Joseph Kessel. Portret în mișcare

În general, atunci când vine vorba despre Kilimanjaro, primul gând al oricărui cititor duce, desigur, la celebra povestire a lui Hemingway, „The Snows of Kilimanjaro” (și, eventual, la filmul realizat după ea, în 1952, cu Gregory Peck, Ava Gardner și Susan Hayward în rolurile principale). Numai că, deși mai puțin cunoscut publicului de azi, scriitorul francez Joseph Kessel a nutrit, la rândul său, o imensă fascinație (și admirație) pentru continentul african, pentru peisajele sale și pentru oamenii de aici, toate acestea fiind evidente în volumele de reportaje pe care le-a publicat în urma călătoriilor întreprinse departe de Europa, la jumătatea anilor ’50, mai cu seamă „Paradisul din Kilimanjaro” sau „Leul”.

Mereu atent la detaliile care celor mai mulți dintre occidentali le-ar fi scăpat cu ușurință, preocupat nu doar de frumusețea aparte a acestui univers uman și natural, ci și de dramele neștiute care se petrec adesea aici și, în egală măsură, capabil să le surprindă în texte succinte, dar extrem de grăitoare, Joseph Kessel (1898-1979) a fost catalogat, uneori, drept reprezentant al etno-literaturii din a doua parte a secolului XX. Numai că, dincolo de detaliile legate strict de entografie sau de culoarea locală (ori de exotismul pe care mulți cititori îl așteptau în texte inspirate de universul și cultura africane), scriitorul acesta a avut profunda intuiție a importanței aducerii în prim-plan a unei lumi elementare, care poate oferi ființei umane care se dovedește în stare să-i înțeleagă și să-i respecte tainele cele mai autentice experiențe inițiatice. Drumurile sale în Africa devin, privite din această perspectivă, veritabile pelerinaje menite a(-i) dezvălui nu doar locuri ori lucruri mai puțin cunoscute de pe cuprinsul unui imens continent, ci mai cu seamă drumul spre înțelegerea lumii în care trăia și, depotrivă, după cum el însuși a mărturisit, a căii către sine. Temerar, neobosit, pasionat, avid de cunoaștere, Kessel se dovedește a fi exact așa cum l-a descris François Mauriac: „unul dintre acei oameni cărora le va fi fost îngăduit orice exces, și care vor fi câștigat lumea fără să-și fi pierdut sufletul…”.

Născut la Villa Clara, în Argentina, unde tatăl său, medicul Kessel, evreu lituanian, se stabilise după doctoratul susținut la Montpellier, Joseph ajunge împreună cu familia în Rusia (la Orenburg, de unde se trăgea mama sa, rămânând pentru totdeauna îndrăgostit de aerul de stepă și de mirosul de pelin), iar după câțiva ani, se vor stabili cu toții în Franța. După studii la Nisa şi la Paris, apropiat deopotrivă de cultura franceză și de cea rusă, și având de timpuriu un bagaj impresionant de cunoștințe, uimindu-și (și cucerindu-și) colegii de generație, deși e atras de lumea teatrului, Kessel se angajează ca ziarist la „Journal des débats”, apoi se înrolează voluntar în armată, luptând în Primul Război Mondial ca artilerist şi aviator. În 1928, participă la înfiinţarea săptămânalului „Gringoire”, pe care îl va părăsi, însă, odată cu ascensiunea la putere a lui Hitler şi începutul prigoanei evreilor în Germania, când publicaţia adoptă o direcţie vădit antisemită. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, va lupta în Rezistenţa Franceză, revenind pe front ca aviator, apoi alăturându-se lui Charles de Gaulle, la Londra, şi compunând, împreună cu Maurice Druon, versurile celebrului imn al Rezistenţei, „Le Chant des partisans”. Simțind că la douăzeci și ceva de ani avea „deja câteva vieți în spate”, după cum spunea chiar el, Kessel se avântă pe cărările existenței și deopotrivă pe cele ale literaturii, încercând adesea să depășească prin scris dificilele probleme și provocări pe care nu doar marea istorie, ci și istoria sa personală i le scotea în față (printre altele, fratele său se sinucide, problemele matrimoniale i se adâncesc, trăiește fără măsură și, literalmente, cu propriile vorbe, nu ocolește „nici un exces”, de la petrecerile strălucitoare ale „anilor nebuni” din perioada interbelică până la tulburările sociale și politice care au urmat imediat încheierii celui de-al Doilea Război Mondial).

