14 februarie 1967, în urma unui cumplit accident rutier, neelucidat încă. A publicat volumele de versuri: „Captivă” (1952), „Zidul” (1956), „Revolta” (1958), „O altă naștere” (1963), „Să dăm crezare începutului de anotimp rece” (postum).

„Radicalitatea poeziei lui Forugh Farrokhzād constă tocmai din ruptura de dialectica experienţei absolutului şi a demersului poetic clasic. De aici vine şi modernitatea acută a demersului ei estetic: poeta nu face din experienţa iubirii un fapt al limbajului poetic, nici din prozodie, spaţiul unde adevărul acestei experienţe se revelează. Arta îi permite, dimpotrivă, să semnifice excesul persistent al durerii, exilului, pierderii şi despărţirii, ca şi când textul poetic ar viza, în fiecare dintre versurile inegale, o realitate pe care Forugh o desemnează, rebel, drept secretul ei.” (Gheorghe Iorga)

PE STRĂZILE RECI ALE NOPŢII

Nu regret nimic!
M-am tot gândit la servitutea asta,
la capitularea asta penibilă.
Mi-am îmbrăţişat crucea destinului
în vârful colinelor supliciului meu.

Pe străzile reci ale nopţii,
cuplurile se despart cu ezitare,
constant.
Pe străzile reci ale nopţii,
nu aud decât cuvinte de adio.

Nu regret nimic!
Pare să bată dincolo de timp inima mea.
Viaţa-şi va trezi iar inima palpitând
şi păpădia răzbind prin valuri de vânt
o să mă resusciteze.

Oh, vezi tu
cum mi se sfâşie pielea,
cum fermentează laptele
în venele albastre ale sânilor mei reci,
cum sângele îşi începe creşterea
din cartilaje în răbdătoarele-mi şale?

Eu sunt tu.
Sunt aceea care iubeşte
şi sunt aceea care dintr-odată regăseşte
în trupul său o legătură vagă cu o mie de lucruri
stranii şi neştiute
şi sunt toată voluptatea vie a pământului
ce devorează apele toate
ca să facă fertile toate câmpiile.

Ascultă-mi vocea confuză
în bruma rugăciunilor matinale
şi priveşte-mă în muţenia oglinzilor,
priveşte cum ating
întunecoase străfundurile viselor toate
cu rămăşiţele mâinilor mele uscate
şi cum îmi tatuez inima
ca pe o pată de sânge
pe toate fericirile inocente ale existenţei!

Nu regret nimic!
O prietene al meu, când o vei întâlni,
despre mine vorbeşte cu alta
cu aceiaşi ochi îndrăgostiţi
pe străzile reci ale nopţii;
de mine aminteşte-ţi
când trist te sărută
pe tandrele cearcăne ale ochilor!

VINERI

Vinere mută,
vinere pustie,
vinere precum aleile vechi, deprimate,
vinere a gândurilor leneşe, bolnave,
vinere a căscaturilor molipsitoare, prelungite,
vinere fără aşteptări,
vinere a resemnării.

Casă goală,
casă tristă,
casă închisă pornirilor tinereţii,
casă a întunericului şi a soarelui imaginat,
casă a singurătăţii, a prevestirii şi a neîncrederii,
casă a perdelelor, cărţilor, dulapurilor, portretelor.

Ah, cât de liniştită şi mândră a trecut
viaţa mea ca un pârâu străin
prin inima acestor vineri, mute şi pustii,
prin inima acestor case goale şi triste!
Ah, cât de liniştită şi mândră a trecut…

CARE MÂNĂ?

Somn somn somn.
El se odihneşte
pe nisipurile calde
sub lumina febrilă a soarelui.

Obosit,
printre gene priveşte
râul părului meu ud
curgându-i pe piept.
Mirosul trupului său
aleargă pe trupu-mi în curmeziş.

Obosită, privesc:
cerul se curbează pe faţa lui.
Mâna lui a trasat
cu bucăţele de scoici
o linie albă invizibilă
în nisipul arzător.

