Costache Olăreanu, trickster-ul bonom

Pe 23 septembrie 2000, a plecat dintre noi prozatorul Costache Olăreanu, scriitor căruia îi dedicăm acest număr al Literomaniei, în care puteți citi două cronici semnate de Adina Dinițoiu și Raul Popescu la volumele „Scrisoare despre insule”, respectiv „Vedere din balcon”. Textul Adinei Dinițoiu a apărut chiar în primul număr al revistei „Observator cultural”, în anul 2000, cu câteva luni înainte de moartea lui Costache Olăreanu – volumele „Scrisoare despre insule” și „Merci pour les covrigi”, ambele apărute în 1999, sunt, de altfel, ultimele cărți publicate de Costache Olăreanu înainte de moartea sa. „Vedere din balcon”, în schimb, despre care a scris Raul Popescu, este volumul de debut al acestui prozator, parte din nucleul dur al Școlii de la Târgoviște (alături de Radu Petrescu și Mircea Horia Simionescu) – volum din care am și selectat un fragment. Lectură plăcută! (Literomania)

În 1971, la Editura Eminescu, Costache Olăreanu debuta, la vârsta de 42 de ani, cu un volum de schițe, „Vedere din balcon”, volum trecut cu vederea de critica literară a vremii, în ciuda prezentării elogioase de pe coperta a IV-a, semnate de colegul de generație Mircea Horia Simionescu – el însuși, pe-atunci, un scriitor la început de drum: „Insolența imaginilor, a comparațiilor, sintaxa de o noutate derutantă, inventivitatea și absurdul de bună calitate, dar mai presus de toate știința concentrării ideii până la linia pură s-au convertit cu vremea în pagini de proză de o aleasă, rafinată substanță. Costache Olăreanu a învățat să reducă teatrul lumii, păstrându-i nealterate toate sensurile, la dimensiunile unei scene de păpuși. De aceea, puținătatea textului să nu deruteze: sub chipul unei anecdote se joacă farse grave, complicate. În această privință, el se înrudește cu marii săi moldoveni.”

Nici ceilalți reprezentanți ai așa-numitei Școli de la Târgoviște, din care face parte și Costache Olăreanu, nu s-au grăbit să-și arondeze statutul de autor – trebuie spus că, fiind buni prieteni, au decis ca niciunul dintre ei să nu publice nimic până la vârsta de 40 de ani, evitând astfel, prin această amânare autoimpusă, perioada de maximă înflorire a realismului-socialist din anii ’50 ai secolului trecut. Mircea Horia Simionescu, semnatarul rândurilor de mai sus, a debutat în 1969, la 41 de ani, cu volumul „Dicționar onomastic”, iar Radu Petrescu, în 1970, la 43 de ani, cu romanul „Matei Iliescu”. Prin urmare, Costache Olăreanu, cel puțin din punct de vedere al vârstei de debut, poate fi considerat mijlocașul echipei de târgovișteni, ca să-i numesc așa, deși Olăreanu era moldovean originar din Huși. Nu trebuie uitat nici Tudor Țopa, un alt debutant tomnatic al Școlii de la Târgoviște, care de-abia în 1975 publică primul său volum, „Încercarea scriitorului”. În ceea ce-l privește pe Costache Olăreanu, se va impune în peisajul literar românesc cu următoarele sale cărți, dintre care numesc doar câteva: „Confesiuni paralele” (1978), „Ucenic la clasici” (1979), „Ficțiune și infanterie” (1980), „Fals manual de petrecere a călătoriei” (1982), „Avionul de hârtie” (1983), „Cvintetul melancoliei” (1984), „Cu cărțile pe iarbă” (1986) sau „Dragoste cu vorbe și copaci” (1987).

Însă frumusețea și gingășia detaliului, biograficul ludic și hâtru, umorul fin, ingeniozitatea tehnicii narative, insolitul acesteia – elemente definitorii ale operei lui Costache Olăreanu – sunt de regăsit cu asupra de măsură în chiar volumul de debut „Vedere din balcon”, apărut, așa cum am spus, în 1971, la Editura Eminescu. Format din șapte părți, fiecare cu specificul ei („Orașe”, „Desene”, „Jurnale”, „Animale”, „Ape”, „Lucruri” și „Romane”), volumul îl anunță pe viitorul maestru al prozei, care aici, prin schițele și eboșele sale, își etalează aptitudinile, deja bine formate, de prozator de înaltă clasă.

