„Benign” (I) de Gabriela Gabrinov

„Coming of age” clasic, „Benign” al Gabrielei Gabrinov este o nuvelă de formare (de personalitate și caracter) a unui tânăr cu un trecut și un prezent traumatic, dar care încearcă aproape disperat să găsească resorturi de „normalizare” și echilibrare. Povestea personajului este însă și povestea unei societăți recognoscibile și contemporane, care se profilează pe fundal, autoarea reușind să surprindă un set de mentalități și tipologii psihologice disfuncționale, dar atât de comune. Un text cu încărcătură emoțională care vorbește expresiv despre cea mai fragilă și mai labilă perioadă a dezvoltării, adolescența. (Cosmin Perța)

Text scris în cadrul atelierului de nuvelă coordonat de Cosmin Perța pentru „Revista de Povestiri” în perioada noiembrie 2022 – februarie 2023.

Benign

Gabriela Gabrinov

Luni dimineața, când am deschis ușa clasei, gălăgia turbulentă s-a năpustit asupra mea ca o himeră și am văzut din nou gloata șerpuitoare de tineri beți de euforie, clocotind în lumina violet turbată ca apa într-o oală, mesele de sticlă și canapelele din piele jupuită, scena, instrumentele și fumul. Preț de o clipă, am avut senzația că n-am plecat de fapt niciodată din club. Apoi, am clipit de câteva ori și mi-am dat seama că mă aflam în pragul clasei. Toți colegii mei s-au îngrămădit înaintea mea, să mă felicite și să mă bată prietenește pe umăr, iar eu, ușor stânjenit, copleșit mai degrabă de amintirea fugitivă decât de lingușelile și complimentele lor, am survolat rapid sala de clasă.

Mi-am lăsat umerii să cadă când am realizat că prietenul meu, Cosmin, nu venise încă. Nu avusesem deloc timp să vorbesc cu el după concert, fiindcă se îmbătase și intrase în lumea lui. Voiam să-i atrag atenția că scăpase niște octave pe la jumătatea primei piese, dar apoi m-am gândit că, până la urmă, era perfect omenește să greșești, având în vedere că, de fiecare dată când urcam pe scenă, ne confrutam cu emoții copleșitoare.

Banca noastră era ultima de pe rândul de la perete. Mi-am făcut loc printre colegi, am aruncat ghiozdanul pe scaun, am așezat chitara cu grijă, apoi am pornit spre baia fetelor de la parter ca să fumez o țigară. În drumul meu, am băgat capul pe ușa clasei de socio ca să văd dacă venise Catrinel, însă n-am avut noroc. În schimb, doi dintre colegii ei, Radu și Ionuț, niște tipi care se declarau mari fani ai trupei noastre și care-mi căutau tot timpul atenția, s-au oferit să mă însoțească. N-am primit bucuros compania, dar nici n-am protestat.

Radu a intrat cu mine în compartiment, în timp ce Ionuț s-a închis în cel de vizavi. Știam că n-au țigări, niciodată n-aveau, așa că i-am întins pachetul de kent opt scurt lui Radu și l-am lăsat să tragă el primele fumuri. Mă uitam la el ușor mirat, fiindcă nu înțelegeam de ce trăgea așa repede, dar apoi, brusc, mi-a întins țigara pe jumătate fumată și a ieșit fără măcar să-mi mulțumească. Am oftat. Pe holuri era un vacarm asurzitor, iar cineva alerga atât de tare pe coridorul de la etaj că-mi ningea cu tencuială în cap. La un moment dat, un grup de fete a dat buzna înăuntru, fiecare vorbind și râzând mai tare decât cealaltă. Unele chiar au intrat în compartimente și am putut să le aud fermoarele blugilor deschizându-se și jeturile puternice izbindu-se de vasele de toaletă. Dintr-odată, am început să mă simt penibil, așa că, după două fumuri, am aruncat țigara în veceu, am tras apa și am vrut să ies, numai că în fața ușii stătea Bădeasca, profesoara de religie. Am rămas o clipă nemișcat, făcând repede calculele în minte. Ionuț și Radu dispăruseră și nu se deranjaseră să mă avertizeze că venea cineva. Niciunul dintre ei nu se întorsese, și numai lucrul ăsta mi-a făcut sângele să fiarbă.

