„O albie pustie, albă-albă…”

„M-am regăsit într-o pictură.
Un singuratic colindă domol
un câmp pustiu, vara.”

(Matsuo Basho)

Un scriitor publică un poem intitulat „Puşca de vânătoare” în revista „Prietenul vânătorului”, dorind nu să pretindă că ar fi cumva vreunul dintre iniţiaţii activităţilor cinegetice, nici să popularizeze această „artă”, şi cu atât mai puţin „spiritul sportiv” al vânătorii („un sport sănătos şi bărbătesc”), ci să spună ceva – esenţial, din punctul său de vedere – despre singurătate şi despre modul cum, uneori, omul o poate depăşi sau alina: „Atunci, în faţa ochilor îmi stăruie fundalul pe care se proiectase spatele lui – nu peisajul rece al Muntelui Amagi la început de iarnă, ci o albie pustie, albă-albă.” Numai că efectele pe care le are publicarea acestui poem sunt surprinzătoare: după câteva luni, autorul textului primeşte o scrisoare de la un necunoscut care semnează Jōsuke Misugi şi care îi dezvăluie că tocmai el este vânătorul din poem – şi că, desigur, prezenţa lui fusese observată de scriitor la poalele Muntelui Amagi. Şi, ca şi cum acest mesaj n-ar fi fost suficient pentru a sugera respectivului poet că, uneori, între artă şi viaţă e doar un pas, Jōsuke, impresionat de capacitatea expresivă a textului şi, implicit, de înţelegerea autorului, îi încredinţează acestuia trei scrisori care-i fuseseră expediate nu cu mult timp în urmă de către trei femei care contau cu adevărat în viaţa lui.

Iar ceea ce putea destul de uşor să cadă în melodramaticul sentimental devine, în doar câteva pagini, profund şi dedicat studiu al şi asupra iubirii, dar şi asupra efectelor pe care aceasta, atunci când e trădată sau tăinuită, le poate avea. Dovadă că şi cel mai (aparent!) neînsemnat pretext narativ devine, atunci când autorul este Yasushi Inoue, un extraordinar exemplu de mare literatură. Căci, în ciuda numărului redus de pagini, „Puşca de vânătoare”, nuvela publicată de scriitorului nipon în anul 1949 şi încununată, în scurtă vreme, cu numeroase premii literare nipone, este nu doar o bijuterie narativă, ci şi un text ale cărui semnificaţii se cer descifrate cu grijă şi răbdare.

Cele trei personaje feminine (Midori, soţia, Saiko, amanta şi Shōko, fiica acesteia din urmă) îi scriu lui Jōsuke abordând, în linii mari, aceleaşi întâmplări, dar privindu-le din unghiuri de vedere diferite, aflându-se, fiecare în parte, în căutarea adevărului, dar încercând, deopotrivă, să se elibereze de povara unor secrete purtate prea mult timp. Ca în orice text epistolar, avem de-a face cu o permanentă împletire şi întretăiere a destinelor personajelor, iar scriitorul sugerează că, uneori, frumuseţea şi împlinirea nu sunt altceva decât măştile sub care se ascund nefericirea şi moartea. Căci cele trei scrisori recompun, în linii mari, aceeaşi poveste, numai că fiecare dintre ele surprinde altă faţetă a lucrurilor, unul dintre meritele deloc de neglijat ale lui Inoue fiind şi acela că reuşeşte să-şi provoace la tot pasul cititorul să se întrebe ce mai poate fi sau care mai poate fi, în aceste condiţii, adevărul… Adolescenta Shōko, expeditoarea primei scrisori, află pe neaşteptate, citind jurnalul mamei, care îi ceruse să-l ardă, despre iubirea clandestină pe care Saiko, i-o purta, de ani de zile, lui Jōsuke, prietenul lor cel mai bun şi soţul lui Midori, apropiata mamei ei. Scrisoarea lui Midori îi dezvăluie lui Jōsuke faptul că ea ştia despre legătura acestuia cu Saiko şi, după ani de zile în care încercase să-şi găsească o iluzorie consolare în aventuri pasagere, decide să divorţeze. Iar scrisoarea lui Saiko, ultima, e menită a reprezenta un tulburător rămas-bun adresat lui Yosuke, înainte de a se sinucide: „Când vei citi scrisoarea mea, eu nu voi mai fi printre voi. Nu ştiu ce-i moartea, dar sunt convinsă că bucuriile, necazurile şi frământările vor dispărea odată cu ea.”

