Bardul şi brandul

La drept vorbind, sînt îngrijorat de renaşterea lui Adrian Păunescu. Nu că n-aş îngîna versurile lui cîteodată (deşi poezia pe care o cîntă Nicu Alifantis într-o reclamă mi se pare superfluă, e bine că se cîntă doar două strofe) şi chiar eu susţin, de cîte ori am prilejul, că etica literaturii se deosebeşte radical de cea a vieţii – nu trebuie să fii „mare om” ca să fii un mare talent.

Şi totuşi. Omul acesta l-a cîntat pe Ceauşescu în modul cel mai „bardizat” cu putinţă. Omul acesta a fost un şovin destrăbălat în toate momentele vieţii lui televizate, un român cu alură de Goga fără cunoaşterea culturii maghiare pe care Goga, totuşi, a avut-o. Pot să pricep că a ajutat formaţii şi cîntăreţi importanţi, dar Cenaclul „Flacăra” mie, unuia, îmi aminteşte de o rezistenţă prin cultură destul de cinică şi, oricum, la ani lumină de luările de poziţie ale unor Doina Cornea sau Paul Goma. Din partea lui, dictatura putea continua încă mii de ani în acordurile lui Şeicaru şi Socaciu.

Acum, văd afişele cu el şi mi se strînge inima. Mentalitatea maselor e încă şi acum nebuloasă, ele cred că cel care a scris versuri frumoase e şi un exemplu moral. Ca să nu mai vorbim de faptul că orice rimează e „frumos”. Îmi păstrez dreptul să-mi placă versurile lui, şi să mă indispun din cauza brandului lui renăscut.