Raluca Nagy: „O recitesc cu plăcere pe Rachel Cusk, una dintre scriitoarele mele preferate”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea și antropoloaga Raluca Nagy. (Literomania)

1. Ce citiți în aceste zile?

„Spider Silk”, de Catherine L. Craig și Leslie Brunetta (Yale University Press, 2010), pentru că prietena mea biologă, specialistă în păianjeni, Gabriele Uhl, mi-a zis că e o carte care merită citită. Am întrerupt și încerc să reiau „Mañana en la batalla piensa en mí”, de Javier Marías (Nuevas Ediciones de Bolsillo, 2014). Dacă nu merge, voi aștepta să ajung la traducerea Cătălinei Vasile („Mâine în bătălie să te gândești la mine”, Editura Litera, 2023), care i-a plăcut mult mamei. Tocmai am terminat volumul (proaspăt apărut la Editura Cartier) poetei Mina Decu, „Tagliatelle allegro”. Și multă, foarte multă literatură despre migrația din regiunea Asia Pacific, pentru un curs nou pe care am început să-l predau anul acesta.

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

Uf, ce întrebare grea… nu-mi dau seama, cred că fiecare carte a avut o contribuție.

3. Care este cartea care v-a influențat cel mai mult?

Probabil cea care mi-a dat ideea de început pentru cel de-al doilea roman, fără de care aș fi rămas doar cu debutul și l-aș fi considerat un ‚,accident” literar, mi-aș fi văzut mai departe de viața mea de antropolog. Este o carte de arhitectură: „Project Japan. Metabolism Talks”, coordonată de Rem Koolhaas și Hans Ulrich Obrist (Taschen, 2011). Am dat peste ea în magnifica bibliotecă a arhitectei și prietenei (aș putea spune de-o viață) Oana Radeș, căreia îi mulțumesc din nou pentru că mi-a trimis ulterior scan-uri cu un capitol, al lui Arata Isozaki, de care am avut nevoie pentru roman.

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

Taman cea considerată de unii specialiști primul roman din istorie: „Genji monogatari” („Povestea lui Genji”), scrisă acum aproape un mileniu de autoarea japoneză Murasaki Shikibu. O vreme, am considerat treaba asta un eșec personal, având în vedere interesul meu pentru Japonia, faptul că locuiesc (din nou) aici, că am utilizat fragmente din carte la cursurile mele, că am avut chiar aroganța să ajung să o pot parcurge în original (mi-a trecut repede). Acum consider experiența abandonării acestei cărți relevantă pentru întâlnirea mea cu Japonia: ceva în înțelegerea ei va rămâne întotdeauna neterminat, iar asta e foarte bine, viața e făcută să fie trăită, nu neapărat explicată, lucru pe care (noi) antropologii îl uită(m) mai des decât ar fi sănătos.

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

Am prostul obicei să dăruiesc ultima carte care mi-a plăcut (mult) – zic prost pentru că pur și simplu îmi spamez prietenii (literari sau nu) cu orice carte care m-a prins, nu scapă nimeni, sunt de-a dreptul teroristă; îi rog cu ocazia asta să mă ierte. Recent mi s-a întâmplat cu „Al 4-lea” (debutul în proză al lui Moni Stănilă, reeditat anul acesta la Editura Polirom) și „Puzzle cu pețitoare” a Oharei Donovetsky, publicată la Editura Trei în 2020.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Am să spun ceva ce a devenit deja un lucru destul de comun acceptat: multe cărți ale unor scriitori bărbați. Ca să nu mai vorbesc de cazurile în care unele cărți ale unor bărbați sunt bune pentru că au furat de la femei. Sper ca lucrurile să stea mai bine în secolul XXI, asta dacă nu pățim cu toții un jaf la drumul mare din partea IA.

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

Răspunsul e, din nou, destul de previzibil: multe cărți scrise de femei. Numai câte prozatoare și poete care au scris în română în secolul trecut au trecut pe sub radar… Îmi vin în minte Anișoara Odeanu, Sorana Gurian, Eta Boeriu, Ileana Zubașcu și lista este atât de lungă, încât e deprimant.

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

O carte completă și complexă, scrisă într-un mod extrem de simplu – ceea ce mi se pare cel mai greu de făcut. Având în vedere că a fost publicată aproape acum un secol (în 1928), e puțin înspăimântător și pentru mine că îmi vine în minte „Coming of Age in Samoa”, de antropologa Margaret Mead. Din fericire, este un contraexemplu la ceea ce spuneam mai sus, pentru că a fost foarte apreciată – atât autoarea, cât și cartea (încercările de discreditare care au venit mai târziu n-au rezistat) – și rămâne relevantă. Nu e tradusă în limba română – iată un proiect la care mi-ar plăcea să lucrez. Mi-aș dori, de fapt, să pot scrie ceva la fel de pertinent despre adolescenții lumii contemporane.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

Recunosc că nu prea recitesc, decât traduceri ale aceleiași cărți în alte limbi (deși e discutabil dacă asta se cheamă recitit, aș spune că nu) sau atunci când am nevoie de anumite texte pentru a le folosi în alte proiecte (predat, scris etc.). Să nu mă limitez la un titlu, dar nici să mă întind, am să spun că recitesc cu plăcere orice de Rachel Cusk. (Într-o cronică din România la traducerea uneia dintre cărțile ei, a fost etichetată „antropolog sau strigoi”. Nu-mi dau seama ce spune asta despre mine, având în vedere că e una dintre scriitoarele mele preferate…)

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropoloagă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei sau eseuri în majoritatea revistelor culturale din România. A contribuit cu proze scurte la volumele colective „Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români” (Editura Trei, 2016), „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (coord. Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Editura Paralela 45, 2019) şi „Izolare” (coord. Alexandra Rusu, Editura Nemira, 2020). A publicat povestiri în revista „Iocan” (2016, 2019), „Revista de Povestiri” (2017, 2018) – ale cărei ateliere de scriere creativă le-a urmat – şi „LiterNautica” (2020). „Un cal într-o mare de lebede” (Editura Nemira, 2018), primul său roman, a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi „Observator cultural” și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. Cea de-a doua carte, „Teo de la 16 la 18” (Editura Nemira, 2021), a fost nominalizată la Premiile „Sofia Nădejde“ (2021), la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași“ (2022), la Premiile „Observator cultural“ (2022) și Premiul Leibniz pentru Proză (2022). De asemenea, a fost finalistă din partea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2022. În 2023 a publicat volumul-memoir „Despre memoriile femeii și alți dragoni” (Editura Nemira).