Singurătate, dezamăgire, incapacitatea de a comunica până şi cu apropiaţii, „Puşca de vânătoare” exprimă toate acestea şi multe altele pe deasupra, rămânând, de la început şi până la sfârşit, un text dezarmant de simplu, limpede până la transparenţă, şi, în egală măsură, profund cum puţine dintre creaţiile secolului XX pot fi în atât de puţine pagini. Inoue păşeşte pe teritoriul celor mai intime emoţii, evaluând numeroasele posibile dezamăgiri ascunse mereu cu grijă fie în spatele convenţiei sociale, fie dinapoia măştilor personale, iar protagoniştii acestei cărţi ascund adevărul de cei din jur, fără, însă, să-şi dea seama că în felul acesta se ascund fiecare de sine, riscând la fiece clipă să se risipească în neantul cotidian şi să se piardă – şi să îi piardă tocmai pe cei la care ţin cel mai mult. Abia după moartea în circumstanţe atât de tragice a lui Saiko, cele trei vor rupe tăcerea, iar revelaţia adevărului pe care-l ignorase atâţia ani îl face pe Jōsuke să se prăbuşească şi să simtă că nu mai are scop în viaţă şi nici vreun punct de reper: Midori îi părăseşte („Vai, cât de greu e să scrii o scrisoare de rămas-bun!”), iar Shōko decide să nu-l mai revadă niciodată („N-aş vrea să vă mai întâlnesc vreodată, pe dumneata şi pe mătuşa Midori.”) Cu o perfectă tehnică a gradaţiei şi cu o excelentă dozare a detaliului semnificativ, Inoue spune, cu un uluitor calm aparent, o poveste a iubirilor trădate care, însă, nu capătă dimensiuni adulterine, ci tinde spre o pregnanţă de-a dreptul euripidiană a contururilor. În plus, mai cu seamă modul în care îşi concepe Midori discursul-confesiune ne readuce în minte atitudinea Norei lui Ibsen: „Mă gândesc serios s-o iau de la capăt şi să pornesc pe un drum propriu, unde să descopăr adevărata fericire. S-ar putea să te surprindă propunerea mea neaşteptată, însă ar trebui să te mire şi mai mult faptul că nu ţi-am cerut până acum să ne despărţim.”

