Aflat întâmplător pe o plajă copleșită de soare, un om dintre cei mai obișnuiți îl ucide, calm și lipsit de ură, pe un altul, fără ca nimic să fi anunțat vreodată un asemenea gest și fără să fi fost premeditat. Pentru a spori misterul, primului glonte îi urmează, după o pauză și ea inexplicabilă, alte patru, deja inutile; la întrebarea repetată cu furie de judecătorul de instrucție, care voia să știe cu orice preț motivul acestei pauze („nu era decât un singur punct nelămurit în mărturisirea mea, faptul că aşteptasem puţin înainte de a trage al doilea foc de revolver. În ce priveşte restul, totuşi era foarte bine, dar acest lucru nu-l putea pricepe”), nu va răspunde nimic: „Dar de astă dată n-am răspuns nimic”; fără răspuns va rămâne și întrebarea aceluiași judecător: „«De ce, de ce ai tras într-un om căzut ?» Nici la asta n-am ştiut ce să-i răspund. Tăceam în continuare.”
Misterul, după cum se vede, este multiplu, acoperind câteva aspecte: crima, în primul rând, este inexplicabilă din prisma logicii comune. Soarele, s-a spus, este acela care l-a împins – după propria lui mărturisire –spre gestul extrem pe Meursault, străinul din romanul cu același titlu al lui Albert Camus, care, întrebat asupra motivelor gestului său, răspunde: „era din pricina soarelui”. Soarele Algeriei, așadar, acolo unde se petrece totul, împreună cu întreaga viață de până atunci a acestui neobișnuit personaj… Explicația, dacă poate fi numită astfel, o dă el însuși cu puțin înaintea gestului fatal: „M-am gândit că n-aveam decât să fac stânga împrejur şi totul s-ar sfârşi. Dar o plajă întreagă vibrând de soare mă împingea din spate”. Tot el oferă însă o cheie posibilă a interpretării celor întâmplate, interpretare de care, din câte reiese, nu este nici el conștient și care trece neobservată: „Era acelaşi soare din ziua în care o înmormântasem pe mama şi, ca atunci, mă durea mai ales fruntea şi toate vinele ei zvâcneau împreună sub piele”. Cheia astfel considerată face posibilă interpretarea dintr-un anumit unghi, al grilei psihanalitice, în care anumite elemente ale romanului sunt considerate simboluri proprii inconștientului uman. Urmând această linie, absurdul care domină concepția camusiană, prezent cu predilecție în acest roman care a consacrat-o, își poate găsi o explicație verosimilă, cel puțin în privința lui Meursault, relevând că este și el, la rândul lui, guvernat de o logică, deși opusă celei raționale, la fel de plauzibilă și de strictă.
Din perspectiva simbolurilor, trebuie vorbit în primul rând de cel al soarelui, în el ascunzându-se motivul esențial de-a ucide. În cartea sa, „Les triomphes de la psychanalise” (Ed. Gerard & Co, Collection Marabout, Verviers, Belgique, 1965), psihanalistul Pierre Daco îl explică limpede: „Soarele este un simbol care derivă din arhetipul lui Dumnezeu și al Tatălui”, pentru a relua mai departe: „Zeul-Soare, care luminează, iradiază, fecundează și călăuzește, ca un Tată glorios”. Așadar, Soarele ca simbol al Tatălui… Importanța sa, demonstrează același autor, este covârșitoare: „În rezumat, inconștientul copilului cere ca Tatăl să fie glorios, puternic, invincibil, eroic (ca Dumnezeu și Soarele)”, adăugând că rolul lui în maturizarea copilului de sex masculin este crucială, după cum conchide și alt psihanalist, Mènie Grégoire: „Se pare că, din relația cu tatăl, reușită sau nu, depinde «socializarea» sa, adică toate comunicațiile care nu vor fi de ordin afectiv, ci social, adică toate raporturile (atitudinile) de superioritate sau de inferioritate cu ceilalți, ca și rata de agresivitate…” (s.n.). Viața lui Meursault, după cum reiese din roman, este un șir de acțiuni și gesturi mecanice, lipsite de energie sau dorință reală de-a le face: atitudinea lui, în raport cu lumea, frapează prin inerția de care dă dovadă. Mic funcționar în Alger, aflat, deci, pe una din treptele cele mai joase ale ierarhiei sociale, el este atât de sărac, încât nici mama nu și-o poate întreține, fiind nevoit să o interneze într-un azil. Dacă inferioritatea, respectiv timiditatea, inhibiția, crisparea nu sunt vizibile în relațiile sale interumane, nu se poate afirma nici că agresivitatea (în sensul normal) ar fi vizibilă: lipsit de o personalitate reală, Meursault își potrivește existența exclusiv după impulsurile și exigențele venite din exterior, din partea, deci, a celorlalți. O voință proprie (împreună cu vreo motivație) este cu desăvârșire absentă, iar existența și reacțiile îi sunt conduse de o indiferență înspăimântătoare. Poate că cel mai bun exemplu în acest sens este atitudinea față de iubita sa: „Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci dacă o iubesc. Am răspuns, aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic, dar că, fără îndoială, n-o iubesc. «Atunci de ce să mă iei de nevastă?» a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă și că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri, ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: «Nu». (…) Am răspuns că ne vom căsători când va voi ea”. (s.n.)
