Evadări din cotidian

În 2024, Magda Cârneci, poetă de marcă a generației ʼ80, dar și critic de artă, lasă puțin poezia deoparte și revine pe scena literară, după zece ani de la apariția romanului „Fem”, cu un alt volum de proză. Este vorba despre „Scurte scenarii inițiatice (Proză scurtă 2010-2020)”, o colecție de povestiri condensate, de tip flash fiction, care au la bază, așa cum mărturisește autoarea pe coperta a IV-a a cărții, istorii reale culese din numeroasele ei jurnale: „Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întâmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși totuși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară. Altfel spus, de a incita cititorul să depășească banalitatea crasă care domină existențele noastre (și, în consecință, predomină și în proza scurtă contemporană). Și de a-i deschide acestui cititor, chiar a-i încuraja o perspectivă transcendentă asupra lucrurilor, omului, lumii. Finalmente, noi suntem ființe care se autotranscend continuu. Prozele acestea revendică realitatea transcenderii”.

Într-adevăr, prozele Magdei Cârneci din acest volum sunt puțin altfel decât cele ale multor scriitori români contemporani, în sensul specificat mai sus: surprind o realitate diferită de cea cotidiană, o realitate care necesită un alt tip de atenție și un alt tip de deschidere spre lumea din jur, spre tot ceea ce ne înconjoară. Și, în consecință, se impune de la sine și un alt tip de scriitură, mult mai concentrată, care, deși ușor poetică pe-alocuri, în ansamblu este una simplă, directă, frustă. Transcenderea cotidianului este, trebuie spus, și una dintre mizele esențiale ale poeziei Magdei Cârneci, poetă care, totuși, nu ignoră cotidianul, ci, dimpotrivă, îi explorează acel potențial „de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară”, așa cum se întâmplă și în aceste „Scurte scenarii inițiatice”, apărute în 2024.

Ca în aproape orice scenariu inițiatic, avem și aici doi eroi, două forțe opuse, dar complementare, asemenea lui Yin și Yang (cele două energii, feminină și masculină, din mistica chineză). Numele lor sunt Mina și Daniel. Exaltată, sensibilă, Mina este atentă la orice i-ar putea deschide simțurile spre o altă realitate, pe când Daniel, o fire sceptică, rațională, este puțin predispus la acest tip de experiențe care sfidează comunul, ordinarul. Încă din prima proză, „Gustul cafelei”, diferențele dintre cei doi sunt evidente, ca și lupta tacită dintre ei, o luptă în care nu va exista, în cele din urmă, un învingător. Daniel, obsedat de neuroștiințe, încearcă să o convingă pe Mina că mintea omenească stă la baza a tot ceea ce trăim și percepem, ea, prin multiple și sofisticate procese chimice, ne modelează viziunea despre lume și tot ea ne creează iluzia că mai există și altceva în afara realității cotidiene. Mina va citi – mai degrabă „din afecțiune pentru Daniel” decât din curiozitate – o parte din cărțile recomandate de acesta, dar este clar că nu are nicio apetență pentru neuroștiințe, „care prin axoni și dendrite, prin sinapse și neurotransmițători… explică totul despre ideile noastre și sentimentele noastre și visele noastre și maniile noastre și prostiile noastre și uitările noastre și înduioșările noastre și limitările nostre, mai ales limitările”.

Mina, dimpotrivă, crede în partea intuitivă a minții omenești, în acea parte nealterată de obsesia minții de a pune totul într-o anumită ordine, de a eticheta, de a controla totul, în acea parte nedomesticită a ființei omenești prin care aceasta are acces, în timp, prin exerciții de tip inițiatic, la multiplele straturi ale realității. Mina crede, cu alte cuvinte, în revelație, în acea experiență bruscă prin care vezi totul altfel, diferit, experiență foarte bine surprinsă în proza „La Versailles”: „Privirea i se umezi de un fel de ușoară vibrație. Și, când își coborî raza ochilor de la arbori la oamenii care se plimbau primprejur, Mina văzu. Văzu. Ca o ridicare a unei pielițe albicioase de pe privire, ca o limpezire neașteptată și trecătoare a ochilor săi larg deschiși. Ca o trezire dintr-un fel de somn hipnotic care o ținuse prizonieră până atunci. Sau ca o întredeschidere subită a unei fante necunoscute din mintea ei, o fantă între lumi, între aici și acolo, între sus și jos, între înăuntru și afară. Minei i se păru că intră într-o nouă luciditate”. Pentru Mina, „oamenii sunt niște fructe finale ale Pământului, pe cale de coacere”.

Toate cele douăzeci și șapte de proze ale volumului conțin experiențe stranii, aproape mistice, religioase, dar de un religios personal, intim. Prin aceste viziuni și revelații, banalul vieții de zi cu zi este săpat, subminat, cu o naivitate și cu o candoare pe care, din păcate, foarte mulți dintre noi le-am pierdut. Mina are candoarea unei zeițe păgâne, transmutate într-un mediu modern, străin ei, și tocmai prin asta fascinant. Este de o feminitate mistică, aproape inocentă, ingenuă, deși, paradoxal, ea se ocupă de mai toate aspectele practice ale cuplului – conduce mașina, face cumpărăturile zilnice etc.

În cele din urmă, și Daniel pare contaminat de felul de a fi al Minei. Devine mai atent la vise, la stranietatea și poezia lor, are mici revelații sau viziuni, precum cea din proza „Viziune cu pian”. Cu toate astea, se dovedește a fi prea bine ancorat în pragmatismul său pentru a avea cu adevărat acces la minunata bizarerie a lumii de dincolo de lume.

Volumul „Scurte scenarii inițiatice” este nu doar o mică bijuterie literară, ci și un soi de manual de inițiere în frumusețea ascunsă a vieții cotidiene, o ducere a cititorului la granița dintre vis și realitate, dintre viață și moarte, unde tot ce se întâmplă are statutul de experiență revelatoare. Unde nu știi dacă ceea ce ți se arată este „o vedenie de zi sau un vis de noapte” – un detaliu, de altfel, cel puțin în acest caz, irelevant. Scurtele proze ale Magdei Cârneci zguduie și farmecă, la fel ca o privire dincolo de vălul Mayei, acolo unde jocul iluziei încetează, iar realitatea se dovedește a fi o imensă conexiune între toți și toate. Sau, așa cum spune Daniel, cel aproape convertit: „Sunt eu peste tot și în toate. Mă privesc din toate privirile. Vă privesc prin pupilele mele larg deschise ori poate minuscule. De fapt, pe mine mă privesc, doar pe mine. Prin toți ochii și din spatele tuturor fețelor mă văd doar pe mine. Închis în piele, carne și oase, prizonier în miliarde de trupuri de miliarde de forme. Toate unice, miliarde de unicate”.

Magda Cârneci, „Scurte scenarii inițiatice. Proză scurtă 2010-2020”, Editura Polirom, Iași, 2024, 174 p.