Bădeasca m-a privit cu ochii ei de vultur, a arborat un zâmbet larg, triumfător și, fără să-mi adreseze vreun cuvânt, mi-a arătat ușa. Știam ce urma să se întâmple. Poate că dacă ar fi fost alt profesor în locul ei, aș fi încercat să mă tângui, să-mi cer iertare, să-mi negociez libertatea, însă pentru că era chiar ea, cea mai habotnică și îndoctrinată ființă pe care o cunoșteam, mi-am acceptat înfrângerea cu zâmbetul pe buze și am ieșit din baie cu capul sus. Tot drumul până în cancelarie, sunetul tocurilor ei lovind cimentul de pe holuri m-a înebunit. Poc, poc, poc, simțeam bătăile ascuțite ca și cum cineva îmi bătea cuie în țeastă.

Nesuferita a intrat în biroul directorului fără să bată la ușă. Domnul Iordănescu vorbea la telefon și, de cum a văzut-o, s-a încruntat și a oftat. Și-a expediat repede interlocutorul și a trântit telefonul pe birou în clipa în care a închis apelul, iar gestul lui m-a împins să mă fac mic în spatele profesoarei de religie, în ciuda faptului că aproape atingeam tocul ușii cu creștetul.

Bădeasca nu i-a dat ocazia să pună întrebări.

— Iartă-mă, Dan, dar e urgent! Uite-l! L-am prins la fumat în toaleta fetelor de la parter. Miroase-l! a cerut ea imperativ, iar directorul a mijit un zâmbet. Duhnește tot a tutun. Sunt sigură că fumează foarte mulți elevi acolo și o să-i prind pe toți, o să-i vânez unul câte unul până n-o să mai aibă nimeni curaj să facă așa ceva în incinta școlii! Suntem o instituție de prestigiu, Doamne iartă-mă! a încheiat ea cu o notă înaltă, făcându-și cruce când s-a oprit să-și recapete respirația.

Domnului Iordănescu i s-a stins zâmbetul pe buze ca flacăra aragazului. Dintr-odată, am devenit conștient de ce se întâmpla, dar nu m-a frapat gravitatea situației cât faptul că nu simțeam nimic față de ceea ce mi se întâmpla. Nici măcar nu transpirasem, gulerul cămășii călcate de dimineață, care se ițea pe sub geacă, era la fel de uscat cum îmi era gâtul.

— Eu sugerez să-l exmatriculezi, Dan. Trebuie să dăm un exemplu celorlalți copii, să nu mai îndrăznească nimeni să fumeze în școală, a conchis Bădeasca pe un ton ceva mai calm.

— Asta nu e o decizie pe care s-o iau de unul singur. În fond, e vorba de viitorul unui copil, a încercat directorul să explice, însă probabil că privirea amenințătoare a nesuferitei l-a făcut să-și înghită cuvintele. Lasă-mă singur cu Ștefănescu, te rog.

Fără niciun fel de protest, Bădeasca s-a răsucit pe călcâie și a ieșit, trecând pe lângă mine ca un taifun. Domnul Iordănescu s-a ridicat, mi-a făcut semn să mă apropii, iar după ce am închis ușa și m-am așezat pe scaun, el s-a așezat cu fundul pe marginea biroului și și-a adunat mâinile în poală. Un soi de ușurare plutea în mintea mea, de parcă eram convins că aveam să scap doar cu un avertisment, deși n-aveam nicio cărămidă în fundația acestei convingeri.

— Îmi pare rău de tine, puștiule, mi-a zis el, răsuflând puternic, iar ochii lui negri s-au luminat pentru o clipă. N-am ce să fac, trebuie să te bag în consiliu, altfel or să-mi sară toți profesorii în cap.

În clipa aceea, toate emoțiile pe care ar fi trebuit să le simt până atunci au țâșnit prin sângele meu și s-au încâlcit în cursa lor disperată, formând un ghem care mi-a astupat gâtul și care mi-a făcut cuvintele să se blocheze. Mi-am dat seama că nu mai avea niciun rost să protestez, așa că am dat din cap, mecanic și absent, privind în gol. Domnul director a continat să-mi vorbească și, deși auzeam tot ce-mi spunea, nu receptam pe deplin înțelesul cuvintelor sale. Biroul mi se arăta încețoșat înaintea ochilor, la fel ca pantalonii lui perfect călcați, pectoralii lucrați intens la sală, telefonul, ceașca de cafea, hârtiile, și asta pentru că începusem deja să-mi imaginez scena care mă aștepta acasă, imediat ce aveam să trec pragul.

După ce domnul Iordănescu mi-a confiscat pachetul de țigări și bricheta, am fost trimis în clasă. În timp ce mă întorceam, am dat peste Radu pe coridor, care venea înaintea mea cu o figură de cățeluș plouat, și nu m-am gândit nici măcar două secunde înainte să-mi lipesc pumnul de falca lui. Radu s-a chircit înaintea mea, în timp ce alți doi colegi aflați pe coridor s-au grăbit să mă țină. Furia mă orbise complet, dar nu m-am smucit prea mult. Exclamațiile șocate ale colegelor mă iritau și mai tare. Deși îmi veneau la gură tot soiul de vorbe, unele mai porcoase decât altele, m-am calmat rapid și m-am întors în clasă.

Simțeam că îmi explodează capul de durere, însă faptul că mă răcorisem puțin mă ajuta. Din pumnul meu se născuse probabilitatea să-mi fi adăugat singur încă un cap de acuzare la dosar, dar nu-mi mai păsa ce avea să se întâmple la școală. Aproape că mă ustura pielea de nervi și îmi părea rău că nu fumasem până la capăt jumătatea aceea de țigară. Dacă aș fi știut ce avea să urmeze, mi-aș mai fi aprins încă una.

În drum spre casă, m-am gândit pentru o clipă să fug. Mergeam cu căștile în urechi și cu mâinile vârâte în buzunarele gecii, și mă gândeam ce s-ar putea întâmpla dacă nu m-aș duce acasă, ci dacă aș porni spre gară, dacă m-aș urca într-un tren și nu m-aș mai opri decât când voi fi ajuns într-un oraș la sute de kilometri distanță, un oraș în care nimeni să nu mă cunoască.

Dar n-am făcut-o. Am ajuns în fața blocului, am urcat scările și am deschis ușa cu același ritm cu care mă spălam dimineața pe dinți.

Tata aflase deja ce se întâmplase. Îl sunase domnul Iordănescu înainte de prânz, iar eu am aflat lucrul ăsta abia după ce pumnul lui zdravăn s-a izbit de tâmpla mea.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la familia mea a fost că iubirea doare. N-au fost puține ocaziile când tata mi-a spus, fie beat, fie treaz, că face asta pentru că mă iubește și îmi vrea binele, iar eu, ca un copil defect și nerecunoscător, n-am reușit niciodată să ajung la binele ăla de după scandal și bătăi, n-am nimerit niciodată calea cea dreaptă. Am pus în aplicare toate mecanismele pe care le-am considerat necesare supraviețuirii în umbra acestei iubiri: am încercat să beau, să fumez, să uit, să fug, să plâng, să strig, dar în timp ce niciunul dintre lucrurile astea nu m-a ajutat cu adevărat, unele dintre ele m-au ajutat să-mi amorțesc temporar durerea. Atunci când durerea a devenit insuportabilă, am încercat chiar să mă sinucid.

Așa se face că, în cele treizeci de minute cât tata s-a ocupat să-mi învinețească o suprafață cât mai mare din corp, mi-am scos creierul din priză și am așteptat să se evapore și ultima picătură de furie care-i alimenta motorul. N-am scâncit, n-am încercat să mă apăr, ci am încasat fiecare lovitură ca și cum aș fi fost de piatră. Când s-a potolit, s-a dus la bucătărie și și-a aprins o țigară. Nu-i tremurau mâinile, dar fruntea îi lucea de sudoare și mă privea de parcă aștepta din clipă în clipă să cad din picioare. Nu îndrăzneam să zic nimic. Am rămas proptit în mijlocul holului, ușor aplecat de la jumătate, cu ochii pe jumătate închiși. Îmi venea să plâng, dar nu puteam, așa că amarul lacrimilor mi se adunase în coșul pieptului și îmi era greu să respir. După ce-a stins țigara, tata s-a îmbrăcat și a plecat la lucru, trecând pe lângă mine ca pe lângă o statuie din parc.