În fapt, cele șapte părți ale cărții nu sunt decât pretexte pentru a-l atrage pe cititor într-un complex joc narativ, un joc de oglinzi în care pot fi deslușite siluete de personaje și corchiuri de lumi de-o stranietate blândă, aproape casnică. Încă din prima pagină se face simțită acea dexteritate narativă atât de caracteristică lui Olăreanu, reflectare a crezului ferm că nu contează neapărat despre ce scrii, ci cum scrii. Dacă într-o primă fază pare că naratorul ne introduce în atmosfera a două orașe, T și H (ghicim ușor că e vorba despre Târgoviște și Huși), undeva, pe parcurs, invocată fiind o eroare de tastare (la mașina de scris, bineînțeles), suntem introduși într-o altă poveste, una scrisă în subsolul paginii. Povestea de la subsolul paginii este cea a secretarei vinovate de eroarea de transcriere – o parodiere, trebuie spus, a discursului de îndrăgostit, însă una empatică, duioasă chiar: „Nu-i știu decât numele de familie. Pe cel mic i l-am inventat eu: Isabel. Duce cu ea o mică sacoșă cu de-ale mâncării și cu ceva învelit în jurnal, și îmi imaginez frugalul ei prânz, luat pe șervețelul întins pe jumătate de masă, la prânzul ei de domnișoară între două vârste, încă frumoasă, în acordurile cântecelor de muzică ușoară transmise pe programul 2. Domnișoara Isabel va fi și mâine în același loc, în fața vitrinei cu pantofi, pe care o inspectează sever, își va trece sacoșa dintr-o mână în alta și va tresări când frânele tramvaiului vor scârțâi în stație.”

Banalul, anodinul, așa cum reiese și din citatul de mai sus, este un alt element-cheie în proza lui Olăreanu. Ca o paranteză, „glorificarea” cotidianului, ca fundal al întâmplărilor, va fi mai încolo apanajul scriitorilor optzeciști, care însă vor renunța la aerul livresc atât de drag Școlii târgoviștene. Nu miră, așadar, că într-o notă de subsol avem următoarea notație: „De altfel, Banalitatea, această femeie sfioasă și cu ochelari, s-a instalat într-un colț al camerei și-și soarbe cafeaua picior peste picior. O întreb cât va mai sta, dar în loc de răspuns îmi zâmbește larg, arătându-și caninul de viplă.”

Poveștile de subsol, să le numim secundare, nu sunt puține în „Vedere din balcon” și se împacă foarte bine cu notațiile – și ele, de multe ori, de subsol – cu tentă (auto)biografică. Asemenea lui Creangă, și Olăreanu evocă, cu mult umor, momente din copilărie, aducând în prim-plan întâmplări obișnuite, dar care, privite cu ochii de copil, capătă dimensiuni funambulești. Figurile evocate au aceeași tentă extravagantă, chiar și atunci când e vorba de figurile familiare ale mamei și tatălui. Prin libertatea asumată în aceste așa-zise rememorări, amestecate cu ficțiune, Costache Olăreanu reabilitează instituția Povestitorului. Aș mai puncta încă un detaliu important. Naratorul nu de puține ori folosește persoana a doua – încă o dovadă, dacă mai era nevoie, a unei imense dexterități narative –, tehnică la care nu se încumetă, s-o recunoaștem, decât cei mai iscusiți într-ale scrisului: „Ce curios! Pentru că astăzi te privesc de sus, din balcon, văd și ceea ce n-am reușit niciodată să văd. La cincisprezece ani băiat de prăvălie la un magazin de papetărie, jucării și articole muzicale din Buzău. Îți plac creioanele, gumele și te îmbeți de mirosul ghiozdanelor de mucava tencuite până-n tavan. Jupânul hapsăn te cârpește cu răutate, tu te strecori fricos prin prăvălia plină de umbre misterioase, admiri în taină siluetele grațioaselor păpuși, ori împungi cu un deget burta prăfuită a globului pământesc.”

Un artizan fin, un povestitor rasat, un trickster al perspectivelor, galant și reținut în frazare, însă darnic în sensuri, Costache Olăreanu, încă din primul său volum de proză, „Vedere din blacon”, volum în aparență modest, cel puțin ca grosime, (își) impune standarde înalte, greu de atins – provocări deloc ușoare, de altfel, și pentru generațiile de scriitori care i-au urmat. Ludic, bonom, Olăreanu și-a asumat numeroase măști de-a lungul timpului, atât în literatură cât și în viața de zi cu zi, unde a trecut dintr-o meserie în alta: instalator, angajat la Biblioteca Centrală de Stat, metodist la Ministerul Învăţământului și, nu în cele din urmă, consilier cultural, după 1989, la primăria Bucureștiului.

Costache Olăreanu, „Vedere din balcon”, Editura Eminescu, 1971