Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem un poem în proză de Ioana Lupu.
Mic poem în proză (non-baudelairian) într-o fundătură sufletească
E o cățea pe drum și mă tem să nu muște din mine. Nu mai știu povești de când am călcat pe peronul din București și îmi scuip fierea de fiecare dată când văd gropi și mormane de pământ. Suprafața drumului – mă împiedic de fiece cută din pielea noastră. Copiii au crescut și ies la vânat – vânăt mă întorc din spate prin față, prin orice umbră iese de sub garduri. Cățeaua stă cuminte în fața stăpânilor. Așteaptă un colț de pâine și își linge botul de parcă mi-ar mușca din umăr. Dacă aleargă spre mine mă arunc la pământ și îmi cer iertare, îmi strâng șireturile până mi se înnegresc tălpile. Ustură când colțul devine glonț, când strada devine tranșeu și omul sicriu – să scriu că am ajuns cu bine. Am plâns când am visat că mi-au căzut dinții de frică. Nu mai există psihologie, ne batem până țâșnește sângele din urechi. Îți cari trupul într-o căruță și hoitul strâmbă din nas când e întrebat: „De-al cui ești?” Și ce contează la ce oră am ajuns dacă mi-am uitat ceasul sub potcoava calului? Stai, uite. Sunt trei câini, trei pentru fiecare om, trei pentru fiecare glonț, trei pentru o fundătură – trepidez pe trei trupuri în triajul sufletelor. Dar nu, că sună a ceva, a altceva. Mă înșel adesea la capăt de drum și îmi salvez demnitatea doar când sap gropi lângă fântânile oamenilor și vomit acolo, de parcă e o strachină cu apă pe care aș vrea să o otrăvesc cu ce crește în mine. E egoismul intrinsec, ăla pur ce mănâncă fierul lăsat sub lacuri. Mi-a intrat un cui în talpă când mă scăldam odată și nu pot să mai fug cum trebuie. Doar în somn plutesc cu trupul orizontal pe pietriș. Dar, totuși, parcă nu sună așa, nu arată așa. E ceva mic ce nu doare, ceva mare ce roade, dar mângâie cu aceeași dorință viscerală de a spăla genunchii juliți ai unui copil pe o uliță. Nu mă liniștește nici vântul, nici cuvântul. Am învățat medicina în coteț când tataia strângea în palmă pui de rață până li se rupeau spinările. Așa am început să cos arterele de suflet și sufletul de glezne. Dacă pășesc cu neatenție mă împiedic cu sensibilitate și cad cu idioțenie. Proastă inimă, încă îmi e frică de câini și boboci de rață. Plantez sâmburi de prune și aștept să crească pui de găină pe care să nu-i strivesc sub talpă. Mama mi-a spus că încolțesc puii, dar nu i-am mai văzut. Miroase a pământ și mucegai. Poate așa e nașterea, poate așa ne-am născut – în liniște și murdărie îmi mestec măselele și aștept să mă nască iar. Mă izbesc de o fundătură și râd bezmetic. Nu vine nimeni. E liniște. E frumos și călduț.
e o cățea pe uliță și vrea să mă muște – muște îmi zboară printre coaste.
Ioana Lupu are 22 de ani și este absolventă a Facultății de Litere din București. A publicat anterior în „O mie de semne”, „Revista Golan” și „Parnas XXI”.
Scrie un comentariu