Lumea e mai frumoasă noaptea

Șade pe dușumea și fumează în camera complet goală, fără mobile, fără perdele la fereastră. În cameră e întuneric, fuioarele de fum se ghicesc în bătaia lunii. E complet liniște, doar un ușor șuierat se aude atunci când bărbatul expiră fumul țigării.

Se ridică, deschide fereastra, se proptește de pervaz. Luna e parțial acoperită de nori. Pe ramurile copacului de lângă fereastră sunt urme de gheață. Bărbatul aruncă chiștocul afară și își aprinde o altă țigară. Închide ochii. E curios dacă în spatele pleoapelor îi vor apărea steluțe aurii, cum se întâmplă uneori. Dar nu, e doar beznă. Șuieratul lui străpunge noaptea.

Ușa se deschide încet. În cameră intră șovăitor o femeie. Nu spune nimic, nu vrea să-i tulbure liniștea. Se așază pe jos, turcește, și își aprinde o țigară. Trage cu sete din ea. Oftează.

Bărbatul se întoarce cu fața spre încăpere. Se sprijină cu spatele de pervaz.

– Nu ți se pare straniu că lumea e mai frumoasă noaptea? Parcă toate culorile alea o urâțesc, ca pe o casă decorată exagerat de niște iubitori de kitsch, spune el. Vocea lui e șoptită, guturală, de parcă nu ar vrea să deranjeze cu răsuflarea lui vălătucii de fum.

Femeia suspină.

– De aceea vrei să plec? Sunt prea „colorată” pentru tine? Prea kitsch?

Bărbatul închide ochii, dornic să guste din bezna pleoapelor. Dar magia a dispărut. Ochii inventează constelații în zeci de nuanțe. Se simte dintr-o dată obosit. Se întoarce cu fața spre curte, își sprijină capul de tocul geamului. Murmură un cântec ițit din cine știe ce colț al minții.

Noi, nu
niciodată
noi, nu

Femeia stinge țigara și se ridică. Nu i-a plăcut niciodată muzica în mod deosebit. În relația aceasta, el e artistul, ea e mintea lucidă, organizată. Sau a fost. Până să o dea el peste cap. De vreun an, totul s-a schimbat. Mai ales în ultimele luni, după ce s-au mutat în apartamentul cel nou, iar el și-a ales camera aceasta numai pentru el. A refuzat să o umple cu mobilă, să o facă locuibilă, fără nicio explicație. Atunci ea a devenit isterică. Nu i-a spus-o el, nu și-ar fi permis una ca asta. Dar ea a simțit-o, ca și cum dintr-o dată mâinile i-ar fi amorțit pe volan, în timp ce conducea pe o autostradă aglomerată.

– Poftim, ține!, spune ea tăios, și îi aruncă cheile automobilului. Clinchetul lor sfâșie întunericul, greutatea lor lasă o urmă în dâra de fum.

Bărbatul ridică brusc mâinile în dreptul capului, ca și cum s-ar apăra. Prinde cheile și le lasă pe pervaz. Ar spune ceva, dar nu știe ce. În minte aude doar câteva cuvinte:

Noi, nu
niciodată
noi, nu

Ușa se trântește sec. Peste șuieratul răsuflării lui se suprapune un zgomot de tocuri îndepărtându-se. Și o melodie veche. Bărbatul își mai aprinde o țigară. La lumina flăcării brichetei, urmele de sânge de pe încheieturile mâinilor par aproape uscate.