Sex, droguri și rock’n’roll. Laudatio lui Andrei Oișteanu, cu ocazia unei noi ediții din „Sexualitate și societate”

Mi-e cu neputință să scriu la rece despre Andrei Oișteanu. Simt că orice încercare de cronică la obiect, cu pretenții de nepărtinire, mi-ar eșua. Așa că îmi voi asuma subiectivitatea și voi recurge la o laudatio pe șleau, cu toate motivele omenești la vedere, lăsându-i cititorului privilegiul neutralității.

Andrei Oișteanu mi-a fost mentor, nu doar prin cărțile sale, ci și prin șansa de a-l fi întâlnit, la începutul anilor ’90, de când îmi ghidează pașii pe calea cunoașterii (mai sporadic în ultimul timp, e drept, din neglijența mea).

De citit, l-am citit mai întâi pe Oișteanu prozatorul, cu a sa „Cutie cu bătrâni” (Meta, 1995), care, apărută în plină epocă de restituiri din Eliade, Culianu și Voiculescu, mi-a îndestulat apetitul de ficțiune mito-simbolică. Oișteanu însuși m-ar dojeni dacă aș susține-o și astăzi, dar, la vremea aceea, l-am catalogat drept „un Eliade mai bun”. Mi se părea mai limpede stilistic, mai stăpân pe construcțiile narative și, bineînțeles, mai înțelept – după deceniile de clarificări succesive care despart romanul de maturitate al lui Oișteanu de proza în română a junelui Eliade.

Au urmat cărțile „serioase”, teoretice: „Mythos și Logos” (Nemira, 1997) și „Ordine și Haos” (Polirom, 2004). Le-am devorat în serie cu celelalte cărți revelatoare ale vremii, care – nouă, celor din generația mea – ne deschideau orizonturi nebănuite; iar mie, personal, îmi întăreau alegerea din acei ani de a abandona cariera tehnicistă pentru cea umanistă. (Între timp, am aflat că și Andrei Oișteanu făcuse aceeași schimbare de macaz cu douăzeci de ani înainte. Când, după încă două decenii, mi-am obținut doctoratul în socio-antropologie, am avut din nou sentimentul că îi calc pe urme; de astă dată, conștient.)

În paginile lui Oișteanu găseam o anumită claritate în expunere, care îmi dădea pofta de a descoperi mai mult și îmi transmitea gândul optimist că lumea poate fi înțeleasă.

Așa îmi apărea și omul. Mai tot timpul cu un zâmbet binevoitor pe față, poate ironic uneori, cu ochi vioi și voce sonoră, pătrunzătoare. Ne întâlneam la mitinguri, la concerte de rock și la vernisaje de artă experimentală, acolo pe unde te așteptai mai puțin să calce un studios al trecutului.

Am aflat târziu că e membru fondator al GDS: un statut cu care ar fi putut să se împăuneze, doar că maestrul meu a preferat acțiunea civică eficientă, acoperită de discreție. Articolele lui politice din „22” se disting prin argumentare istorică solidă și prin absența zelului partizan. (Important de amintit: Andrei Oișteanu s-a aflat în fruntea efortului de conștientizare a masacrelor antievreiești din România anilor ’40.)

Încă și mai târziu, am aflat că, în tinerețe, făcuse parte din Ceata melopoică a lui Mircea Florian. Da, percuționistul de pe senzaționalul album optzecist al lui Florian din Transilvania nu avea doar un nume identic cu al lui: era chiar el, Andrei Oișteanu!

Poate de aceea, Andrei Oișteanu a fost printre puținii intelectuali care ne-au luat în serios – pe muzicienii de la Sarmalele reci și pe mine, textierul. În anii ’90, atunci când protestul artistic chiar implica riscuri și asumare, el ne-a fost, poate, cel mai empatic sfătuitor. Nu vreau să mă laud prin ricoșeu, dar a vedea cum un savant ca Andrei Oișteanu mă ia în serios ca lyricist, ca „sarmalist” – îmi dădea încredere că mă aflu pe calea cea bună. Că era ceva adevărat și prețios în asumarea rolului de marginal, de „țigan” (sau „jidan”) al societății civile, de măscărici care, într-un plan al esențelor, poate bascula în profet.

E un mesaj pe care Andrei Oișteanu ni l-a transmis tuturor în decursul anilor, alegând calea de studiu al tabuurilor sociale, al marginalității revelatoare pentru ansamblu: cărțile dedicate evreității („Imaginea evreului în cultura română”, Humanitas, 2001, 2004; Polirom, 2012), drogurilor („Narcotice în cultura română”, Polirom, 2010, 2011, 2014) și sexului („Sexualitate și societate”, Polirom, 2016, 2018), de dimensiunile și cu portanța unor tratate, ne dezvăluie adevărate corpuri de aisberg pe care societățile moderne au preferat să le tăinuiască, cu toată influența lor covârșitoare.