Scriitor prolific și de succes (doar în anul 1932 a publicat patru cărți!), reporter și jurnalist celebru vreme de decenii, Joseph Kessel a străbătut lumea în lung și-n lat, realizând numeroase reportaje, călătoriile şi experienţa războiului oglindindu-se în mare măsură în întreaga sa operă literară. Admirat de contemporani și recompensat cu prestigioase premii, Kessel a publicat optzeci de romane, multe dintre ele ecranizate şi traduse pe toate continentele, dintre care amintim „L’Équipage” (1923; Prix Paul Flat acordat de Academia Franceză), „Les Captifs” (1926; Grand prix du Roman de l’Académie française), „L’Armée des ombres” (1943), „Les Cavaliers” (1967). În 1962 devine membru al Academiei Franceze, primind, de asemenea, distincţii importante, precum titlul de Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare; iar în anul 2020, Editura Gallimard îi consacră locul central printre scriitorii francezi canonici, reeditându-i opera în prestigioasa colecţie „Bibliothèque de la Pléiade”.

Excelent cunoscător al lumii politice și al celei artistice, atras de momentele cruciale ale vremii sale – pe care le presimțea fără greș –, Kessel a rămas celebru prin descrierile succinte și extrem de pregnante pe care le-a făcut unor realități sau situații care au marcat întregul secol XX, el scriind, de pildă, despre oamenii din Rezistența franceză că reprezentau „o armată miraculoasă a iubirii și a nefericirii, alături de care mi-am dat seama că noi eram umbrele umbrelor și imaginea iubirii și a nefericirii…”. Poate tocmai de aceea a și fost atât de atras, după încheierea Războiului, de țările pe care el le considera „lipsite de fard”, precum statele africane din anii ’50, Afganistanul anilor ’60, Irlanda, Hong Kong-ul ori Macao, pe care le-a străbătut de la un capăt la altul, reușind mereu să vadă dincolo de aparențe și să observe fără a se înșela exact ceea ce face aceste locuri cu adevărat unice. Comparat uneori cu Cendrars sau Malraux, Kessel a evaluat, prin intermediul acestor reportaje cu adevărat literare, și raporturile de forțe dintre Orient și Occident, punând alături raționalismul Apusului și mistica Răsăritului, dar nu a ezitat să abordeze nici anumite aspecte spinoase și/sau delicate precum relațiile comerciale dintre Asia și Europa ori sistemele diferite de valori care au dominat, de-a lungul veacurilor, aceste universuri umane și culturale.

Toate acestea sunt evidente și în volumul de reportaje recent publicat de Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, în foarte frumoasa traducere semnată de Rodica Baconsky și Alina Pelea, care cuprinde patru texte remarcabile ale lui Kessel – „Luminișul cu pigmei”, „Cei din urmă zei ai Nilului”, „Trei masai pe câmpie” și „Paradisul din Kilimanjaro”. Kessel scrie cu patos și descrie cu un talent rar, sub pana sa detaliile devin fotografic-picturale, iar cititorul poate, realmente, să vadă (înaintea reportajelor și documentarelor de televiziune) imaginile care l-au impresionat pe scriitor și care devin, astfel, de neuitat. Mici bijuterii descriptive, oferind publicului occidental revelația existenței unei lumi de-a dreptul miraculoase, în măreția și simplitatea sa ancestrală: „Mi-a trebuit mult timp să cred ceea ce îmi vedeau ochii. Turmele enorme, friza de pe malul fluviului pe fundal de brusă, sub ultimele scăpătări glorioase ale soarelui… Înalți ca niște stânci, cu urechile – evantaie gigantice, cu trompa fluturând, balansându-se lent pe labele aidoma unor coloane, procesiune halucinantă de forță și serenitate, forme supreme ale preistoriei, elefanții sălbatici veneau să bea din Nil. În spatele lor, în zbor lent, egrete albe și, mai sus, lungi, fini, subțiri, întinși în văzduh treceau ibiși, flamingo roz și cocostârci cu moț care se întorceau la cuiburile lor ascunse. Noaptea s-a lăsat, dar nu s-a făcut întuneric. Era vremea lunii pline. Niciunde și nicicând n-am văzut o lună așa de rotundă, așa de mare, nici așa de strălucitoare”.

