„L’exil vient de loin…”
(Saint-John Perse)
Literatura a fost întotdeauna (și) o formă specifică de exil – poate cea mai personală și mai specială dintre toate, funcționând în cazul multor autori din întreaga lume, dar și în cazul fiecărui cititor în parte. Mai ales în perioade dificile, oamenii au manifestat tendința (mai mult sau mai puțin evidentă) de a considera literatura o soluție, poate cea cea mai adecvată la problemele cotidiene: atât o evadare simbolică, cât și un răspuns în plan estetic, dovedindu-ne că, uneori, cuvintele ne pot salva sufletele; sau, cel puțin, ne pot oferi alinare.
Tema acestui număr al revistei americane „Theory in Action”[1], intitulat „Exil și exilați în literatură”, vine firesc după edițiile anterioare ale prestigioasei publicații pe care le-am coordonat în ultimii ani, de fiecare dată împreună cu bunul și vechiul meu prieten Jay Corwin: „Călătorii și căutări” (2023), „Măști și identitate” (2022), „Istorie și ficțiune în literatura contemporană” (2021), „Oglinzi și labrinturi în literatură” (2020), „Proza latino-americană” (2019). Detalii aici:
http://transformativestudies.org/volume-14-no-4-october-31-2021/
În conformitate cu definițiile consacrate, exilul (cu etimonul latinesc „exilium” – exprimând acțiunea, dar și ideea de excludere sau chiar de alungare a unei persoane) înseamnă o plecare silită din țara natală sau strămutarea forțată pe un teritoriu străin, ca urmare a unei decizii străine de persoana care întreprinde această acțiune. Alte definiții includ, ca posibile explicații ale acestei situații cu care ființa umană s-a confruntat adesea, consecințe ale războaielor, conflictelor sau persecuțiilor (politice sau religioase). Anumiți autori, însă, au subliniat libertatea de alegere a unora dintre cei care au decis să plece de acasă, urmărind „să atingă un nivel superior de cunoaștere, imposibil de găsit între granițele lumii cunoscute”; până la urmă, Sfântul Augustin însuși a definit ființa umană drept „peregrinus”: adică pelerin, călător, chiar exilat…
Scriitorii în exil au fost adesea văzuți ca prizonieri între realități diferite, nevoiți să se adapteze unui mod binar de a trăi sau de a gândi (și, ulterior, de a-și structura materialul literar), revoltați sau îndurerați de circumstanțele care i-au determinat să plece, dar păstrând o nostalgie profundă pentru locurile pe care le-au lăsat în urmă. Pe de o parte, ei încearcă mereu să-și configureze o nouă identitate, inclusiv una literară, dar pe de altă parte, tind să o păstreze, chiar dacă într-un mod subtil, pe cea veche, imposibil de uitat. Aceasta este dovada cea mai convingătoare că însăși condiția de exilați le permite acestor scriitori – și cititorilor lor – să exploreze complexitatea identității personale și artistice. Unele caracteristici ale exilului contemporan corespund și unor condiții economice, sociale sau politice specifice, astfel că există multe elemente comune tuturor epocilor și tuturor exilaților. Istoric vorbind, primul text din cultura occidentală dedicat în întregime exilului a fost cel al lui Aristip din Cirene, unul dintre discipolii lui Socrate, titlul acestuia (citat ca atare de Diogenes Laertius) fiind „În numele exilaților”; apoi, Plutarh a scris lucrarea intitulată „Despre exil”. Ulterior, numeroși scriitori vor aborda exilul din perspectiva sentimentului de alienare sau vor avea în vedere diverse experiențe tragice și profund revelatoare pentru personajele pe care le-au creat: căci, de la Ovidiu la Seneca și de la Dante la Luis de Camões, de la Rousseau sau Victor Hugo la Adam Mickiewicz, Vladimir Nabokov, Witold Gombrowicz, Czeslaw Milosz, Eugène Ionesco, E.M. Cioran pentru a menționa doar aceste nume, exilul a reprezentat unul dintre cele mai importante aspecte atât pe plan personal, cât și pe plan artistic. Întregul secol XX poate fi considerat o epocă a plecărilor și rătăcirilor și poate fi analizat sub semnul ideii generale de dezrădăcinare, una dintre cele mai caracteristice imagini ale modernității. Căci, la urma urmei, așa cum scria Derek Walcott: „Exilații trebuie să-și facă propriile hărți”.
Printre autorii care semnează studii și eseuri în cadrul acestei ediții speciale a revistei „Theory in Action” regăsim nume consacrate pe plan mondial, prozatori și eseiști de marcă, de pe câteva continente: scriitorul peruan Alonso Cueto (cunoscut publicului de la noi mai ales pentru romanul „Ora albastră”, publicat de Editura Humanitas Fiction în anul 2010); celebrul Rui Zink, din Portugalia (care, la rândul lui, ne este familiar prin creațiile sale „Cititorul din peșteră”, „Așteptarea”, „Destinația turistică” sau „Instalarea fricii”, apărute tot la Humanitas Fiction); hispanistul și comparatistul Victor Ivanovici, născut în România, profesor vreme de decenii la importante universități din Grecia; Leopoldo M. Bernucci, profesor emerit la University of California, Davis, specialist de anvergură mondială în domeniul studiilor ibero-americane; Ignacio López-Calvo și Hugo López Chavolla, profesori de literatură la University of California, Merced; Alexander Torres, cercetător în domeniul literaturii hispano-americane la University of South Florida; Giuseppe Gatti Riccardi, profesor la Universitatea Guglielmo Marconi din Roma și colaborator al Universității de Vest din Timișoara; Fernando Valerio-Holguín, poet și eseist de origine dominicană, actualmente profesor la Colorado State University; Manuel Cortés Castañeda, scriitor de origine columbiană, care predă la Eastern Kentucky University (fragmente din creația ultimilor doi apărând, de-a lungul anilor în Literomania, în traducerea mea).
Mai multe informaţii găsiţi accesând site-ul publicației americane:
http://transformativestudies.org/volume-16-number-4-october-31-2024/
[1] „Theory in Action” apare la New York, de patru ori pe an, din 2008, din iniţiativa universitarilor americani John Asimakopoulos, redactor-șef, și Ali Shehzad Zaidi, editor (cei care au pus și bazele Transformative Studies Institute), fiind o publicație tip „peer-review”. Revista s-a impus rapid în spațiul academic nord-american, promovând gândirea liberă și încurajând cele mai diverse demersuri teoretice și interpretative.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu