Lerocrație (V)

Întâlnirile se desfășurau după un tipar schițat, la început, prin tatonări, apoi îmbunătățit prin exercițiu repetitiv ani de-a rândul. Fluxul pecuniar se scurgea de fiecare dată nesmintit de vreo reținere de ordin moral. Gesturile reflexe ale acceptului de donație le întregeau firesc pe cele ale ofertei și, împreună, alcătuiau un tablou în care obscurul căpăta valențe de taină religioasă. La fel cum Creatorul primește din partea creaturii obolul recunoștinței pentru darurile revărsate cu prisosință, la fel și Arhonul se cuvine a fi cinstit pentru înzestrările dobândite prin care putea dispune una sau alta în legătură cu ai săi dependenți. Nu lipsea nici natura moartă. Coșul cu fructe culese din rafturile supermarketului și lada cu mezeluri dezmorțite după extragerea din camerele frigorifice, făceau preambulul întregului proces. Aici, gesticulația era preluată în întregime de George care, făcându-și intrarea, dirija parcursul roadelor pe culoare bine știute ce duceau către cămara garnisită cu prinoase de tot felul de pe la unii și alții. Imaginea aducea cu cea a cornului abundenței ce își vărsa conținutul în recipiente geometrice până când, insuficiente numeric, acestea dispăreau sub pelicula belșugului pestriț.

Se discutau chestiuni practice. Sensul unic al daniilor își găsea ramificații în nevoile convergente, uneori concurente, dar niciodată divergente – cine ar fi îndrăznit să conteste autoritatea și prioritățile Arhonului – ale instituției și deservenților ei. „Totul este benevol”, se trezi spunând odată un apropiat al lui Stresoiu, ca în aceeași frază să revină cu precizarea că pentru nevoile de întreținere a personalului și pentru finalizarea construcțiilor e nevoie de multă generozitate materială, punctând în final un cuantum deloc mic. Mai erau apoi, achizițiile, unele fără să-și găsească întrebuințările scontate inițial, lucrările de întreținere și reparațiile curente. Cu toate astea, apele nu se amestecau niciodată.

Partea leului era numai a lui și nimeni și nimic nu putea interfera cu acest capital.

George știa bine cum stau lucrurile. Dar cine nu știa, și, tacit, cine nu accepta sau, după caz, nu se supunea acelor rânduieli de la sine înțelese? Era un loc comun al întregului stabiliment ca personalul să dețină beneficii extra-bugetare. De aceea nici George, și mai cu seamă el, nu se dădea în lături de la a cadorisi cu spor un staff ce se obișnuise atât de mult cu aceste atenții încât membrii lui ajunseseră să le considere ca pe un drept cuvenit. Mai mult, acesta devenise chiar un fel de pompier de serviciu al Arhicancelariei în momente de impas. Când, într-una din ședințele Permanenței, s-a pus problema finalizării lucrărilor de consolidare și ornare a Marii Aule, toată lumea a ridicat din umeri, invocând lipsa banilor. Rămăseseră fără suflu înaintea ultimului obstacol și astfel întreaga lucrare putea fi compromisă. De amânare nu mai putea fi vorba, erau depășite toate termenele tocmai datorită prea multor asemenea întârzieri. În rumoarea generată de tensiunea aceea, George îi șoptise Arhonului ceva la ureche. După câteva luni, lucrările duduiau și totul se termină în triumful cauzei comune. „Popor fericit, popor contributor, privește, privește ca să înțelegi!!!” Satisfacția lui George se cerea împărtășită tuturor celor pe care acesta, curtenitor, îi tămâia, țintind viitoare beneficii cu sprijinul lor. Pe listă se afla și primarul orașului Rs. Acesta, fără a fi deloc curios la început cu privire la realizările lăudate de protus, își sili atenția atunci când i se oferi explicația succesului: „Am știut să obțin toate mijloacele necesare de la materele din fieful meu.” „Așa?, își spuse primarul în gând, vasăzică în loc să beneficieze comunitățile de ce este al lor, beneficiază alții?” Nu știa că răsunetul acestor gânduri revoltate se va stinge în poliloghia deschizătoare de oportunități inclusiv cu concursul oracular al servilor Arhicancelariei. „O mână spală pe alta și amândouă, fața,” va gândi, ajustându-și ulterior discursul.

