„Abraxas” (fragment) de Bogdan-Alexandru Stănescu

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărut în colecția „Fiction Ltd.”.

Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.

Abraxas (fragment)

Când am oprit maşina în faţa gardului, asta am văzut: cupola, micul dom, apoi rozeta medievală sau mai curând mesopotamiană, care a sclipit pentru o clipă, cât a ieşit soarele din nori, pentru a dispărea din nou şi a lăsa acele sclipiri să se scufunde în lucirea mai adâncă a unui lac de griuri şi a vâlvătăii de negru în care se ghiceau mişcări de trupe sau unduiri de şolduri, agitaţie ghicită care părea să stimuleze un tumult similar într‑o rozetă asemănătoare aflată în coşul pieptului meu. Iar dacă povestea aceea spusă în culori şi sticlă s‑a putut ancora în interiorul meu atât de uşor, asta a fost pentru că terenul era liber, nu se găsea acolo nimic altceva decât o câmpie pârjolită de soare, incendiată de lună şi mângâiată de vânturi perverse, fără nici un copac care să rupă ritmul domol, danubian al acelei forme selenare de relief. Rozeta a planat deasupra unui lan năpădit de ierburi, un pampas fertil, dar lipsit de orice posibilitate a fertilizării. Povestea spusă de sticlele colorate a coborât în acea prerie, a planat deasupra solului, s‑a aşezat asemenea unei frunze toamna, fără zgomot, apoi a intrat în pământ.

Când ne‑am apropiat de poartă, această viziune a dispărut, lăsând în urma ei doar un clocot uşor, ca un început de fierbere, iar în faţa ochilor nu a rămas decât verzuiul pătat cu alburiu al iederei care învelea complet gardul şi ascundea poarta, aşa că Ralu i‑a plătit iute taximetristului care în mod vizibil de‑abia aştepta să plece de acolo şi apoi a băgat mâna prin frunziş, a tras de un zăvor metalic pe care‑l ştia ascuns de cealaltă parte şi apoi a împins poarta cu umărul. În tot acest timp Ralu vorbea încontinuu, pentru că ştia ce urmează să văd, aşa că‑mi repeta cu o voce prefăcută, subţire, lucruri anodine, ca atunci când eram la dentist şi urma o extracţie sau, mai rău, o obturaţie de canal. Vorbind despre planuri de viitor, despre noua mea grădiniţă, despre noua noastră zonă, despre culoarea viţei sălbatice, a încetinit timpul, deşi îmi amintesc că‑mi tremurau genunchii cât o urmam pe cărarea abia vizibilă în mijlocul unei grădini sălbatice, plină de buruieni înalte, ce‑mi treceau de cap, de flori galbene şi, deasupra tuturor, aproape de poarta aceea din lemn, o mare glicină albă care‑şi trimitea florile spre pământ, ca pe nişte prunci în cocon ce aşteptau să atingă solul pentru a căpăta putere. Dar nu asta am văzut şi poate că volutele pe care le face acum memoria sunt de fapt încercări penibile de a evita zbaterea acelei rozete orientale din preria lăuntrică, pentru că mişcarea ei a devenit freamăt la vederea celor doi lei din piatră rânjiţi, cu boturile fisurate, care păzeau intrarea casei, acolo unde se terminau cele opt trepte şi începea umbra proiectată de o marchiză din fier forjat ce încadra petice de sticlă colorată. Şi, în ciuda temerilor lui Ralu, m‑am repezit la ei, la cel din dreapta de fapt, pe care l‑am luat în braţe, cât am putut, pentru că nu‑i ajungeam la gât, urlând în gura mare că de acum am leul meu.

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, doctor în filologie. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), a fost inclus cu proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” (ART) și a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010). A mai publicat: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (poeme, Cartea Românească, 2012, nominalizat la premiile revistei Observator cultural și Radio România Cultural), Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (eseu, ART, 2013), anaBASis (poezie, Cartea Românească, 2014, nominalizat la premiile Radio România Cultural), Copilăria lui Kaspar Hauser (roman, Polirom, 2017, 2021, Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, Premiul Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța, nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, tradus în franceză, croată, maghiară, bulgară și macedoneană), Caragiale. Scrisoarea pierdută (roman biografic, Polirom, 2019) și Adorabilii etrusci (poeme, Charmides, 2021). A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück și Philip Roth.