Lerocrație (I)

„Cine sunt eu pentru ei? Hmmm… Un nimeni”, își spunea Dan în sine.

Fusese demis după ce își înștiințase superiorii cu privire la neregulile pe care fostul, de-acuma coleg, le săvârșise. Era sigur pe sine atunci când redacta materialul probator. Inserând anexele lămuritoare, cazul i se înfățișa într-o lumină evidentă. Siguranța lui nu viza doar corectitudinea datelor transmise ci și un anume mod de receptare de către destinatar. Gândise cu naivitate, influențat de Picu, că în fața evidenței, nicio autoritate, oricât de autocratică, nu ar fi ocolit abordarea regulamentară a unei spețe ca cea pe care o prezentase. Știa ce înseamnă o delațiune și blamul care însoțea fapta. Dacă umbrele trecutului stăruiau și adumbreau speranțele mijite în noul regim, una din tușele cele mai prihănitoare se găsea pe fișa turnătorului. De la disprețul îngrețoșat al lui N. Steinhardt față de această spurcată jivină, până la ironia lui M. Preda, regăsită în imnul închinat de Amăicălițului celui ce asuda turnând roți de vagoane, dar fatalmente descifrat în sensul sugerat de autor, totul pleda în defavoarea acestui nefericit ce nu avea șansa nici unei cetăți de scăpare, oricât de prăpădită s-ar fi înfățișat. Mai știa, asta o aflase cu mirarea dezamăgitului, că nu numai victimele sau spectatorii de pe margine, dar și beneficiarii trădării, fără a disprețui fapta, dimpotrivă, uzând la maxim de ea, aveau același dispreț față de făptuitor.

„Iubesc trădarea, urăsc pe trădător”, auzise din gura unui fost, iată, de asemenea fost, coleg, dar dintr-o altă branșă. Fusese cât pe-aci să-l corecteze: „Nu, îi veni să-i răspundă. Greșești. Ar trebui spus invers.” Când să dea drumul replicii, se dumiri că în minte îi stăruia o formulă asemănătoare, auzită din gura lui R. Preda, (deci alt Preda), cu prilejul unui interviu televizat. „Urăsc păcatul, iubesc pe păcătos” suna zicala lui, adică, apoftegma patristică. Deci asemănătoare prin ritm și sonoritate dar nicidecum identică. Două enunțuri aforistice cu sens fix, opuse, fiecare la polul potrivit sau, mă rog, potrivnic unul altuia.

Își mai aminti, cu prilejul ăsta, de Jacques, oaspetele său din Franța. Venise tam-nesam cu cele două fiice, instalându-se câteștrei în modestul apartament de la etajul șase în care Dan locuia împreună cu soția și fiul său. Se cunoscuseră cu prilejul unui turneu coral la Lyon. Găzduiseră cu toții (membrii corului) pe la familiile coriștilor francezi iar, în replică, acestora li se întorsese serviciul când, la rândul lor, s-au aflat în turneul românesc. Jacques s-a simțit atunci atât de bine încât, la un moment dat, căzând pe gânduri, cu fața către Dan, i-a dat acestuia o replică auzită din gura unui personaj de desen animat: „I am happy!” În completare, și-a suplimentat cererea de găzduire, probabil subînțeleasă de el ca un compliment, cu prilejul apropierii sărbătorilor de iarnă. „Venim!” Și s-au înfățișat fără să mai aștepte vreo confirmare, deși gazdele lor își făcuseră alte planuri. Degeaba a încercat Dan să se scuze că nu a înțeles bine intenția oaspeților săi iminenți, că el crezuse de fapt că Jacques & co. vor dormi la hotel, etc. N-a fost chip de scăpare. Cu prilejul acelei vizite, Jacques, cu aceeași mină de om căzut pe gânduri, se plânsese de fenomenul delațiunii occidentale. Făcea parte, spunea, dintr-o masă imensă de informatori la poliție. Societatea se apăra prin abuz de înștiințări adresate autorităților, astfel că, din păcate, cele mai multe se dovedeau a fi bazate pe chestiuni fără importanță, ori exagerate.Reflectase pe marginea acestui fenomen provocat de încântarea de-a fi descoperit o Românie profundă, și asta, unde? într-o fundătură de sat montan, în casa plină de kitschuri rustice a parohului local. Avea și ăsta nemulțumirile lui dar în loc să le exhibe verbal sau să le pună pe hârtie, mârâia pe ascuns cu oaspeții săi, și sufla amenințări furtunoase în gura paharului cu apă, sau, mă rog, cu vin.