Intrând în seara acelei zile la Arhon, George se simțea mai rău ca niciodată. Dependent de insulină, considera că tratamentul ăsta e singurul act medical tolerabil. Suspicios până la absurd față de medici și metodele lor, prefera să se considere deasupra oricăror restricții alimentare ori de altă natură, identificându-și cu încăpățânare capacități tonice intrinseci.

– Cred că mi-am răcit gura de pomană luna trecută, îl întâmpină Laur.

– Luna trecută? Nu înțeleg. De ce spuneți asta? Eu știu că orice vorbiți este important și dacă faceți acum o astfel de constatare, de vină sunt doar cei care nu sunt atenți sau vă tratează spusele cu ușurință.

– Categoric. Și-atunci ce mă sfătuiești? Ce măsuri să iau?

– Să luați măsurile ce se impun în cazul celor superficiali și neascultători.

– Adică? Concret, ce să fac?

– Îl chemați sau îi chemați și răspicat le cereți să vă informeze dacă au făcut sau nu ce le-ați cerut. Sau, cel puțin, să repete ce le-ați spus.

– Indiferent cine ar fi acela sau aceia?

– Bineînțeles.

– Atunci… de ce nu iei în seamă ce spun?

George nu se prinse imediat că despre el e vorba. Apoi, arcuindu-și sprâncenele, cum făcea de obicei în momentele de mirare, încercă să se adune. Depășită fiind clipa de stupoare, vru să spună ceva însă Stresoiu ridică mâna dându-i a înțelege că totul nu e decât un fleac.

– Am vrut să-ți văd reacția. Știi la ce m-am referit adineauri?

– Nu cred că-mi amintesc.

– La întâlnirea noastră de luna trecută, cea de la Hanul Crăiesei, v-am vorbit o seară întreagă despre alimentația sănătoasă. Am spus atâtea încât nici eu nu mai știu exact pe ce am pus accent. Cu siguranță însă, am amintit de mai multe ori de nocivitatea cafelei. Îngăduie-mi să te cert părintește, nu pentru faptul cu nu mă asculți pe mine, dar văd că nu ții cont de nimeni când e vorba de plăcerile tale culinare. Mai exact de micile vicii, care prin frecvență și abuz devin dăunătoare. Dimineață, când mi-ai telefonat că te simți rău și m-ai rugat să amânăm întâlnirea, mi-am dat seama că iar ai făcut abuz de nes. Nu-i așa? Ca să mă conving l-am sunat pe secretar, pe Pârțea, și l-am întrebat de-a dreptul, câte căni cu nes bei zilnic la birou. Și știi ce mi-a spus? Că între trei și patru, ba că ți-l îndulcești cu zahăr din belșug. Acuma, să nu te iei de el că te-a pârât. Eu l-am sunat și l-am somat cu toată tăria să-mi spună adevărul. De fapt, mi-a confirmat ce știam deja de mult. Măi, fiecare face ce vrea cu viața lui. Totuși, eu nu înțeleg de unde îți vine aversiunea asta față de sfaturile celor din jur când e vorba de sănătate? Toată lumea, inclusiv medicii, văd cum îți faci singur rău, numai tu parcă nu sesizezi la ce pericol te expui. Mă rog… Să trecem la ale noastre. Zi!

În timp ce discutau, George, preluând în mod inconștient tonusul scăzut al conlocutorului său, simțea acum aceeași dezolare. Era vizitat în creier de aceeași formulă a inutilității: „la ce bun?” Se întunecase afară și demoni crepusculari zumzăiau prin cotloanele insuficient luminate ale cabinetului. Îi venea să se întindă pe sofaua aia bordurată cu ceapraz, pe care șezuse de nenumărate ori alături de Arhon, când aveau de discutat pe îndelete chestiuni importante. Poziția de sfat ce presupunea încredere din partea șefului i se păruse de fiecare atât de incomodă încât nu putuse savura niciodată din plin hatârul acelei învestituri informale. Șnurul gros și împletit al canapelei îi chinuia de fiecare dată coapsele muncite de cărăușia zilnică a celor aproape o sută cincizeci de kile pe care le întreținea cu lăcomie. Se pomeni dintr-o dată că renunță la pomelnicul argumentelor pregătite și conchise parcă dintr-o suflare:

