Némirovsky. Irène Némirovsky

„Dumnezeule! Ce-mi face ţara asta? Pentru că mă respinge, s-o privim cu răceală, să ne uităm la ea cum îşi pierde onoarea şi viața. Şi ceilalţi, ce sunt ei pentru mine ? Imperiile pier. Nimic n-are importanţă. Dacă privim asta din punct de vedere mistic sau personal, e totuna. Să ne păstrăm judecata rece. Să ne întărim inima. Să aşteptăm.” (1941)

Rânduri scrise în carnetele ei, despre Franţa, de către Irène Némirovsky. O scriitoare a cărei viaţă e ceva mai spectaculoasă decât a unei eroine romaneşti, alternând perioadele de fericire cu cele de pericol şi suferinţă ca într-un montagne russe. Din Imperiul rus este şi originară, ca să facem un joc de cuvinte, pentru că se naşte în Ucraina anului 1903, într-o familie de evrei. Are o guvernantă franţuzoaică, pe care o adoră. Învaţă engleza şi germana, dar franceza va rămâne limba ei de suflet. În 1914, se mută cu părinţii la Sankt-Petersburg, unde va lua şi lecţii de pian. Afacerile tatălui, Leonid, sunt însă tot mai ameninţate de Revoluţie. În 1918, fuge, cu părinţii, prin Finlanda, în Franţa. Aceştia nu sunt nişte refugiaţi săraci, dimpotrivă, chiar dacă Leonid a pierdut o parte importantă din avere, au totuşi foarte mulţi bani, iar guvernanta Irènei va fi, de data asta, englezoaică. La câteva luni de la instalarea lor, se fotografiază într-un sejur la Nisa. Vor acumula sejururile în staţiuni de lux, unde stau în cele mai scumpe hoteluri.

Tinereţea Irènei e caracterizată de lecturi, de studiu, dar şi de multă distracţie, de ieşiri la cinema, la teatru, în baruri, la cazinouri, la baluri. Adoră să danseze, are aventuri sentimentale. Dacă în Imperiul ţarist citea mai ales literatură franceză, la Paris îşi ia licenţa la Sorbona în literatura rusă. Primele ei încercări literare datează din 1921, va continua să scrie proză scurtă, pe care o publică în reviste, cu numele ei sau sub pseudonim. În 1924, în noaptea de Revelion, îl cunoaşte pe Michel Epstein, care îi va deveni soţ un an şi jumătate mai târziu. Michel se născuse la Moscova, tot într-o familie evreiască bogată. Căsătorită, Irène îşi va permite să scrie şi să ducă aceeaşi viaţă lipsită de orice grijă materială.

Best-seller-ul ei din epocă e un roman şi se numeşte „David Golder” (1929), text controversat atunci ca şi astăzi, pentru că autoarea îşi permite să facă portretul unui evreu afacerist, dotat cu o puzderie de clişee culturale despre evrei. Antisemiţii exultă la citirea lui, evreii se simt trădaţi. Unii critici vor vorbi despre „ură de sine”, alţii vor contesta această noţiune. Iar Irène nu înţelege de ce a greşit când a descris lumea pe care o cunoştea din interior, aşa cum a văzut-o ea. În America, romanul are succes, cum are şi în restul Europei, e tradus chiar în Japonia. Găsim în roman un tată evreu care se sacrifică pentru copiii lui şi un mediu redat cu un realism uimitor pentru un scriitor–femeie. Romanul va fi adaptat şi pentru teatru, şi pentru cinema.

Şi în celalalte scrieri ale sale, de altfel, Irène nu se sfieşte să descrie eroi de origine evreiască foarte preocupaţi de bani, de avere, de afaceri. În plus, descrie şi figuri de mame care îşi neglijează copiii, aşa cum făcuse propria ei mamă, Anna, cu ea. Cuplul părintilor Irènei fusese unul dizarmonic: tatăl mereu plecat, pentru a face bani, mama preocupată numai de amanţii ei.