– Așa e părinte. Nu spune lumea așa când termini de vorbit în biserică?

– Nu. Lumea zice: să trăiești părinte!

– Păi tot aia e.

– Nu. Nu e tot aia.

– Adică?

– Păi, până să termin predica, la fiecare ridicare de ton și la fiecare întrebare, ei răspund: așa e părinte. Iar la sfârșit: să trăiești părinte!

– Aha…

– Și mai îmi zic părințel, părincior sau popoiac!

– I-auzi! Dar dacă ai nemulțumiri, că te plângi de multe și Jacques mă tot întreabă, de ce nu le discuți cu mai marii tăi?

– Daʼ ce? Am înnebunit? Să-mi dea mitropolitul un șut în cur și să rămân fără parohie?

– Și cu ce te alegi dacă cârtești numai?

– Cu satisfacția câinilor.

– Cu ce?

– Fii atent. Pe vremea lui Ceașcă toți câinii din Europa s-au hotărât să facă revelionul împreună. Fiecare haită a venit cu câte o propunere, dar câinii din Rusia, Polonia și România au ajuns în finală. Ăia din Rusia au propus așa: bă, la noi nu putem lătra, dar o să bem toată noaptea. Nuu, au răspuns ceilalți. Noi vrem să bem, să lătrăm, să ne simțim bine!! Bă, au zis polacii, la noi, n-o să prea fie băutură, în schimb, lătrăm toată noaptea. Nuuu. Noi vrem să bem, să lătrăm, să ne simțim bine!! Bă, zice mioriticul, în România nu o să putem bea, nici lătra, în schimb o să mârâim în noapte și în zi, în vecii vecilor. Aferim!

Dan ura delațiunea, considerând-o cea mai mare josnicie. Avea și un motiv personal, asupra căruia, poate, ne vom opri mai încolo. Totuși, nu considera orice vorbă șoptită la ureche turnătorie. De fapt, între a fi turnător și a opera în câmp civic, fie și numai în virtutea unor reflexe discutabile, dacă nu chiar tulburi, exista zona difuză a nuanțelor. Cerințele de căpătâi, ca informarea să fie oportună erau, după el, adevărul, necesitatea și probabilitatea sporită ca ea să rezolve situațiile periculoase sau nefaste. Și toate acestea dublate de menajarea, pe cât posibil, a celui vizat, și de lipsa oricărui interes meschin. Altfel, nu putea fi decât vânzare și terfelire. Sau chiar nimicire.

Desigur, se gândea, înfruntarea directă prin darea în vileag a răului ar fi de preferat, dacă asta n-ar necesita curaj temperat de prudență, pricepere, discurs și discernământ, calități rare la buchet, insuficiente prin ele însele fără un climat favorabil și un receptor onest, care să ducă la coagularea publică (socială și autoritară, deopotrivă) în jurul soluției celei mai potrivite. Oare, în situații primejdioase sau de forță majoră, câți s-ar încumeta la o ieșire temerară încât, prin opoziție fățișă să poată, în parte măcar, să înăbușe răul? Prețul plătit și rezultatul incert n-ar da riscului o marjă prea mare? Dacă n-ar fi așa, o gazetă ar fi mai de temut decât orice serviciu secret sau procedură penală bazată pe martori vindicativi, deși, fără surse credibile, nici aceea nu și-ar putea vocaliza mesajul în limitele unor aproximări acceptabile care s-o acrediteze cu titlul adevărului.