Abia când am intrat în baie, cu gândul să fac un duș, am văzut că aveam colțul ochiului drept vânăt și buza spartă. M-am oprit o clipă, cât să-mi adresez o flegmă imaginară de milă, apoi m-am spălat, m-am băgat în pat și m-am chircit ca o stafidă. Nu voiam să mă gândesc la nimic.

A doua zi, marți, prima persoană care m-a văzut de cum am intrat pe poarta liceului a fost Catrinel, colega mea de trupă și cea mai bună prietenă a mea încă de la grădiniță. M-a tras de mână până în baia fetelor, și-a scos repede trusa din ghiozdan și a încercat să-mi acopere vânătăile cu un burețel înmuiat în fond de ten. În timp ce-i urmăream mâinile care se mișcau cu o precizie nebănuită, am retrăit toată ziua precedentă, încapsulată într-o secundă și, cumva, n-am mai putut să mă stăpânesc. O lacrimă grea mi-a căzut din colțul ochiului vânăt.

— Of, Miae, nu plânge, te rog eu, că-mi strici machiajul… a încercat Cati să mă consoleze, numai că, oricât mi-aș fi dorit să mă abțin, să fiu mai bărbat, adevărul îmi zâmbea din oglinda montată deasupra chiuvetei, spunându-mi că nu eram decât un copil mic, prost și speriat.

— Mersi, Cati, pentru… Știi tu.

— Ce căcat s-a întâmplat, mă, ieri? și-a făcut ea curaj să-mi adreseze întrebarea care-o măcina. Am chiulit și noi o zi și parcă a căzut un meteorit peste liceul ăsta. Toată lumea povestește vrute și nevrute.

— Bădeasca m-a prins la fumat, m-a dus la Iordănescu, care l-a sunat pe tata, și tata…

Am încercat în zadar să-mi dreg vocea, fiindcă în continuare mi se părea că semăna cu vocea unui copil mic, prost și speriat. Cati n-a răspuns, doar și-a lipit obrazul de umărul meu și m-a privit în oglindă, fără să schițeze vreo emoție. Nu era cea mai bună prietenă a mea degeaba. Mică, slabă, și firavă, dar cu limba ascuțită și cu o minte mai tăioasă decât un briceag, cu părul ras în părți, vopsit verde electric și cu multe piercinguri în nas, sprâncene și buze, Cati era cea mai a dracului femeie pe care-o cunoșteam, și asta nu doar pentru că știa exact ce să spună și când să spună, dar mai ales pentru că știa când să nu spună nimic.

Încă stăteam așa, lipiți unul de altul, când ușa s-a deschis brusc și a intrat Miruna, colega ei de la socio. S-a oprit o clipă în prag, de parcă a simțit că întrerupsese ceva important, apoi a trecut în cealaltă încăpere cu fruntea în pământ și cu pași mici și repezi.

— Șă știi că-i place de tine și e geloasă, mi-a șoptit Cati. Mi-a zis Andreea de la D., că sunt prietene bune. E topită, nu mai poate, și are impresia că ne-o tragem.

— Dar mie nu-mi place de ea.

— Am zis eu să-ți placă de ea? Bagă-ți mințile în cap, Ștefănescule, că ne supărăm, a concluzionat Cati într-o notă amuzantă, imitându-l pe dirigintele nostru, Gheorghiță, de istorie.

Din ziua aceea, n-am mai fumat deloc în școală. Am intrat într-o altă fază întunecată, în care abia scoteam două vorbe și stăteam toată ziua posomorât, cu capul între umeri și mâzgăleam versuri pe spatele caietelor. Cosmin, basistul trupei și celălalt bun prieten al meu, și-a stors tot arsenalul de glume proaste încercând să mă înveselească, dar n-a reușit, așa că, atunci când am plecat acasă, mi-era mai milă de el decât de mine, fiindcă nimerise un așa prieten tâmpit, care nu-i aprecia eforturile la adevărata valoare.

