Despre ispitele imaginaţiei

Don Rigoberto şi frumoasa lui soţie, Lucrecia (a doua soţie, de fapt) se despart din cauza unei scene scandaloase surprinse de protagonist, petrecută între fiul său adolescent, Fonchito, şi mult iubita sa zână Lucrecia. La sfârşitul romanului „Caietele lui don Rigoberto”, publicat de Mario Vargas Llosa în 1997, cei doi se împacă, visând să trăiască fericiţi alături de Fonchito, cel pasionat de pictură şi cel care a avut, de asemenea, un rol important în reconcilierea cuplului. Din punct de vedere al acţiunii propriu-zise, nu se întâmplă altceva în cartea lui Vargas Llosa. Dar, din punctul de vedere al atmosferei, da. Şi nu numai al atmosferei pendulând mereu între vis şi realitate, ci şi din acela al unor tehnici narative şi teme literare pe care scriitorul se hotărăşte să le exploateze la maxim. Între acestea, erotismul la loc de cinste, cu toate plusurile – şi minusurile – pe care imaginaţia personajelor i le aduce.

Căci Mario Vargas Llosa are curajul de a scrie ceea ce, după cum el însuşi a mărturisit în primăvara anului 2006, la Madrid, îşi dorea de multă vreme: romane de dragoste. Iar drumul acesta va fi continuat, poate mai cu seamă prin romanul „Rătăcirile fetei dezmățate”, publicat chiar în 2006. O carte despre un băiat bun şi o fată rea; sau, dacă nu, cel puţin extrem de nesăbuită. Modelul narativ din „Rătăcirile fetei dezmățate” îl continuă, în fond, pe cel din „Caietele lui don Rigoberto”, autorul rămânând fidel formulei, dar şi implicaţiilor acesteia: „În toate romanele mele, am încercat să amestec realitatea şi fantezia, implicându-mi şi propria experienţă în construirea cât mai convingătoare a unui context istoric”, mărturisea autorul. Astfel, Mario Vargas Llosa se dovedeşte, pe de o parte, pe deplin capabil a continua drumul început încă în 1977, prin romanul „Mătuşa Julia şi condeierul”, iar pe de altă parte, a adopta tehnici şi formule narative diferite de cele impuse – şi, în mare măsură, deja consumate – de reprezentanţii boom-ului latino-american al anilor ‘60 – ‘70. Despre tema pe care el însuşi o consideră esenţială în majoritatea cărţilor sale, dragostea, Mario Vargas Llosa afirma că a încercat, întotdeauna, să scrie „istoria unei iubiri moderne ce vrea să depăşească toate condiţionările sociale şi / sau ideologice ale oricărei epoci.” Desigur, romanul aduce, în acest fel, în discuţie problema întâlnirii unor personalităţi opuse, a cărei rezovare l-a preocupat pe Vargas Llosa atât din punct de vedere psihologic, cât şi estetic. Dincolo de diferenţele dintre cei doi, cuplul din „Caietele lui don Rigoberto” se situează mereu şi de o parte, dar şi de cealaltă a unei baricade reprezentate de fondul cultural al fiecăruia dintre ei, precum şi de modul în care aleg să se raporteze la contextul istoric al vremii lor. Astfel, oscilând între „roman total” şi „roman colaj”, termenii folosiţi adesea de studiile critice cu privire la proza scriitorului peruan, „Caietele lui don Rigoberto” este şi o carte care, pe linia începută în „Mătuşa Julia şi condeierul”, fixează într-un cadru extrem de sugestiv atmosfera din Lima, dar şi din capitalele europene, având – din nou – privilegiul unui personaj narator care se mişcă (cel puţin aparent) dezinvolt în medii diferite.