Colportarea discretă a informațiilor putea fi, deci, o necesitate machiavelică. Auzise din gura mai multora că decât o abordare francă, dar sterilă, mai bine o învăluire a răului cu mijloace îndoielnice, chiar cu prețul pervertirii agenților de infiltrare. Nu aderase la punctul lor de vedere pentru faptul că procedura ar lăsa prea mult loc liber vicleniei și abuzului. Și ce agenți de infiltrare? Adusese cineva în discuție vreun scenariu cu spioni? Una era prudența care doza în mod rezonabil fluxul persuasiv al oricăror detalii, unele trecute sub tăcere ca neimportante, și altceva îmbârligătura care compromitea, chiar dacă persoana vizată se făcea vinovată de ceva. Era de acord cu camuflarea mijloacelor dar numai cu condiția asumării nominale a petiției, nicidecum cu recurgerea la subterfugiul anonimatului. Iar în cazul în care corupția de sistem s-ar dovedi atât de mare încât orice încercare de corectare ar fi de prisos, strigătul mut al protestatarilor s-ar putea produce prin intransigența propriilor alegeri.

Pentru asta, nu era de acord cu omerta interlocutorului său. Preotul putea foarte bine să aibă curajul unui risc mai mic, tatonând reacția confraților săi nu prin văicăreli (s-ar fi expus ciripitorilor de serviciu) ci prin atitudine. E prea greu pentru un prelat să-și dorească a fi un ferment pozitiv din motive benigne, evident altele decât orgoliul? Aceleași provocări, precum curajul, prudența, discernământul îi puteau sta de-a curmezișul însă resursele lui putea fi mult mai bogate, aliat fiind cu cerul.

Dan alcătuise adresa de unul singur, dar îndrumările formale le primise de la unul din consilierii săi, Picu Voiculescu, fost avocat. Ar fi vrut să nu se expună și să-l lase pe consilier cu întreaga sarcină, inclusiv aceea de a-și asuma calitatea de autor direct al ei dar acesta refuzase considerând, pe bună dreptate, că titularul de drept are această chemare.

– Trebuie făcut cumva ca să se revină la situația inițială, zise la un moment dat consilierul. Ai văzut cum s-au purtat cu noi cei de la primărie. Pentru ei nu contează că patrimoniul revine uneia sau alteia dintre unități, ori ambelor, ca până acum. Singura soluție este înștiințarea alor noștri de mai sus. Ei pot arbitra dincolo de soluțiile juridice civile, chiar dacă istoricul retrocedărilor le creează celorlalți un avantaj.

– Știu ce spui și sunt de acord, răspunse Dan. De principiu ai dreptate. Totuși, e evidentă cârdășia dintre ei. Legalitatea anulării dreptului nostru de proprietate e discutabilă prin acțiunea lor unilaterală, pe șustache, cum ar veni. Un proces cred că ar pune pe tapet existența stării de fapt pe parcursul ultimelor decenii. Plus eludarea comunicării prealabile sau măcar ulterioare din partea lor.

– De proces nu poate fi vorba fără aprobarea alor noștri.

– Categoric. Mă gândeam doar la situația șubredă în care se află unitatea R1, ținând cont de toate astea. Ar fi un punct în plus pentru noi și în fața șefilor. Tu ești avocat și ai o relație privilegiată cu Nr.1. Îți este dator pentru toate donațiile și înzestrările de care a beneficiat, nu numai instituțional, ci și personal. Știi cum e la noi. Confuzie voită și binevenită între ce ni se cuvine și ce nu. Iar dacă mai apare și spectrul unui proces, chiar dacă nu va aproba niciodată așa ceva de teama scandalului, lucrul ăsta mă privește doar pe mine, supusul său integral, nu și pe restul. Oamenii ar putea să nu țină cont nici de mine, nici de el și să dorească o reglementare a speței în fața unui judecător. Tu însuți ai spus adineauri că șefului i-ar fi la îndemână printr-un arbitraj să pună ordine în lucruri. Dacă Nr.1 îi comunică lui Cornilă hotărârea de a rezolva problema în termenii inițiali, totul ar lua sfârșit imediat. Dar ca să se întâmple asta, pe adresă trebuie să apară numele tău, nu al meu.