Urcând scara mizerabilă, mi-am văzut hainele și lucrurile împrăștiate pe tot palierul. Unele zăceau aruncate pe preș, în fața ușii larg deschise, altele împodobeau balustrada ca pe un pom de Crăciun. De data asta, tata era beat, însă nu mi-a făcut nimic. Mi-a spus să-mi adun toate lucrurile și să mă car la mama, și în clipa când l-am auzit pomenind-o, mi-am dat seama că, dacă asta trebuia să fie pedeapsa lui, preferam să mă mai bată o dată. Dar n-am avut încotro. Am așteptat până s-a dus să se culce, apoi mi-am adunat lucrurile, le-am făcut morman la mine în cameră, am azvârlit câteva tricouri într-un ghiozdan mai vechi, mi-am luat caietele și cărțile din sertar, iar apoi, cu chitara și cele două ghiozdane în spinare, am plecat pe jos spre stație.

Mama stătea tocmai în celălalt capăt al orașului, iar cele patruzeci de minute pe care le-am petrecut în microbuz mi s-au părut o eternitate. Aș fi preferat de o mie de ori să-l suport pe tata, cu toate bețiile și toanele lui, decât să stau cu mama, pentru că ea era bolnavă, iar comportamentul ei oscila între două extreme: ori făcea pe a dracului, ori era foarte gingașă și iubitoare. Episoadele în care mă răsfăța, mă alinta și se purta ca o mamă normală erau mai chinuitoare decât toate bătăile, pentru că mă făceau să am speranță și încredere, mă făceau să-mi las garda jos și să mă târăsc la sânul ei, să tânjesc după afecțiune, și întotdeauna mă dureau mult mai tare episoadele ei maniacale de după, atunci când urla la mine și mă învinuia că mă născusem, pentru că, nu-i așa?, fusesem din capul locului un nenorocit de copil numai fiindcă îndrăznisem să mă nasc.

Spre norocul meu, am găsit-o în toane bune. Mi-a deschis ușa zâmbitoare, l-a înjurat pe tata câteva minute, apoi m-a chemat la masă. Era un moment mult prea frumos ca să-l stric povestindu-i cum ajunsesem în pragul exmatriculării, însă am rămas șocat atunci când ea a deschis subiectul. Mi-a spus că o sunase și pe ea domnul director. S-a arătat foarte înțelegătoare, ba chiar m-a luat în brațe și mi-a zis că, orice s-ar întâmpla, sunt copilul ei și o să mă susțină până în pânzele albe. Apoi, brusc, a început din nu să-l ocărască pe tata, care era, după spusele ei, un animal turbat și oligofren.

În seara aia, când am pus capul pe pernă, mi-a trecut fugitiv prin minte imaginea Mirunei. Deși n-am reușit să-i prind privirea mai mult de o clipă, mi-am dat seama că suferea că mă prinsese în baie cu Cati, într-un moment pe care era normal să-l interpreteze după bunul plac. Cu cât mă gândeam mai mult la ea, cu atât realizam că toate gesturile ei timorate, toate privirile ferite, faptul că grăbea pasul când trecea pe lângă mine, faptul că nu-mi răspundea niciodată la salut când treceam pe coridoare, faptul că nu apărea niciodată la concertele noastre, în condițiile în care toți colegii se băteau pe bilete, toate lucrurile astea, chiar căpătau sens acum, în lumina fragilă aprinsă de Cati la mine în cap. Poate chiar mă plăcea și nu avea curaj să-mi mărturisească, ori poate că doar punea în scenă un teatru ieftin cu scopuri ascunse. Miruna nu era genul meu de fată. De fapt, era exact opusul. Blondă, scundă, cu ochii mari și calzi de căprioară, cuminte și supusă, tobă de carte, cu o viață perfectă, părinți perfecți, haine perfecte, după ultima modă, adidași noi și toate mofturile satisfăcute, era prea departe de imaginea pe care mi-o creasem despre o posibilă iubită.

Și totuși, n-am putut să nu mă mai gândesc la ea. A doua zi, de dimineață, la șase, am întâlnit-o în fața blocului.

III

Pentru prima dată după mult timp, am avut o zi grozavă la școală. A fost ziua în care a avut loc consiliul profesoral în care trebuia să mi se decidă soarta, și, deși la început eram convins că aveam s-o pățesc rău de tot, s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat. Doamna Stamate, profesoara de muzică, a dat buzna în cancelarie, cu o falcă în cer și una în pământ.

