Despre magie, fantasme și demoni

Ce este magia? Este ceva real? Este un produs al minții omenești, o iluzie? Este o formă primitivă de a înțelege relația dintre om și natură? Ioan Petru Culianu a fost unul dintre puținii istorici ai religiilor care au încercat să înțeleagă fenomenul magiei din chiar interiorul ei. Citindu-i volumele, ai, nu de puține ori, senzația că magia e, dincolo de orice îndoială, un fenomen real și că toate credințele și ereziile aveau doza lor de adevăr. Mai jos nu voi face o cronică a volumului „Eros și magie în Renaștere. 1484”, am scris despre el în alte locuri, ci voi lista câteva elemente care țin de partea practică a magiei, elemente regăsibile în acest volum al lui Culianu. Cu alte cuvinte, voi încerca să vă fac să simțiți magia.

I.P. Culianu repetă neobosit, de câte ori are ocazia, în textele sale, că magia este tranzitivă, asta pentru că emoțiile pe care le generează sunt tranzitive. Emoțiile, trebuie spus, sunt generate cu ajutorul fantasmelor, iar magia este acea operație care lucrează cu fantasme, acționând exclusiv pe teritoriul specific acestora, imaginația. Cu alte cuvinte, magicianul, cu ajutorul fantasmelor, poate acționa asupra altor indivizi sau asupra lumii fizice. Magicianul este, iată, un operator puternic, capabil să genereze în mod voluntar fantasme pe care le dirijează după voie. Dacă nu ar fi bine controlate, fantasmele, capricioase, ar invada conștientul, producând ceea ce numim în termeni medicali schizofrenie: „Operatorul schizofrenic este acela pe care fantasmagoria interioară sfârșește prin a-l domina, impunându-i-se ca o prezență străină” (I.P. Culianu, „Eros și magie în Renaștere. 1484”).

Dar cine sunt acești magicieni, acești operatori cu fantasme? Ian M. Lewis enumeră, în „Ecstatic Religion”, trei clase de operatori: 1. „participantul la cultele extatice” (oficianții dionisiaci, de exemplu), aceștia fiind involuntar posedați de spirite; 2. șamanul, cel care, după ce a fost stăpânit de spirite, devine, la rându-i, stăpânul lor; 3. vrăjitorul, cel care, stăpânind spiritele după voia sa, le asmute apoi împotriva subiectului pasiv, care va fi posedat de ele.

I.P. Culianu dezaprobă definiția lui Ian M. Lewis dată vrăjitorului, considerând că, în istoria occidentală, relația dintre spirite și vrăjitori a fost una problematică, spiritele jucând numeroase feste vrăjitorilor nepricepuți și chiar celor iscusiți. Astfel, Culianu propune propria-i clasificare, ceva mai simplificată: „În concluzie, nu există decât două feluri de operatori cu fantasme: cei care au fost invadați de producția inconștientă și doar cu mare greutate au reușit să pună ordine în ea; și aceia a căror activitate a fost în întregime conștientă, constând în inventarea unor fantasme mnemotehnice cărora le-au împrumutat o existență autonomă”. Despre arta creării sau a invocării fantasmelor, poate cu o altă ocazie.

Dintotdeauna universurile invizibile ochiului uman au fost populate atât de entități benefice, cât și de demoni (aerieni, acvatici, tereștri). Invocați erau (și poate mai sunt), pare-se, și ei, demonii, în ciuda gradului mare de risc pe care îl reprezenta/ reprezintă interacțiunea lor cu lumea concretă a omului. Despre acești demoni scrie și I.P. Culianu în „Eros și magie în Renaștere. 1484”, unde, folosind informații din autori ca Porfir și Iamblichus, oferă o descriere sumară a acestora, a acțiunilor nefaste de care sunt capabili: „Cum se procedează pentru a atrage favorurile demonilor? Prin rugăciuni și sacrificii, care se dovedesc extrem de utile, căci demonii buni, sălășluitori prin înălțimile din spațiul sublunar, ne pot aduce beneficii în toată sfera naturii și existenței sociale. Cât despre demonii răi, cei cu sălaș aproape de pământ, e necesar să li se obțină cel puțin indiferența, fiindcă acțiunea lor poate fi extrem de dăunătoare când sunt înfuriați. Într-adevăr, ei sunt dotați cu un corp spiritual care este muritor și are nevoie să fie hrănit. Când sunt contrariați, nu se dau înapoi de la nicio răutate, provocând pasiuni funeste în fantezia umană, dar și fenomene fizice precum cutremurele de pământ sau distrugerea recoltelor. Cu ce se hrănesc? Deoarece corpul lor e un fel de abur, se delectează cu mirosul de carne, cu fumigații, cu sânge. De aceea se năpustesc în masă în locurile sacrificiilor de animale. Omul înțelept, știind că acolo unde este carne însângerată sunt și demoni răi, va prefera regimul vegetarian regimului carnivor, imitând întru aceasta proverbiala sobrietate a esenienilor”.

Aparițiile demonice produc tulburare, groază, dezordine. Deseori distincția demon rău – demon benefic este anulată, demonii fiind, astfel, considerați, în totalitate, entități negative: „… acțiunea demonilor sublunari, aerieni și tereștri este exclusiv spirituală, în timp ce acțiunea celorlalți (subterani, acvatici, n.m.) poate fi direct materială. Cei dintâi se mărginesc «să depraveze sufletul prin fantezii și cogitațiuni» (îndeosebi cei aerieni și tereștri provoacă fantezii erotice)”. În legătură cu fanteziile erotice, cei mai invocați sunt succubii (succubare, în latină „a se culca sub”, demoni feminini care se împerechează cu bărbați, preferați fiind sihaștrii și sfinții) și incubii (incubus, în latină „cel care stă întins peste ceva”, demoni care se împerechează cu femei, preferând, se credea, călugărițele), demoni acționând, iată, în sfera erosului ilicit. Ludovicus Maria Sinistrari de Ameno, autorul tratatului „Daemonialitate et Incubis et Succubis” din secolul al XVII-lea, credea, în răspăr cu opiniile vremii, că „incubii și succubii nu sunt demoni, ci ființe numite în franceză follets, în italiană folletti și în spaniolă duendes”. Acestea „nu sunt spirite ostile religiei creștine, dar pur și simplu au o plăcere nebună de a acționa împotriva castității, coontra castitatem”. Mai mult, „își pot dilata sau contracta trupul după cum voiesc, pot trece prin interstițiile materiei; formează societăți organizate, având guverne și cetăți”.

I.P. Culianu distinge trei metode de a invoca demonii: 1. cu ajutorul halucinogenelor, deseori fiind vorba, în acest caz, de alifii puternice din diverse plante, alifii folosite de vrăjitori; 2. prin imaginarea demonilor utilizând procedee mnemotehnice, metodă în întregime artificială; 3. bolile mentale, când „sursa principală a demonilor este inconștientul, capabil să invadeze, în anumite împrejurări, zona conștientă a subiectului”. Dintre aceste trei metode, cea de-a doua este caracteristică magicianului: „Vrăjitoria folosește halucinogene spre a forța experiența unei realități diferite de cea de toate zilele; bolnavul mental este transportat fără să vrea în mijlocul fantasmelor sale. Numai magicianul utilizează tehnici cu totul conștiente ca să invoce și să comande spiritele sale auxiliare. În cazul său, inventarea unui demon echivalează cu intrarea lui în existență”.