– Nu, nu! Eu îți pun la dispoziție documentele de care ai nevoie, ți le ordonez și îți dau îndrumările necesare dar tu, ca titular, trebuie să alcătuiești, să semnezi și să trimiți documentul. În fond, nu e decât o înștiințare asupra unui abuz care te privește doar într-o măsură, dar de care ești responsabil în calitatea ta de gestionar. Nu tu ești afectat în primul rând, ci comunitatea pe care o reprezinți. Eu însumi mă simt lezat de ce s-a întâmplat, deși nu sunt decât un venetic în ochii celorlalți. Nu diligența față de ei îmi dă ghes, ci nonșalanța cu care colegul ăsta al tău s-a înstăpânit pe ce nu era al lui, în disprețul față de toți și de toate. Nu exclud chiar un concurs dat tocmai de cei la care apelăm, dar ce să facem? Trebuie riscat un pic, măcar cât să-și dea seama cu toții că nu suntem chiar neștiutori și neputincioși.

– Bun, dar asta mă expune și mai mult. Probabil că Nr.1, cum îi este obiceiul, va face o judecată solomonică. În fond pe el nu-l deranjează tăierea pruncilor sau strigătul disperat al mamelor. Grija lui e negrija. Bătaia lui de cap este să nu aibă bătăi de cap.

– Nuuu. Nu e adevărat. După cum îl știu, în chestiuni de genul ăsta e cât se poate de serios.

– Da, da, replică Dan. Eu îl știu și altcumva. Dar asta este în funcție de tipul de relație pe care o ai cu el.

Cu doar câteva zile înainte de discuția cu consilierul, Dan aflase din gura primarului cum stă treaba. Fusese într-o audiență la acesta, împreună cu alți doi consilieri de-ai lui, mânat de știrile pe care el le considerase de necrezut, cum că atribuirea parcelelor de folosință viageră nu mai cădea în sarcina unității sale. Primise un telefon din partea administratorului de lot care îi comunicase că fusese concediat și înlocuit cu altcineva.

Trecu mai întâi pe la Ocol. Îl așteptase în secretariat pe șef și, după sosirea acestuia, fu lămurit cu toată bunăvoința că R2 nu mai deținea niciun metru de pădure, ba că jumătate din masa lemnoasă destinată exploatării pe anul în curs fusese deja debitată și transportată la IFET-ul cutare al lui Cosminovici și că cealaltă jumătate urma să aibă aceeași destinație în scurt timp. Documentele desfășurau cantități generoase de larice și gorun și un procent infim de lemn pentru foc.

Ajuns la primar unde îl așteptau cei doi consilieri, mai întâi fu luat în primire de secretar care îi puse la dispoziție înscrisurile ce atestau punerea în posesie în beneficiul celeilalte unități, R1, a cotei de ½ ce aparținuse până atunci unității R2. Primarul nu mai avu ce să adauge în plus decât confirmarea a tot ce arătau hârtiile, însă pe un ton malițios cu care Dan nu mai avusese de-a face până atunci, mai ales din partea unuia pe care-l considerase aproape un prieten.

– Nu aveți nimic!

Nemaiavând ce lămuriri să mai ceară, porni înverșunat către casă, cu intenția de a-și oferi un răgaz de limpezire. Rumega gânduri și sentimente alerte în timp ce apăsă pe mânerul porții de la intrare.