Îl iubesc…
cum o sămânţă, lumina
cum un câmp, vântul
cum un vapor, valul
cum o pasăre, zborul
Îl iubesc…

Obosită, privesc
printre gene:
dacă tocmai cu liniştea asta
şi cu francheţea asta
pulbere te-ai face în braţele mele,
cu liniştea asta
şi cu francheţea asta…
în braţele mele,
la umbra părului meu,
în clipa când te atrage
pământul însetat de tânărul meu trup
ca o ploaie tandră
ca o mângâiere a lunii.

Pulbere doar de te-ai face…
Pulbere doar de te-ai face…

Pentru ca niciun alt trup
în asaltul îndepărtatelor zile
să nu capete culoarea,
nici parfumul trupului tău!
Pentru ca nicio altă femeie
să nu se odihnească la pieptul tău,
să nu se năpustească spre tine,
să nu-ţi audă cântecul inimii!

Obosită, privesc
printre gene:
Te îndepărtezi de mine
ca valurile…
Mergi şi mai departe
pe linia cenuşie a orizontului,
într-o brazdă de lumină te preschimbi.

Cu ce să prinzi
dragostea şi s-o păstrezi de-a pururi?
Cu ce sărut? Cu ce buze?
În ce moment, în care noapte?

Ca mine care dispăream…
ca zilele…
ca anotimpurile…
precum cuiburile…
ca zăpada pe acoperişul caselor…
şi el pulbere se va face, printre umbre,
ca o veche fotografie
se va îngălbeni
îngălbeni
îngălbeni.
Cu ce aripă să fugi
de-al zilelor şi lacrimilor crepuscul?
Cu ce lacrimă să tragi
o perdea peste privirea neclintită a timpului?

Cu ce mână să prinzi
dragostea şi s-o păstrezi veșnic?
Cu ce mână?…

Somn somn somn.
El se odihneşte
pe nisipurile calde,
sub lumina febrilă a soarelui.

PĂCATUL

Am păcătuit, în plăcere am păcătuit,
în calde braţe şi înflăcărate.
Am păcătuit, în braţe de fier am păcătuit,
în braţe arzătoare şi dușmănoase.

În acest dulce loc, sumbru şi mut,
ochii-i i-am privit plini de mistere;
de implorările ochilor săi
inima-mi, cu nerăbdare, a tremurat.

În acest dulce loc, sumbru şi mut,
m-am aşezat lângă el, agitată.
Dorinţă au vărsat buzele lui pe buzele mele.
De tristeţea inimii mele nebune-am scăpat.

O poveste i-am spus, de iubire:
„Te vreau, iubitule! Pe tine te vreau,
cu-nsufleţitoare braţe.
Pe tine te vreau, al meu nebun îndrăgostit!”

Dorinţa privirea-i a-nflăcărat-o,
a dansat în pahar vinul roşu
şi pe patul moale, de voluptate beat,
trupul meu pe pieptul său a tremurat.

Am păcătuit, în plăcere am păcătuit,
lângă un trup tremurând, epuizat.
Doamne! Nu ştiu ce-am făcut
în acest dulce loc, sumbru, mut…

GAZEL

„Seara, asculţi povestea inimii mele,
mă uiţi, a doua zi.” (H. A. Sāyeh)

Ca o piatră, tu vocea mi-o asculţi.
Piatră eşti şi uiţi fără să mă fi auzit.
Aversă de primăvară eşti şi tulburi
somnul ferestrei
cu încercări de ispită.
O creangă verde-i mâna mea, de dezmierdări,
tu o aşezi în braţele frunzelor moarte.
Mai rătăcit ca spiritul vinului eşti şi privirea mea
tu o pui în flacără şi o faci să dispară.
O! peşte aurit din iazul sângelui meu!
Ca să aibă farmec beţia ta, tu pe mine mă bei!
Valea violetă a serii eşti şi ziua
o-mbrăţişezi şi o faci să se stingă.
În umbră s-a culcat Forugh (1) a ta,
şi-a pierdut strălucirea,
de ce o îmbraci în rochia neagră a umbrei?

(1) În persană, „lumină”, „strălucire”.

Poeme din volumul „Să dăm crezare începutului de anotimp rece” de Forugh Farrokhzād, traducere din limba persană, note și comentarii de Gheorghe Iorga, Editura Tracus Arte, 2015