„Felul de-a vedea lucrurile și de-a o vedea pe ea se schimbase întruna, caleidoscopic”

Și totuși… Își aminti atunci din nou de evoluția ei ciudată, care o făcuse să își modifice imperceptibil comportamentul față de el, devenind mai apropiată și mai îngăduitoare cu ceea ce la început i se păruse „obositor” la el. „Ești obositor și bâzâitor”, îi spusese ea odată, amuzându-l și făcându-l să îi replice: „Numai de bondar nu mă știam”. Sfâșiat între două viziuni extreme, realiză că faptul de a-i fi acceptat prietenia și apropierea tot mai mare constituia, în ultimă instanță, o performanță ce ținea de miracol. Îi îngăduise din ce în ce mai mult nevoia de comunicare, fără să se mai plângă la fel de des că este obositoare și exagerată, încât la un moment dat își dăduse seama că, probabil, Daniela nu o mai simțea ca pe o imixtiune supărătoare; fără ca totuși reacțiile negative să fi dispărut de tot; deveniseră doar mult mai rare și mai blânde. „Poate, se gândi din nou, umorul a avut un rol important… O fac să râdă, și mă face să râd, și asta e, orice s-ar spune, ceva rar.”

Supărarea se lupta acum cu o duioșie ce i se strecurase pe nesimțite în suflet. Desigur, senzația de anormal persista, dar lăsând locul și altor sentimente. „Mi-a dat, totuși, ce a putut și ea și m-a ajutat cât a putut. A venit atunci cu mine la medic – „Cum să te las singur și speriat?” – și, după vestea proastă, m-a luat la ea acasă până a trebuit să plece… M-a făcut să simt că există cineva căruia îi pasă de mine. Și a fost sinceră în ce a făcut.” În minte îi răsăreau tot mai multe exemple când fusese drăguță cu el, într-un fel care făcea greu de presupus simulacrul. „Dar a fost atât de puțin!” Dar chiar era puțin? Din punctul lui de vedere, desigur că da; din al ei însă… Felul de-a vedea lucrurile și de-a o vedea pe ea se schimbase întruna, caleidoscopic, și la fel se întâmpla și acum. Tandrețea și compasiunea se loveau necontenit de nemulțumire și ranchiună. Dar ambiguitatea rămânea neîndoielnică și menținea o confuzie frustrantă. Comportamentul ei contradictoriu urzise o țesătură inextricabilă care camufla adevărul, făcând ca interpretări diametral opuse să coexiste. Ceea ce îl readucea necontenit în același stadiu, de nedumerire și incertitudine.

Într-o seară, în care îl întâmpinase îmbrățișându-l în pragul ușii, comentând că „s-a întors Yeti dintre nămeți”, după ce ieșiseră de la cinematecă unde văzuseră un film promovat de ea, Daniela îl întrebase pe neașteptate: „Te duc până acasă?” „Ce-ți veni?! S-a întors lumea cu fundul în sus?! Femeile îi conduc pe bărbați acasă?” „Vreau să iau ceva de la supermarketul de lângă tine.” „Dar al tău, de vizavi, ce are?” „E mai mic și nu găsesc ce vreau acum”, replicase ea vag, fără să precizeze ce anume voia să ia, iar la întrebarea lui răspunsese evaziv, încât nu insistase, rămânând cu convingerea nebuloasă că de fapt voise să îl conducă măcar o bucată de drum. La ieșire nu își dăduse seama ce luase, și i se păruse, dar fără să fie sigur – la fel ca de multe ori, când era cu ea, se simțea uneori întrucâtva ca în transă – că nici vreo sacoșă sau pungă nu avea, ci doar poșeta. Daniela rătăcise prin magazin până o pierduse din vedere și în cele din urmă ieșise să o aștepte afară. „Parcă nu a vrut să văd ce a cumpărat… sau mai degrabă ce nu a cumpărat”, își spusese el, zicându-și în același timp că bate câmpii. „Se non e vero…” Copleșit de acea convingere stranie, o tachinase: „Deci am fost și la cumpărături împreună…”