– Ai trecut activele de pe R2 pe R1? se repezi să-și abordeze Dan colegul, dând nas în nas cu el în gangul ce despărțea cele două laturi ale casei în care se aflau apartamentele de serviciu, ocupate de cei doi.

– Da, răspunse flegmatic Cornilă și-și văzu nestingherit de drum.

La atât se rezumase discuția dintre cei doi. Fusese o întâlnire întâmplătoare, dar, mai ales, surprinzătoare, în cazul lui Dan. Acesta, intrând pe poartă, era atât de absorbit de gândurile care îl frământau încât apariția neașteptată a colegului îl deconcertă. Oamenii cu care se întâlnise pe drumul dintre primărie și locuință îi apăruseră cu totul fantomatici, de nerecunoscut. Probabil că aceeași nedumerire le-o produsese și el, privind prin ei și răspunzând laconic abordărilor specifice locuitorilor comunităților mici în care cei mai mulți se cunosc între ei. Dintre toți, pe Cornilă se așteptase cel mai puțin să-l întâlnească. Asta nu pentru că vreun algoritm al probabilităților ar fi putut indica alt rezultat. Dimpotrivă, era cât se poate de normal să dea peste el în locul în care se întâlneau frecvent. Surpriza era urmarea unei stări pur subiective. Dan își făcea iluzia că, cel puțin pentru câteva ceasuri, lucrurile se vor așeza în așa fel încât, până la întrevederea lor programată pe înserat, se va mai calma și va găsi totuși o motivație verosimilă a gestului celuilalt.

Nu avea nicio curiozitate cu privire la patrimoniul aparținând dintotdeauna unității R1. În fond, chiar dacă plățile și veniturile aparțineau proporțional ambelor unități, în raport de ½, ele fuseseră întotdeauna respectate în virtutea transparenței reciproce de până atunci și a colaborării, e adevărat, mai dificile, dintre cele două consilii de administrație. Cum se derulau însă afacerile celeilalte părți, nu mai era decât treaba deservenților ei.

Dan, mai puțin dotat cu simț practic, căuta să compenseze pe partea educațională. O instituție ca cea căreia îi aparținea, dispunea de o tribună publică iar utilitatea ei rezida în susținerea de programe umanitare, mergând de la asistența socială simplă, inclusiv pe temeiul gratuității spirituale, până la oferte mai complexe, de data aceasta pe suport financiar.

Pe vremea când fusese ales deputat pentru două mandate în forul centralei tutelare, participase la adunările în care se aproba bugetul și se făcea darea de seamă cu privire la cheltuielile din anul anterior. Contul de gestiune fusese tot mereu prilej de satisfacție pentru șeful ăl mare, Nr1, Stresoiu. O camarilă întreagă i se punea la dispoziție cu prezentări power point în care erau etalate realizările edilitare. Colaboratorii săi de nădejde însă nu erau cei câțiva consilieri de la centru, pe care-i folosea ca interfață între el și restul lumii de jos. Mai avea pe unii, prolificii intermediari de resurse, brațele lungii sale autorități, cu care aduna prinoasele mărinimiei oferite la schimb. Dan știa că partea lor de lume este clădită instituțional pe astfel de trocuri lucrative. Mai știa că în concertul unităților omoloage, cea al cărei funcționar era, nu avea stridența majorității celorlalte. I-o spusese și una din colegele lui bine înșurubate în miezul afacerilor instituției. Totuși, când se zvonise că subvențiile externe vor fi suspendate și că de-atunci încolo doar pe veniturile proprii vor mai putea conta, s-a mirat auzindu-l pe Stresoiucă fără acei bani erau terminați.

– Dacă ne iau banii, suntem fiii ploii!

„Bun, își zise Dan, înseamnă că structurile noastre nu prea mai au nimic eteric. Și atunci ne îndreptăm spre himeric.”

Photo by Grant Durr on Unsplash