Shōko se simte trădată, Midori, înţelată şi minţită, iar Saiko, nelegiuită. Pentru fiecare dintre ele, moartea lui Saiko forţează deodată deschiderea unei porţi pe care o credeau ferecată pentru totdeauna: pentru Shōko se năruie într-o clipă vechea şi naiva imagine pe care fata o avea despre dragoste, iar pentru Midori nu mai are sens să păstreze, de dragul aparenţelor şi al convenţiei, un mariaj care, şi aşa, de ani de zile încetase să mai existe, stingându-se treptat, dar inevitabil: „Ai devenit tot mai rece, la fel cum se răceşte treptat şi fierul înroşit. Nu m-am lăsat nici eu mai prejos, aşa că indiferenţa mea imperturbabilă te-a îndepărtat şi mai mult de mine, ducând chiar la o răceala exagerată din partea dumitale. Ştii cu ce asemuiesc senzaţia de atunci? Cu nişte gene acoperite cu promoroacă, trimiţând cu gândul la minunata familie glacială de azi.” Dar, cu toată suferinţa pe care o poartă fiecare din aceste scrisori, nici una dintre ele nu reclamă vreun răspuns. Căci, scriindu-i lui Jōsuke şi adresându-i-se lui, mai mult sau mai puţin formal, Saiko, Midori şi Shōko nu făcuseră altceva decât să caute, după ani de zile, să se (re)descopere – fiecare pe sine. Citite astfel, scrisorile lor aproape că interzic vreo replică din partea destinatarului, fiind menite mai degrabă să consacre ruptura decât să mai mijlocească vreo legătură. Afirmat relativ târziu în spaţiul cultural nipon, Yasushi Inoue (1907 – 1991) a fost, însă, un scriitor prolific, chiar dacă mai degrabă necunoscut în Occident, unde faima literaturii tradiţionale şi delicate a lui Kawabata, şocul prozei „baroce” a lui Mishima sau senzualismul operei lui Tanizaki au facut oarecum dificilă receptarea la adevărata valoare a creaţiei lui Inoue, cu toate că acesta a fost şi este considerat în Japonia drept unul dintre cei mai importanţi autori ai epocii postbelice. Şi chiar dacă unii critici au considerat că, deja „Lupta de tauri”, debutul în proză al lui Inoue, oferă cititorului toate notele caracteristice ale unui nou tip de proză, dură ca un diamant în aparenta sa simplitate clară, „Puşca de vânătoare” dezvăluie şi alte elemente ale unei scriituri care se individualizează profund în contextul literaturii secolului trecut. Nu doar capacitatea autorului de a utiliza formula epistolară şi de a da substanţă unui triunghi amoros, ci şi de a realiza, la nivel literar, sub forma scrisorilor ce compun cartea, veritabile exemple de tehnică picturală tradiţională niponă, în genul celebrelor „ukyo-e” din perioada Edo. De aici, desigur, sensul cu care scriitorul prezintă şi învesteşte natura, cea care are darul de a potenţa trăirile personajelor, altfel captive în mijlocul unei lumi unde totul se desfăşoară cu uşile închise şi în spatele uşilor închise. Elementul natural devine, astfel, un soi de teatru senzorial pe fondul căruia se petrec toate dramele celor trei femei şi a lui Jōsuke. În plus, Inoue are şi perfecta intuiţie a obiectelor-simbol, şi nu doar a puştii de vânătoare (deşi scena de-a dreptul hipnotică în care Midori priveşte imaginea reflectată a soţului său ţinând în mână puşca şi aşteptând, deloc inconştient, să fie ţintită şi să audă pocnetul trăgaciului e una dintre cele mai bine realizate), ci şi a kimonoului gri-albăstrui, de mătase, decorat cu flori violete de ciulin. „E un haori cu amintiri”, după cum îi va spune Midori lui Saiko, cu câteva zile înainte de sinuciderea acesteia, dezvăluindu-i, astfel, că ştia de la bun început despre relaţia extraconjugală a lui Jōsuke. Minunata haină are, desigur, o funcţie dublă: e atât otrava ce alimentează suferinţa lui Midori, cât şi antidotul care o va elibera de greutatea tainei păstrate atâta timp. Dar, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru, eliberată se va simţi şi Saiko, în momentul în care înţelege că secretul era împărtăşit de trei persoane, iar nu doar de două, aşa cum crezuse. Frumosul haori cu ciulini, şarpele care pare a se insinua în sufletele tuturor sau barca incendiată ce pluteşte în derivă, în mijlocul furtunii, sunt imagini extrem de pregnante care străbat textul şi îi determină pe cei doi îndrăgostiţi să se situeze ei înşişi afară de regulile societăţii: „Dacă tot o să fim răufăcători, măcar să fim neîntrecuţi şi s-o înşelăm nu numai pe Midori, ci lumea întreagă. În noaptea aceea, mi s-a înfăţişat soarta fără de speranţă a dragostei noastre în barca mistuită de flăcări, în larg, fără s-o ştie nimeni”.

Portretele feminine se oglindesc mereu unul în celălalt, pe de o parte e cel al soţiei, pe de alta, cel al amantei, la fel şi durerile lor, Saiko încercând să şi-o poarte pe a sa simţindu-se condamnată de toţi cei din jur şi condamnându-se singură, iar Midori, omorându-şi timpul cu amanţi de ocazie, ca să nu ajungă să se omoare pe sine. Melancolia ce domină textul în numeroase pagini e extraordinar construită, la fel şi atmosfera specifică – imposibil de uitat, fie şi după o singură lectură. Totul realizat cu o economie a mijloacelor stilistice (înrudită în mod evident cu arta haiku-ului, de aici şi lirismul de substanţă al lui Inoue) şi cu o naturaleţe greu de egalat chiar şi de creaţia maeştrilor prozei nipone, făcând astfel din „Puşca de vânătoare” una dintre marile cărţi ale literaturii japoneze contemporane. O carte ce pare a dobândi, pe alocuri, tonalităţi de de simfonie şi calităţi de stampă, decisă să nu sugereze nici măcar un răspuns, fie el şi implicit, cititorului, ci să-l determine pe acesta să mediteze asupra singurătăţii, morţii şi iubirii, asemenea lui Saiko, cea care se întreba, la un moment dat: „Ce este oare chinul îngrozitor din sufletul unui om înspăimântător de trist?”.

Yasushi Inoue, „Puşca de vânătoare”, traducere şi note de Angela Hondru, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, ediția a III-a, 2024