„Și chiar vrei să mă conduci până la intrarea în parc?”, îl întrebase apoi cu acea ironie care îl fermeca. „Aș fi vrut să te conduc până acasă, dar… ți-am spus, ieri m-am întors de la o mie de metri și efectul coborârii la șes e tot mai rău.” „Normal, ai și tu o vârstă”, îl tachinase ea. „Ia te rog! Puțin respect! Ești doar cu trei anișori mai micuță decât mine… Ce-i drept, faci fitness. Ar trebui să mă iei cu tine.” La intrarea în parc, Daniela îl luase de gât, sărutându-l pe obraz de rămas-bun. Rămăsese pe loc, privind îndelung în urma ei. Lacrimile îi înțepau ochii.

Presupunea că, de data aceasta, ajunsese într-un viitor mai îndepărtat ca oricând, sau într-o linie temporală care mergea mult în continuarea unora dinainte, iar efectul fusese mai devastator ca oricând. Cele aflate erau prea multe și prea variate ca să nu se simtă mai răscolit ca oricând. Orice perspectivă se dovedea complet închisă. Așadar, cândva urma să aibă o relație stranie cu Daniela, iar sora ei, decedată prematur, lăsase un jurnal, și Daniela îl rugase să îl citească, în ideea de-a găsi o cale pentru a-l face cumva cunoscut. „Cum eu n-o pot face, poate că ăsta e rolul scriitorului-prieten și de aia te-ai aventurat…”, își aminti cuvintele ei, la care el îi răspunsese că e măgulit.

Oare când murise Adela? Din spusele Danielei, probabil cu puțin timp înaintea acelei secvențe pe care o trăise acum, dar nu putea localiza anul în care se petrecea ea. Erau amândoi în vârstă, dar așa fuseseră și la lansarea aceea la care se reîntâlniseră. Și atunci, un crâmpei de amintire încețoșată i se înfiripă în minte: ceva nedefinit – ceva venit de cine știe unde – îl făcuse să o întrebe la un moment dat pe Daniela, ca în transă, câți ani avea Adela când murise, iar ea îi răspunsese că cincizeci și șase. Da, era sigur de asta; amintirea devenea clară. Se sforță să facă un calcul rapid. „Adela s-a născut în 1967. Deci…” Rezultatul îl stupefie.

Era tot lângă Laura, cu mâna într-ale ei. Își amintea perfect totul. Brusc, se dezmetici și, speriat, o întrebă fără să se poată stăpâni: „Am fost aici? Am plecat cumva?” „Nu, răspunse fata, uimită. Unde să fi plecat? Doar că la un moment dat mi-ai adormit în brațe și n-am reușit cu niciun chip să te trezesc. A trebuit să mă conving că respiri…”

Cuvintele ei avură un efect covârșitor. Așadar, nu dispărea fizic! Dar faptul că adormise, prăbușindu-se în ceea ce părea un somn adânc din care nu putuse fi trezit, îl puse pe gânduri. Era oare posibil ca toate acestea să nu fi fost altceva decât niște vise? Dar atunci de ce nu reușise să îl trezească? De fiecare dată, pomenindu-se înapoi aici, se întrebase, de altfel, dacă nu cumva adormise, dar senzația acută de realitate pe care o avuseseră de fiecare dată trăirile îl făcuse să conchidă că era puțin probabil. Preț de o clipă îi trecu prin minte ideea de „corp astral”. Dar, în ultimă instanță, aspectul acesta era acum secundar. Se bucură doar că nu o speriase de moarte pe Laura făcându-se nevăzut și dispărând din brațele ei. Își lăsă la loc capul pe umărul ei și ea îl strânse în brațe.

„Dar ce faci, ai plâns?” murmură ea, ștergându-i obrajii umezi de lacrimi. „Nu… Nu știu…”, răspunse el confuz. Frânturi din ceea ce trăise îi pâlpâiau în minte. Era pentru a doua oară când avusese o relație stranie cu Daniela, iar urzeala și deznodământul ei îi lăsase descumpănit. Senzația de anormal continua să îl hărțuiască, hidoasă.

