„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm

Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem spre lectură fragmentul „Plonger dans les kaléidoscopes” din volumul „La première gorgée de bière et autres plaisirs minuscules” (1997) de Philippe Delerm. (Literomania)

A te cufunda în caleidoscoape

Philippe Delerm

Te cufunzi în camera asta japoneză cu oglinzi; descoperi despărțiturile secrete; te delectezi cu lumina prizonieră în sufocantul cilindru de carton. Teatru de umbre al misterului, culise goale ale jocului luminii, faleze de gheață întunecată. Acolo se pregătește miracolul, în cruzimea echivocă a imaginilor multiplicate. La cele două capete ale cilindrului, nu mare lucru: de-o parte micul vizor circular de voyeur pus nătâng în evidență; de cealaltă, între două rotocoale opace, cristalele multicolore, sticlă boită în tonuri vii, atenuate de ceața distanței și de ideea de praf. Jos spectacolul e complet plat, sus, privirea rece. Dar între cele două se pregătește ceva; în ceea ce-i ascuns, întunecat, închis, în tubul ăsta atât de neted învelit într-un strat subțire de hârtie lucioasă, atât de anonimă, deseori de prost-gust, cu arabescuri împletite.

Privești. Înăuntru, giuvaierele cele albastru lacustru, mov stânjeniu, portocaliu greoi se fragmentează într-o fluiditate apoasă. Palat cu oglinzi din Orient, harem al banchizelor, cristal de nea al sultanului. Călătorie unică, reîncepută de fiecare dată. Călătorie de turcoaz pe țărmul pietrelor prețioase din Nord, călătorie de rodie în largul înmiresmat al golfurilor calde. Ținuturi se tot inventează, ținuturi fără nume pe care nicio hartă n-ar ști să le regăsească. Abia răsucești un pic cilindrul și deja ești aiurea, și mai departe; îndărăt, ținutul cel cald și rece se dislocă deja, cu un mic zgomot dureros de cioburi.

Nu contează ce părăsești. Câteva cristale de sticlă boită se reîncep, inventează noul ținut. Aștepți o imagine, care-i aproape cea care sosește, însă niciodată pe de-a-ntregul. Mica diferență face toată valoarea călătoriei și vertijul ei, uneori aproape disperarea: n-o să posezi niciodată ținutul cristalelor mișcătoare. Mozaicul ăsta de cer n-o să mai revină: verde de anghelică și roșu de catifea de teatru, el are solemnitatea geometrică a grădinilor Luvrului, și apăsătoarea intimitate a unei case chinezești. Tavan, perete ori podea, e într-adevăr o imagine pământeană, însă una plutind în imponderabilitatea unui spațiu explodat. Trebuie să stai locului, să te lași îndelung absorbit – dacă pui jos cilindrul, cel mai fin gest e de-ajuns ca să dea peste cap tot continentul; un suflu devine ciclon, palatul își ia zborul.

Într-o cameră obscură misterul reflectează. Totul se pierde, totul se confundă, totu-i ușor, totu-i fragil. Nu posezi nimic. Cel mult dacă nu te miști câteva secunde de frumusețe, o răbdare în cerc, fără dorință. Un dram de fericire-nțeleaptă trece; îl reții între degetul mare și cel mijlociu al ambelor mâini. Trebuie abia de s-ating.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Plonger dans les kaléidoscopes” (din volumul „La première gorgée de bière et autres plaisirs minuscules”, 1997)

Sursă foto: aici