Reportajele pe care le elaborează scriitorul sunt o adevărată hartă simbolică a peregrinărilor sale, a drumului său spre descoperirea Africii (sau a altor ținuturi ori continente), dar și spre descoperirea de sine. Iar o prezentare general-exhaustivă a vieții și creației lui Kessel devine, așadar, extrem de dificil de făcut, din simplul motiv că pasiunile sale sunt numeroase, iar activitățile pe care le-a desfășurat de-a lungul anilor sunt realmente amețitor de diverse. El voia, întotdeauna, să vadă totul, apoi, să spună totul. Iar uneori e greu să deslușești, în munca sa de jurnalist sau de romancier, ce aparține realității și ce (sau cât) ține de pura ficțiune, scriitorul oferind, adesea, brut, fapte și evenimente, oferind cifre și citând numeroase surse. Nu se poate spune despre el că ar fi fost o mare conștiință a vremii sale, asemenea lui Zola, căci Joseph Kessel a ales calea reportajului – dar, detaliu esențial, a făcut alegerea exact în perioada de glorie a acestei profesii. Scopul său declarat este mereu să descopere, să simtă atmosfera unică a clipei, să descrie, pentru cititorii săi, omenirea în ceea ce are ea mai nobil (revolta irlandeză, activitățile poștei aeriene) sau mai josnic (sclavia din Abisinia). Căci, în fond, acesta e cuvântul-cheie pentru Kessel: umanitatea. Nu întâmplător, unii dintre contemporanii și apropiații săi au afirmat chiar că seamănă puțin cu Diogene, cel care-și purta lampa aprinsă în plină zi, în mijlocul mulțimii, căutând „un om cinstit…”. Și adevărul chiar acesta este, câtă vreme, atunci când profunda umanitate se vădește în ființe care își urmează idealurile și visurile chiar și în mijlocul unei societăți cinice, cititorul are senzația că stilul lui Kessel înflorește. Iar dacă scriitorul nu e cunoscut pe cât biografii și admiratorii săi consideră că ar merita, asta se întâmplă și – cel puțin, parțial – din vina lui Kessel însuși, care, deși a demonstrat o uluitoare maturitate artistică în „Stepa roșie”, roman scris la doar 23 de ani, a ales, uneori, să publice pentru bani, după cum a recunoscut chiar el, cu puțin timp înainte de a fi primit în Academia Franceză. Astfel că, într-adevăr, el nu a reușit să schimbe chipul literaturii franceze, așa cum de asemenea a mărturisit că și-ar fi dorit, dar i-a dat o gură de aer proaspăt, insuflându-i acea forță aparte care, nu o dată, îi lipsise, dar și o înzestrare narativă de un farmec care, pe drept cuvânt, poate fi numit unic.

Joseph Kessel este un autor de mare intensitate, remarcându-se printre colegii săi de generație și pentru că, în adâncul sufletului, a fost întotdeauna atras de strălucirea și pasiunea (uneori, patimile…) vieții. Sau, după cum l-au caracterizat unii interpreți, încă din anii ’60-’70, un suflet de mare prozator rus, care scrie mereu cu cel mai fin condei franțuzesc. De altfel, însuși Paul Valéry observase acest lucru, imediat după apariția „Stepei roșii”: „Există în aceste pagini un impresionant procent de teroare și angoasă în stare pură, combinate cu forța impresionantă a unui adevăr actual și expus cu o luciditate uluitoare. Toate acestea, pe fondul calităților combinate ale celor două culturi și literaturi – cea rusă și cea franceză – pe care trebuie să le cunoști perfect, pentru a putea aborda astfel de teme și a crea astfel de personaje”. Căci Kessel nu este genul acela de scriitor atras de psihologie, asemenea lui Stendhal, și nici nu a încercat vreodată să facă, în maniera lui Balzac, concurență stării civile. El rămâne în primul rând un mare povestitor, dar unul capabil să vorbească pe multiple voci și să-și asume numeroase chipuri pentru a-și dezvălui pe îndelete atât de diversele fațete artistice, un creator care a știut întotdeauna cum să înfățișeze o umanitate complexă, dar fără a se limita la aspectele eroice sau exemplare ale acesteia.

Joseph Kessel, „Paradisul din Kilimanjaro și alte reportaje”, traducere de Rodica Baconsky și Alina Pelea, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024