— Eu cred că doamna Bădescu are ceva personal cu Ștefănescu, altfel nu-mi explic de ce nu ar lua în considerare declarația copilului, a zis ea, aruncându-și din mers geanta pe scaunul ei, apoi s-a dus către cuier ca să-și agațe paltonul. Ce-i drept, Ștefănescu a recunoscut adevărul, dar ne-a mai spus și că n-a fost singur, așa că îmi permit să întreb de ce nu au fost aduși în acest consiliu și elevii Paraschivescu și Dumitru de la 11F?

Domnul Iordănescu, înfipt în capul mesei cu mâinile încrucișate la piept, a schițat un zâmbet firav, care mi-a dat speranță. Eu stăteam pe scaunul de lângă geam și, cât timp vorbise Bădeasca, examinasem cu interes partea de stradă care se vedea dinspre cancelarie. Acum, dintr-odată, mi se părea că bătălia devenise interesantă.

— Asta trebuie să fie o glumă, doamnă Stamate! a sărit Bădeasca doi metri de pe scaun. Nu pe Paraschivescu și pe Dumitru i-am prins în baie, numai pe el l-am prins! Toaleta duhnea a tutun, era clar că cineva fumase acolo!

— Dar v-ați întâlnit cu cei doi în drum spre baie, nu-i așa?

Iordănescu își întinse rânjetul pe toată fața.

— Da, dar asta nu e o dovadă suficientă cât să-i incriminez.

— Poate că ați fi găsit dovezi suficiente, doamnă Bădescu, dacă ați fi desfășurat o mică anchetă, dacă ați fi percheziționat ghiozdanele celorlalți doi, dacă ați fi căutat dovezile respective, că doar dovezile nu cad din cer! Și nu putem întotdeauna să ne bazăm numai pe ceea ce vedem, fiindcă de multe ori, vedem numai ce vrem să vedem, nu-i așa?

Bădeasca și-a înghițit cuvintele și s-a înroșit la față, exact ca o oală sub presiune căreia urmeză să-i sară capacul din clipă- clipă.

— În regulă, situația e clară. Ștefănescu a fumat, dar n-a fost singurul, luă cuvântul domnul Iordănescu. E adevărat că a greșit, și-a recunoscut greșeala și a promis să nu o mai repete, nu-i așa, Ștefănescule? La mine în birou, îți aduci aminte? Bun. Din moment ce e prima lui abatere, sugerez doar să i se scadă nota la purtare. E suficient pentru moment, că mai avem și alte treburi de discutat și se face târziu.

— Dar, domnule director… bălmăji Bădeasca, amuțită de verdictul neașteptat. Nu e corect!

Domnul Iordănescu o reduse la tăcere cu o singură privire tăioasă, iar mie îmi făcu semn să spăl putina câtă vreme aveam ocazia. Am ieșit din cancelarie fără să zic nimic și m-am întors în clasă, unde mă așteptau Cosmin și Cati, stând cu fundul pe banca noastră și discutând aprins. N-a fost nevoie să le povestesc ce se întâmplase, și-au dat seama numai după zâmbetul meu triumfător, același zâmbet care avea să se stingă câteva ore mai târziu, când, mergând spre casă, m-am pomenit cu Radu și cu Ionuț că mă așteptau în stația de autobuz.

— Ne-ai turnat, așa-i? Futu-ți paștele mă-tii de ipocrit, nu ziceai cu suntem prieteni? s-a răstit Ionuț imediat ce m-a văzut.

,,N-am zis eu niciodată așa ceva!” a răsunat clar și răspicat în mintea mea, înainte să mă chircesc sub ploaia de pumni și picioare. Mi-am dat seama că, orice aș fi spus, tot eu eram personajul negativ. Într-adevăr, aș fi putut să nu-i pârăsc, dar mă săturasem ca toate necazurile lumii să se spargă doar în capul meu, și ceilalți să scape mereu de consecințe. Nu eram singurul care fumase în baie și nu mi se părea corect ca eu să fiu singurul pedepsit. Aș fi putut să-i pun la pământ pe amândoi, fiindcă pe lângă mine, arătau ca două schelete proaspăt ridicate din coșciuge, dar cumva am simțit că era mai inteligent din partea mea să nu o fac. Erau mulți colegi de-ai noștri în stație, treceau mulți oameni pe lângă noi, și chiar dacă nimeni nu s-a deranjat să intervină, eram sigur că toată lumea văzuse. Am căzut la picioarele lor pentru că primisem un pumn bine țintit în capul pieptului iar acum nu mai putea să respir. Când și-au dat seama că gâfâiam, s-au speriat. Mi-am dus sugestiv mâna la piept și am început să horcăi și mai tare. Într-o clipă de panică, Ionuț mi-a tras o ultimă flegmă, Radu mi-a aruncat o privire plină de regret, iar apoi au plecat amândoi.

