De ce?

În „Și mai morocănoși”, John o cucerește pe Maria Ragetti (Sophia Loren). Cînd e pe punctul de a rămîne peste noapte la frumoasa vecină, i se confesează:

„- Cînd ai fost ultima dată cu o femeie?

-Pe 15 septembrie… 1977”, adică cu mulți ani înainte.

Nu sînt importante cifrele, ci structura frazei în românește, care este identică cu structura din engleză. În maghiară, ar suna așa: „1977. szeptember 15-én”.

Nu încetez să fiu uimit de deosebirea dintre limbi, deosebire care mă face să-i admir și mai mult pe traducătorii cu har. „N-ai să vii și n-ai să morți” – versul acesta a fost tradus la fel de magistral de Domokos Szilágyi, unul dintre marii poeți maghiari, deși în maghiară nu se poate reda jocul de cuvinte. Recent dispărutul Sándor Kányádi a montat în propriul său poem, una dintre capodoperele sale, „Halottak napja Bécsben”, un fragment dintr-o poezie de Ioan Alexandru: „tu ești văpaie fără grai/ de dincolo de matca mumii” – acesta e, de mult timp, un fragment și dintr-o poezie maghiară.

Sau dacă ne gîndim la traducerile romanelor. „Enigma Otiliei” nu a fost tradusă așa; traducătorul László Lőrinczi a „găsit” titlul „A titokzatos lány”, prenumele fiind neorganic într-un titlu maghiar. Regretata Anamaria Pop a tradus „Emlékiratok könyve”, romanul-fluviu al lui Péter Nádas, prin „Apocalipsa memoriilor” în loc de „Cartea memoriilor”.

Sigur, e și multă subiectivitate aici, care este, însă, o consecință a diferențelor dintre limbi. Un om ca mine nu obosește niciodată să se întrebe: de ce?