Moartea mamei deschide acțiunea întregii cărți („Astăzi a murit mama”). Despre tatăl său nu aflăm decât după multă vreme și, de altfel, vorbind despre el, protagonistul afirmă că „Tot ce ştiam exact despre acest om era, poate, doar ce îmi spunea atunci mama: se dusese să asiste la execuţia unui asasin”, după ce anterior precizase: „Nu îl cunoscusem”. Așadar, personajul atât de important, după cum am văzut, nu a existat în viața tânărului ajuns în ajunul ghilotinării sale, deși rolul său este, după cum s-a spus, esențial: „să trăiești și să lupți alături de tatăl tău”, mai spune Mènie Grégoire în cartea ei, „Les cris de la vie” (Brodard et Taupin, Ed. Tchou, Paris, 1972), dând totodată lista neajunsurilor suferite de copilul ajuns, teoretic, bărbat, care a fost privat de această învățătură virilă: „…am găsit o corelație constantă între insuficiențele tatălui și toate timiditățile maladive, spaimele vieții, complexele de inferioritate, absența iremediabilă a camarazilor… (s.n.) – toți cei care descoperă că nu sunt implicați și care deci nu vor stârni interesul niciunui grup, hoarde, clan, decât poate a unui grup de indivizi în afara legii ca și ei. Toți acești singuratici, care nu simt nimic comun cu trupa semenilor lor, deoarece un raport cu un alt războinic trece ineluctabil prin raportul cu un șef.” (s.n.) Portret-robot care se suprapune perfect peste cel al lui Meursault, sintetizând tipologia străinului și putând oferi de pe acum o viziune sensibil diferită asupra acestuia, explicând măcar o parte din trăsăturile sale.
Așadar, un individ privat de încărcătura de agresivitate umană normală (sau poate, mai exact spus, incapabil să o utilizeze în folosul lui) și, în consecință, lipsit de apărare în fața agresiunilor firești ale omologilor masculini și deci temându-se de ei… Deoarece, dacă teama de rivalii de același sex, în cazul bărbatului, poate fi dată, prin fenomenul de transfer (proiectare inconștientă a inhibițiilor unui individ față de lumea exterioară, prin care aceasta este investită cu valorile și simbolurile complexelor respective) de teama dată de un tată puternic, autoritar, tiranic („castrator”, conform termenului de specialitate), ea poate fi dată în egală măsură de absența științei de-a lupta, apărută în cazul absenței tatălui sau a unui tată inexistent ori deficitar el însuși. „Tatăl meu nu este un erou solar, nu strălucește; nu este nici puternic, nici invincibil, și eu rămân fără călăuză și fără lumină…”, demonstrează Pierre Daco prin monologul unui pacient. Efectul este același, spuneam, ca și în cazul unui tată tiranic, încât simbolul tatălui va deveni la fel de amenințător (partea masculină a lumii, ca reprezentare personală a individului, nefiind pentru acesta, în concepția psihanaliștilor, decât un transfer al figurii paterne prelucrată la nivelul inconștientului).
(va urma)
Sursă foto: aici
(Citatele din text sunt în traducerea autorului.)
Scrie un comentariu