– Faceți cum credeți că e mai bine. Propunerea mea nu e determinată de altceva decât de interesul pe care îl avem cu toții de a reuni sub o unică administrare fondul de care dispunem în aria oficiului meu. R1 și R2 alcătuiau pe vremuri o singură unitate și poate că ar trebui să le reunim acum, mai ales dacă îl veți numi pe Cornilă în locul lui Răducu. După cinci ani, nici el nici Dan Savin, cumnatu-miu, n-au confirmat calități administrative deosebite. Știu că propunerea mea nu are susținerea celorlalți, dar mai știu că dumneavoastră puteți decide fără a ține cont de ei. Cornilă nu a știut să comunice cum ar fi trebuit cu proprii lui consilieri de teama obstrucției. Oamenii sunt conservatori și țin mai mult la niște acareturi învechite și reduse la inutilitate decât la curajul valorificării lor în ritmul dinamicii economice. Sunt prea sentimentali și asta dăunează tuturor. Lucrurile s-au lămurit de atunci în privința lui. Asta nu vor să înțeleagă cei de aici. De la centru lucrurile se văd oarecum monocrom. Pe teren e altă situație.

Era obosit, prea obosit în seara asta pentru a mai continua și a putea ține ritmul aranjamentelor de culise în compania Arhonului. Nu mai simțea plăcerea avută cândva, de a jongla argumentativ pe socoteala preopinenților săi absenți. Nici interlocutorul său nu părea dispus la prea multă răbdare și la a mai face împreună cu el evaluările aferente deciziilor oportune. Se scuză și se retrase fără a mai aștepta verdictul sau măcar sugestia vreunui indiciu care să-l lămurească în privința opțiunii lui Stresoiu.

Urcând în bolid, se instală cu greu în dreapta șoferului, dar imediat, simțind moliciunea și căldura căptușelii de piele ce i se plia pe silueta posterioară, alintând-o, închise ochii și oftă cu satisfacție din toți rărunchii. Ar fi vrut să adoarmă în legănatul mașinii de aceea îl rugă pe Sandu, ginerele său aflat la volan, să șofeze fără grabă și fără manevre bruște. De data asta nu se grăbea către casă. Călătoria putea dura, și poate chiar și-o dorea acum, toată noaptea.

Între Sb. și MdJ. drumul nu-i lua mai mult de două ceasuri. Își îndemna de obicei însoțitorul la velocitate, având satisfacția alertei pe care o asuma ca responsabilitate. Era dintre aceia care, leneși cu propriile mădulare, stârneau iureș în preajmă, mai ales când era vorba de suportul auxiliarelor tehnice. Când își conducea singur mașina apăsa accelerația excesiv, dar nu pentru că avea boala vitezei ci pentru a scăpa cât mai repede de corvoada șofatului. De aceea se folosea de alții pe care-i tocmea la volanul bolidului propriu. Abia atunci, corvoada era înlocuită de plăcere. Plăcerea îmblânzirii distanțelor prin agresivitatea impulsului. Impuls ce dădea mișcării o dinamică ce trecea bine de limitările legale. Limitări pe care la socotea potrivite altora, nu sieși. Sine ce se promova chiar și atunci când intra în competiție cu proprii lui copii.