Irène Némirovsky și Michel Epstein (1925) © Fonds Irène Némirovsky/Imec

În anii ’30, Michel, soţul Irènei, începe să cheltuiască prea mult, Irène nu face altceva decât să scrie mai mult, ca să câştige bani. Şi scrie la fel de bine. Are doi copii cu Michel, două fetiţe, Denise şi Elisabeth. Irène scrie chiar scenarii de film, cronici dramatice şi cinematografice, scrie „Le Vin de solitude” (1935), „roman aproape autobiografic”, foarte bine primit de critică.

Este uluitor ritmul în care Irène scrie şi publică povestiri, nuvele şi romane în perioada interbelică, de parcă ar fi presimţit că nu va avea toată viaţa la dispoziţie.

Soţii Epstein cer cetăţenia franceză, dar nu o obţin; din fericire, fiicele lor se bucură de ea. În februarie 1939, Irène şi Michel se botează, pentru a încerca să se pună la adăpost de ameninţările care planau asupra evreilor. În 1940, se retrag la Issy-l’Eveque, unde Irène va începe scrierea romanului „Suite française”. Îşi încredinţaseră fiicele lui Julie Dumot. Irène vrea să scrie un roman după modelul „Război şi pace”, face planuri, dar nu va apuca să pună pe hârtie decât un prim volum, „Suita franceză”. În iulie 1942, e arestată în urma unui denunţ şi e deportată la Auschwitz. Va muri acolo, în luna august, de tifos. Michel este şi el arestat, în octombrie, iar o lună mai târziu e gazat, tot la Auschwitz. Denise şi Elisabeth supravieţuiesc, cu nume false.

Dupa război, opera lui Irène cade în uitare. Abia în anii 2000 e redescoperită, republicată şi mai ales e găsit manuscrisul „Suitei franceze”, care apare în 2004, la 60 de ani distanţă după ce a fost scris. Obţine Premiul Renaudot, e considerat o revelaţie. Romanul descrie exodul francezilor, din iunie 1940, din calea nemţilor, apoi doi dintre anii de Ocupaţie. Este un roman în aceeaşi notă realistă a autoarei, care vrea să surprindă adevărul, nu face operă cu teză, ci ne aduce în faţa ochilor oameni pe care ameninţarea morţii îi arată aşa cum sunt: speriaţi, inconştienţi, vrând să ia cu ei prea multe lucruri personale, unele inutile, sunt suspicioşi, sunt generoşi dar şi avari, apoi convieţuiesc cu ocupantul german mai bine sau mai rău, după caz. Nu există eroisme, doar nişte oameni care încearcă să facă faţă unei situaţii teribile, fără precedent.

În afară de „Suita franceză”, din opera lui Irène Némirovsky au mai fost traduse în română nuvelele „Balul”, „Duşmanca” şi romanul „Neînţelegerea”. Dacă în primele două avem aceeaşi temă a unei fetiţe / adolescente neiubită de mamă, ataşată de un tată mai mult absent, fetiţa care găseşte un mijloc de a-şi pedepsi mama pentru faptul că îi preferă mereu pe amanţii ei, în „Neînţelegerea” avem un erou, pe Yves, care după ce a luptat în Primul Război devine blazat şi, în urma risipei banilor rămaşi de la părinţii săi decedaţi prematur, e obligat să muncească pentru a-şi asigura traiul. Relaţia lui cu Denise, femeie măritată, mamă a unei fetiţe, este destul de repede umbrită de bovarismul femeii, care vrea tot timpul pasiune în stare pură. Yves crede că pentru iubire este nevoie de „timp, bogăţie, siguranţă, calm”. La 30 de ani, Yves vrea deja prea mult „să se odihnească”, aşa că, după ce o va vedea pe Denise în braţele vărului ei, care-i şi făcea curte, va pleca să lucreze în Finlanda. Opera lui Irène Némirovsky rămâne de descoperit, ne redă „les années folles” mai bine decât mulţi alţi scriitori, are nota realistă a spiritului francez care mizează sacrosanct pe adevăr şi, în acelaşi timp, o infuzie cuceritoare de sentimentalism slav.