Flash fiction stories – septembrie 2024: „Serge și Salma” de Dana Banu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Serge și Salma

Dana Banu

Un ficat de vițel gătit excelent. Aproape la fel de bun precum cel gătit în Montparnasse la La Coupole. Lipsește atmosfera art deco a vechii braserii, dar masa roșie din bucătăria lui îi oferă avantajul domesticului. Al locului său plăcut de acasă. Perdeaua e dată deoparte și prin fereastra deschisă intră zgomotele străzii.

Serge deschide radioul cel vechi din bucătărie. Doi oameni vorbesc despre trădarea elitelor. Litote ce se vor atractive pentru un public lipit cu urechea de radiouri acoperă orgolii uriașe.

Serge închide aparatul și aruncă farfuria cu ficat de vițel și piure de cartofi la gunoi. O farfurie gri. Mereu l-a enervat, dar nu a avut curaj să o arunce.

Își ia trenciul din cuier. Coboară în stradă și intră în mijlocul zgomotelor orașului, cu expresia sa dintotdeauna, de om gata să descopere totul. Cine era însă el ca să descopere totul?! Un biet bibliotecar al Bibliotecii Sainte-Geneviève din Cartierul Latin. Un bărbat care poate vorbi ore întregi despre cum cardinalul de La Rochefoucauld, pe la 1600 și ceva, a reușit să adune 600 de cărți în biblioteca în care lucrează el astăzi, în secolul XXI. Un secol în care la radio se vorbește despre trădarea elitelor de către niște prăfuiți stupizi. Oameni stupizi care vorbesc în litote.

Este doar un parizian care intră zilnic în biblioteca lui cu dale din marmură alb-negru. În sala de lectură maiestuoasă, cu podele roșii, scăldată într-o lumină parcă nepământeană. Acolo, printre coloanele de fontă delicat dăltuite, se simte Serge puternic. Doar acolo.

În fiecare dimineață, coboară din imobilul său situat în Place de la Sorbonne și merge spre biblioteca lui de vizavi de Place du Panthéon.
Parcurge drumul – care în mod normal i-ar lua vreo 10 minute – în jumătate de oră. Din când în când, se oprește să privească cerul, oamenii și vitrinele. Merge încet, ca bătrânii, cu mâinile la spate. Prietenii săi râd mereu de obiceiul lui de a ține mâinile la spate când merge pe stradă.

Privește cu atenție copertinele roșii ale buticurilor și cafenelele. Intră pe străduțele înguste, înțesate cu tot felul de ateliere vechi. Se uită cu invidie la motoarele parcate de-a lungul trotuarelor mici. Mereu și-a dorit un motor.

Ajunge la colț și o cotește din rue Soufflot spre Panthéon. Aruncă o privire fugară prin vitrină, la Pomme de Pain, micul bistro unde mănâncă, de obicei, la prânz un sandviș. Peste săptămână Serge mănâncă puțin. În weekend, când e trist, își gătește mese mai consistente. Uneori o invită duminica la prânz pe Salma. Nu are curaj să o invite la cină.

Ne întoarcem însă la drumul zilnic al lui Serge, dimineața, spre biblioteca lui. Îl vedem surâzând galbenului închis, cu tiv albastru, al copertinei și umbrelelor de la mesele clătităriei unde lucrează Lisette.

În dreptul Facultății de Drept se încruntă amintindu-și de tatăl său, un avocat acru și pedant al cărui vis era ca fiul lui să îi preia într-o zi cabinetul de avocatură. Un vis năruit. Serge a devenit un „amărât de bibliotecar”, cum îi spune mereu în bătaie de joc.

Când ajunge în dreptul stației de autobuz, mereu îi vine să urce în primul care oprește. Sunt ani de zile de când nu a mai călătorit cu autobuzul. Într-o zi, dacă va vedea vreun autobuz oprind în timp ce el se îndreaptă spre bibliotecă, va urca.

Serge nu a mai ieșit din Paris de peste 30 de ani. Aproape în fiecare dimineață, când trece pe lângă stație, Serge își imaginează că urcă într-un autobuz care îl va duce doar pe el spre locuri îndepărtate. Își imaginează cum mașina iese din Paris și cum el se miră și merge în față să vadă cine conduce. Vede că șoferul este de fapt Salma. Fata își dă jos cascheta și părul castaniu i se revarsă peste umeri. Serge se trezește apoi în mijlocul trotuarului și înțelege că în realitatea lui nu poate urca în autobuz și că Salma este departe. Singura care îl așteaptă e biblioteca lui.

În fiecare dimineață, Serge se oprește în dreptul Primăriei și se uită în lungul străzii după doamna blondă cu bicicletă și flori. O întâlnește zilnic. Mereu trece pe lângă el pe bicicletă. Poartă în coș un buchet uriaș de flori. Se bucură când o vede. Este precum un semn bun.

Când ajunge în sfârșit la bibliotecă, fața lui Serge se luminează de parcă ar deveni abia atunci el însuși. Roșul care acoperă podeaua sălii de lectură, dulapurile mari din lemn masiv roșcat-maronii, veiozele verzi de deasupra meselor de citit, rafturile cu cărți și grilajul care le apără, toate îi oferă lui Serge senzația că se află acasă.

Asta este viața lui Serge. Drumurile zilnice ale dimineții, când este el însuși cel adevărat, în plimbarea de o jumătate de oră spre bibliotecă. În rest, totul e penumbră.

Liniștea micului său apartament. Aceleași gesturi. Aceleași haine. Aceiași vecini. Totul se schimbă însă când vine Salma, duminica, la masa de prânz. Fata îi povestește despre călătoriile ei prin țări îndepărtate. Miroase frumos și este mereu veselă. Atunci Serge e fericit. Ar avea foarte multe să îi spună fetei. Nu are curaj. E doar un bărbat tăcut și timid care merge pe stradă precum pensionarii, cu mâinile la spate.

Astăzi Serge și-a făcut curaj. A aruncat farfuria cea gri la gunoi. Și ficatul de vițel care, de fapt, nici nu îi place. Gătește doar ca să nu își amintească, în zilele singuratice de weekend, de el însuși.

Pe stradă. Printre oameni se simte în siguranță. O vede pe Salma. Fata vine fugind spre el. Poartă o eșarfă roșie precum copertina cafenelei de la colț și precum podeaua bibliotecii lui. Serge se privește din profil în vitrina unui butic. Pare un om gri și inexpresiv. Precum farfuria pe care tocmai a aruncat-o la gunoi.
Se întoarce spre Salma. Simte cum culoarea lui cea gri se estompează. Un zâmbet îi luminează fața. O ia în brațe și în vitrina buticului apare deodată imaginea unor oameni tineri și colorați. Imaginea lor.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984, în revista „Astra”. Trăiește la Paris. De-a lungul timpului, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. A semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: „Poezii din țara lui Elian”, 2007; „Cântecul samovarelor”, 2011; „și lumea cinema paradis”, 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni”, 2015; „Cartea singurătății”, 2017; „Insomnii orientale”, 2023. Tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: „Orașul părăsit”, 2000; „Ferestre”, 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri”, 2022; „Lumea exotică a Salmei Metivet”, 2024.