Văzu din nou în fața ochilor locuința ei; era foarte plăcută și liniștitoare, dar relația lor, evocată în cele câteva clipe de rememorare, ca și revelația tardivă și finală, îi lăsase o senzație de pustiire. Viitorul întrezărit în fiecare translație păruse tot mai dezolant, indiferent că era al lumii în general sau al lui, individual. Cât mai era până atunci ! își spuse, copleșit. Se simțea complet dezarmat. Cum avea să mai străbată toți anii ce se așterneau înaintea sa, acum că știa ce îl aștepta ? Într-adevăr, era bine că nu puteai desluși viitorul! Iar gândul că ar fi putut încerca să îl modifice i se părea absurd, dat fiind că nu cunoștea decât segmente disparate și în consecință îi lipseau prea multe date. Oricum, ceva – ipoteze întâlnite în literatura SF sau chiar teorii ale fizicii relativiste – îi spunea că o asemenea schimbare era mult prea dificil de realizat. Așadar, nu îi rămânea decât să parcurgă deceniile, unul după altul, mergând în întâmpinarea încă a unei dezamăgiri și încă a unui eșec, pe care, culmea tragicului, le cunoștea de pe acum! Descurajarea era atât de uriașă, încât își dori ca totul să se termine cu mult înainte. Dar știa că nici asta nu era cu putință.

Mai rămăsese însă un singur lucru pe care ar fi vrut să îl afle. Își adună tot curajul și se concentră asupra lui, sperând că magia locului acestuia va mai funcționa o dată. După atâtea frânturi întrezărite, voia să știe ceva clar definit.

Vedea în fața ochilor o cameră necunoscută; interiorul era plăcut, deși fără să dea impresia că ar fi fost aranjat în mod special, iar mobilierul era unul obișnuit. Pe fereastră, alcătuită din trei segmente, se vedeau niște munți îndepărtați, iar pe laturi, atât cât se putea vedea, se înălțau brazi. „Ăla e Postăvarul?” se întrebă el, confuz.

Lângă ușa cu geam givrat era o canapea desfăcută, transformată în pat; pătura pusă peste el avea culori calde, galben și maro. Acolo era întins un bărbat, cu ochii deschiși și goi; pe chipul încremenit se întipărise o crispare trădând o împotrivire și o disperare de neînchipuit. Nu știa unde anume era el însuși, și nici măcar dacă se afla cu adevărat acolo, dar vedea totul ca un spectator nedefinit. Înțelese, cu un fior de groază, că bărbatul acela era chiar el și că vedea ceva ce niciun om de pe lumea aceasta nu ar trebui să vadă vreodată.

„Iar ai adormit…” murmură Laura, mângâindu-i părul. O ținea în brațe, nemișcat, fără să se mai gândească la nimic. „Ce bine e”, șopti ea. Dădu încet din cap. „Ce bine e”, șoptise Adela. Amintirea îl copleși. „Uiți de toate în brațele cuiva iubit”, răspunsese el. „Asta e tot ce-ți mai rămâne când toate se destramă în jurul tău. Nimic altceva…”

Parcursul acela halucinant se încheiase în sfârșit. Știa, fără să aibă niciun argument, și când avea să se întâmple. Asta voise în final, cu toate riscurile, și primise.

Rămaseră mult timp îmbrățișați, absorbindu-și unul celuilalt prezența. Dar uitarea și liniștea nu și-o putea găsi nicicum. Nu putea scăpa de concluzia că drumul pe care fusese împins nu ducea nicăieri și că foarte curând va ajunge la capătul lui. Limanul se dovedea iluzoriu. Și atunci, sfâșiat, știu ce îi rămânea de făcut.

Asta fusese de la bun început destinația finală stabilită de cine știe cine, sau ce, cine știe de când: se întorsese, în cele din urmă, la Fântâna Inocenților; unde ar mai fi putut să se ducă? Tot ce mai spera era că va ajunge din nou într-una din lumile acelea alternative, iluzorii sau nu, și că, de data aceasta, va rămâne definitiv acolo.

Fragment din romanul „Fântâna Inocenților”

Sura foto aici