Încă o dată, biografismul ne poate ajuta să înțelegem direcția centrifugă a studiilor sale. Andrei Oișteanu s-a format intelectual frecventând școala – alternativă și subversivă – a underground-ului bucureștean din anii ’60-’70, dominat de adevărați guru precum D.L. Zaharia, I.P. Culianu, Cornel Chiriac, Mircea Florian („descălecat” din Transilvania) și, bineînțeles, Valery Oișteanu, genialul frate mai mare. Era un creuzet emulativ care amesteca folk-rockul cu filosofia, avangarda artistică cu tradiția gnostică, Rudolf Otto cu Herbert Marcuse, exotismul orientalisticii cu moștenirea culturii populare străvechi, ocultată în acea vreme de ideologia totalitară. A nu se uita că toate acele cunoștințe se obțineau cu eforturi de argonaut și se împărtășeau cu fervoarea clandestinității, la fereală de pânda ideologică a regimului.

Am convingerea că această paidee hippy din tinerețea lui Andrei Oișteanu i-a forjat interesul pentru etnologie, istoria religiilor și antropologia culturală; că experiența unei formări goliardice, eretice, anti-sistem, în anticiparea desăvârșirii academice de mai târziu, l-a sensibilizat față de manifestările marginalității, liminalității culturale, față de fenomenele acunse, „în adâncuri îngropate” sau aflate în răspăr cu tendințele hegemonice. Cred că această experiență, alături de calitatea sa umană, l-a ferit pe Andrei Oișteanu de tentația patriarhatului cultural, de postura socială de „boier al minții”; și l-a îndrumat spre permanenta căutare a unui Graal josnic/dosnic și tabuizat social; a neprețuirii disprețuitului.

În această serie a studiilor marginalității, „Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură” a ajuns de curând la a doua ediție revizuită, adăugită și ilustrată la Polirom, editură care îi dedică lui Andrei Oișteanu o serie de autor. Această lucrare enciclopedică, de o anvergură care frizează exhaustivul, trece în revistă, sistematizează și explică fapte sociale (multe dintre ele ritualizate), mentalități și prejudecăți societale legate de sex. Acest amplu atlas istorico-geografic, întocmit din izvoare scrise și surprinzătoare flash-uri etnografice, descoperă umanitatea „de jos în sus”, cu toate obsesiile și frustrările ei devenite norme comportamentale sau legi nescrise. Parcurgând secole și meridiane, cu popasuri mai prelungi în zona culturală românească, sexopedia lui Oișteanu ajunge să extragă formule mentale universale, esențializând o adevărată „gândire sălbatică” a sexului.

Panorama care ni se întregește astfel este aceea a unui patriarhat samavolnic și discreționar; o lume în care Bărbatul, intimidat și dominat fantasmatic de Femeie, construiește un întreg aparat social și normativ prin care să își domesticească, să își subjuge și să își controleze adversarul ontologic, pe care el însuși și l-a ipostaziat cultural. „Woman is the nigger of the world”, versul lui Lennon și Ono, ar putea fi concluzia cea mai concisă a cărții de față.

Cu toate acestea, „Sexualitate…” nu este o carte feministă. În general, Oișteanu se ferește să speculeze mai mult decât îi îngăduie cadrul enciclopedist, clasicizant, pe care singur și l-a trasat. O face uneori indirect, prin referințe din Simone de Beauvoir, atunci când analiza androcrației impune tonuri mai decise.

Această carte consistentă, de peste 700 de pagini, în care hermeneutica se împletește cu psihanaliza, și erudiția cu acuitatea observațiilor, își înzestrează cititorul cu tot necesarul unor eventuale interpretări și concluzii pe cont propriu. Oișteanu evită naționalismul sau protocronismul facil, atunci când descifrează sensuri ascunse ale culturii populare românești; așa cum evită și tentația de a invoca mesianismul „claselor progresiste”, atunci când tratează asuprirea social-sexuală prezentă la tot pasul în istorie. Uneori, Oișteanu etalează teoriile mai avântate ale altor autori, fără a și le însuși totuși, lăsând o rezervă de precauție științifică.

E o carte care aduce lumină printre faldurile perdelelor societale și care furnizează fire de investigație oricui își propune să privească sociosfera ca sexosferă.

Sex, droguri și klezmer. Subiecte-tabu care prilejuiesc cărți-totem. Și, dincolo de ele, un savant care, cu toate premiile și onorurile cu care a fost recompensat, își păstrează discreția și căldura umană. Acesta e Andrei Oișteanu și, prin prezenta, îi declar recunoștința mea.