Nimeni nu putea spune dacă naveta asta săptămânală între casă și Arhon nu-l plictisea. Nu călătorea nicăieri decât dacă era nevoit. Cu toate astea, avea înregistrați mai mulți kilometri decât mulți din cei care își făceau concediile cu mașinile proprii în străinătate. Asta însemna că alerga cu interes între un aranjament și altul, fără a se bucura de călătorie. Călătoriile erau pentru el frământările interioare, la fel cum peisajul acestor călătorii se reducea la relieful propriilor gânduri și judecăți determinate de cine știe ce spețe încâlcite cu care Arhonul îl greva adesea. Iar destinațiile, fatalmente redescoperite în același birou de fiecare dată, îi desăvârșeau dinamica interioară, gratificându-i soluțiile proprii prin acceptul din partea lui Stresoiu. Altfel, trăia în pacea domestică din care se alimenta nu numai în sânul familiei, ci prin întrevederile cu o seamă de semeni de seamă sau mai modești, întâlniri ocazionate de funcția pe care o deținea. Sau, mai nou, căutându-le el însuși prin vizitele, câteodată inoportune, la cei considerați apropiați.

Alături de Sandu, ginerele său, voia acum să adoarmă, dar, în ciuda oboselii, nu reușea decât să privească în trecut la itinerariul său perpetuu, la acest du-te-vino între el, cel de-acasă și el, tot el, însă cel de-al casei altuia. Dacă, aflându-se încă în cabinetul șefului, pusese în chestiune tot ce făcuse până atunci („la ce bun?)” în sprijinul aceluia prin aport direct, revenit în aerul ușor respirabil al exteriorului, dincolo de clădirea aia, de curtea aia, de întreaga incintă, situația i se prezentă ca fiind mai complexă.

Ar fi vrut să se elibereze de toate obligațiile. Nu o dată se plânsese în familie de stresul servituților pe care le presupune postura de serv al lui Stresoiu, dar și de povara, devenită apăsătoare, a complezențelor față de pletora din jurul aceluia. Primise replica ce îi amintea că tocmai el îi învățase pe cei de-acolo cu nărav, cadorisindu-i, de sărbători și de nesărbători cu peșcheșuri socotite de el ca piedici în calea uitării. „Răul nu se uită, binele, oricât de mult, va fi uitat degrabă, odată cu prima greșeală pe care ți-o vor imputa.” Replica ieșise din gura lui, deși, îi fusese sugerată în mai multe rânduri de alții. N-o acceptase din gura lor dar, apropriindu-și-o, o găsea de bună.

Așa se frământa mai nou până ce, interpelat, i se cerea sprijin în alte situații. Satisfacția de a fi consultat sau chiar de-a prelua de unul singur problema pusă spre rezolvare, făcea să dispară orice urmă de rezervă și s-o ia de la capăt, repornind mașinăria de calcul până la rezultatul final, mai mult sau mai puțin apropiat de numitorul comun al așteptărilor. Mai era și profitul propriu, acel rest care, departe de a fi de ordin zecimal, putea fi capitalizat câteodată în același ordin de mărime cu al șefului. Se lăuda de multe ori apropiaților cu larghețea financiară pe care o manifesta ori de câte ori se făcea apel la generozitatea lui, ca apoi, de fiecare dată să revină cu corecția că el nu pierde niciodată. Cu alte cuvinte, a da, în cazul lui, însemna a dobândi mai mult la final. Între generozitate și dexteritate se regăsea cu mai mult aplomb în lumina celei de-a doua calități.

Veghea instalată în pofida nu numai a oboselii acute dar și a confortului din habitaclu, alungă pentru o clipă raționamentele meschine ale himerei utilitare ce-i umpleau capul. Avu o străfulgerare de luciditate care-i dezvălui mărețele castele de nisip ce începură deja să se risipească. Deșertul se mișca clădind haotic dunele. Și totuși, în haosul ăsta, era ceva ce aducea a sistematizare prin sablare. Fața lumii își sulemenea asperitățile și zbârciturile învechite în zile rele. Dacă pustiul nu se putea hidrata și curăța, se salva prin tratare cu nisip.

„Nu curge apă de nicăieri pentru că fântânile au secat cu totul!”

„Atunci să lichefiem roca și să ne adăpăm cu deșertăciunea deșertăciunilor! Ce frumos este deșertul! Ce măreț! Ce răsărituri și apusuri oferă! Ce boltă clară dezvăluie nopțile lui! Să ieșim în deșert! Vom înota în valuri de dune! Ne vom clăti și limpezi în picăturile firelor sale granulate!”

Photo by Thomas Tucker on Unsplash