Mult discutata criză a cuplului din romanul tradiţional, admirat şi analizat nu o dată de Vargas Llosa însuşi, se transformă, însă, acum, şi în tentaţie metatextuală. Pentru că pe de o parte, protagoniştii vorbesc la tot pasul despre nenumărate cărţi şi creaţii plastice în care se reflectă ca în veritabile oglinzi (don Rigoberto notează, de altfel, totul, extrem de scrupulos, în caietele sale) iar pe de altă parte, autorul meditează, în acest fel, la posibilele noi definiţii ale ficţiunii şi ale actului artistic. Nimic altceva, în fond, decât aspecte caracteristice ale literaturii contemporane, mărturie a dezintegrării eului „tradiţional”, dar şi de apariţie a unui alt tip de eu, multiplu – aflat, cumva, în descendenţa celui plural al lui Pessoa – care afectează în primul rând nivelul profund al conştiinţei individului, şi abia apoi pe acela social sau psihologic. Vargas Llosa se orientează, apoi, prin soluţiile pe care le alege, spre valoarea estetică, pe care o plasează mai presus de oricare alta, considerând că doar în acest fel viaţa reală a oamenilor poate însuma nuanţele atât de variate ale domeniului fanteziei infinite, fie ea erotică sau nu; iar uneori incertitudinea sau ambiguităţile (à la Juan Carlos Onetti) pe baza cărora textul e construit reuşesc să creeze, pentru cititor, „imaginea unui adevăr mereu pe punctul de a se revela”, ca să repetăm definiţia dată de Jorge Luis Borges actului artistic. În ceea ce-o priveşte, protagonista se dovedeşte a fi, dincolo de calmul ei, adesea, cam prea clar afişat, de siguranţa sa perfectă şi de strălucirea sa, nu doar foarte singură, ci şi extrem de nesigură pe sine. Dar, cu un remarcabil efort de voinţă, ea va reuşi să aibă curajul de a iubi, de a visa, de a trăi. Adică de a încerca să învingă singurătatea care o domină şi o consumă pe dedesubtul tuturor măştilor sale. Iar forţa romanului e de găsit, desigur, mai ales în personajul feminin, fascinanta Lucrecia. Unii critici au afirmat că textul se foloseşte, poate, prea accentuat de anumite clişee, sau că apariţiile şi dispariţiile Lucreciei, precum şi transformările ei erotice ar fi insuficient susţinute de evoluţia tramei narative, uitând sau pierzând din vedere că Mario Vargas Llosa a încercat, în primul rând, să scrie un roman de atmosferă şi nu unul poliţist, nedorindu-şi nici o clipă ca cititorul său să se transforme într-un Sherlock Holmes printre capitolele cărţii… „Caietele lui don Rigoberto” devine, astfel, nu doar un roman de dragoste bine scris, ci şi un text ce aduce în discuţie problema singurătăţii umane şi a imposibilităţii comunicării.

În acest context, frumoasa Lucrecia, deghizată sau nu, întruchipând-o pe Danae sau pe Rosaura, pozând după reproducerile din Egon Schiele sau Gustav Klimt ori, poate, mai bine, toate la un loc şi fiecare în parte – stă mărturie pentru complexitatea sufletului feminin care, de la Doamna Bovary, e sortit, în literatură, să viseze mereu altceva (şi mai mult) decât are; totul plasat, în romanul lui Vargas Llosa, în cadrul reprezentat de selectul cartier Miraflores din Lima. În fond, o preocupare veche a autorului, identificabilă încă din personajul Teresa din romanul „Oraşul şi câinii” şi continuată, apoi, în Urania Cabral din „Sărbătoarea ţapului”, ipostaze feminine de natură a convinge cititorul că, după cum spune Llosa însuşi, „femeile şi bărbaţii percep oraşul şi se folosesc de el, ca şi de orice altă realitate, în moduri fundamental diferite.” Dincolo de toate acestea, „Caietele lui don Rigoberto” e şi o profundă meditaţie asupra literaturii şi a însăşi creării ficţiunii, căci nu trebuie să uităm ceea ce însuşi Vargas Llosa a repetat în nenumărate rânduri, în încercarea de a-şi caracteriza proza: „Scriu. Scriu că scriu. În gând mă văd scriind că scriu şi mai pot să mă văd văzându-mă că scriu.” Iar autorul care, cu ani în urmă, în „Oraşul şi câinii” sau „Conversaţie la Catedrală” se raporta la modele literare de genul lui Gustave Flaubert sau William Faulkner, alege, aici, un alt tipar romanesc, şi anume cel reprezentat de mult căutata – mai cu seamă în America Latină – soluţie valabilă (şi viabilă) din punct de vedere estetic pentru un posibil happy-end. Iar aceasta este găsită în infinitele resurse ale imaginaţiei care, în cazul protagoniştilor romanului, funcţionează mai cu seamă la nivel erotic sau oniric şi le demonstrează, în cele din urmă, că, asemenea Titaniei şi lui Oberon, nu pot trăi unul fără celălalt. Dar nici fără insidiosul Fonchito, micul lor Puck, cel care îi face să fie din ce în ce mai convinşi că visul e viaţă şi că fără erotism omenirea s-ar putea (cine ştie?) afla chiar în pericolul de a nu mai şti ori de a nu mai putea să viseze.

Mario Vargas Llosa, „Caietele lui don Rigoberto”, traducere și note de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas Fiction, București, 2023