Când m-am ridicat în sfârșit, după ce mi-am recăpătat suflul, am auzit o voce subțire lângă mine. Era Miruna, înfofolită cu o geacă groasă și cu fularul tras peste nas. Îmi întinsese mâna ei mică, dar n-o văzusem. Mă privea acum cu ochii mari, speriați.

— Ești bine?

— Atât de bine cât pot să fiu, mersi, i-am răspuns eu rece.

— Am văzut ce s-a întâmplat. O să spun asta la școală. Nu e corect, lucrurile nu trebuie să rămână așa.

În clipa aia, din toată umilința și furia mea a țâșnit o lumină limpede care m-a făcut s-o văd cu alți ochi pe Miruna. Fusese singura persoană care venise să mă ajute să mă ridic. Pe partea cealaltă a drumului, colegi de-ai mei șușoteau și arătau cu degetele în timp ce așteptau microbuzele care să-i ducă acasă. Singura ființă care s-a gândit să intervină a fost fata asta de un metru jumate, cu ochii mari, duioși. Brusc, vocea mi s-a îmblânzit.

— Mulțumesc pentru ajutor, sincer, i-am zis eu, apucându-i cotul. Ești foarte drăguță. O să-mi revin, nu-ți face probleme…

Aș fi vrut să-i spun mai multe, dar venise microbuzul. N-am realizat că s-a urcat și ea în aceeași mașină, fiindcă eram prea năucit de ceea ce se întâmplase în stație, dar am văzut-o când a coborât. Apoi, în mulțimea de oameni din stație, am pierdut-o din vedere.

Mama nu era acasă, și, cum nu știam unde plecase sau cât avea să stea, mi-am aruncat repede ghiozdanul și geaca pe jos, în hol, și am fugit pe balcon să fumez o țigară. Simțeam o durere cruntă în torace, în tâmpla și brațul drepte, locurile unde nenorociții ăia doi mă loviseră, dar, cumva, îmi doream să fi lăsat urme. După ce-am strivit țigara în scrumieră, m-am dus la baie ca să-mi văd fața în oglindă. În afară de cearcănele mele adânci, și o vagă pată galbenă în jurul ochiului drept și buza de jos ușor umflată, n-aveam nimic. Corpul îmi era la fel de nevătămat, probabil că geaca groasă atenuase impactul loviturilor. Am făcut un duș și am încercat să-mi țin mintea ocupată, să nu mă gândesc la ce se întâmplase, și, cumva, îmi ieșea, fiindcă de fiecare dată când gândurile mele porneau hai-hui pe cărări, îmi apăreau dinainte numai chipul palid și ochii mari și speriați ai Mirunei.

Încercam să rezist, să mă împotrivesc, îmi tot repetam că nu e genul meu, că nu pot fi cu ea și, cu toate astea, fața ei drăgălașă se plimba nestingerită prin mintea mea. Starea asta de conflict mă obosea. Mă simțeam invadat de prezența ei, posedat de o influență pentru care nu-mi dădusem acordul. Într-un final, pe la șapte seara, văzând că mama nu mai ajungea odată acasă, mi-am luat geaca și m-am dus în sprint până la scara de lângă. Numai că, la jumătatea drumului, m-am oprit. Habar n-aveam la ce etaj locuia Miruna, nici în ce apartament, așa că am rămas puțin pe bancă, sub boltă, și mi-am aprins altă țigară.

Din ziua aceea, Miruna parcă a intrat în pământ. N-a mai venit la școală toată săptămâna și am ajuns să-mi pară rău că nu-i cerusem numărul de telefon. Între timp, Bădeasca a continuat să mă persecute nestingherită la religie. Deși nu eram înscris la orele ei, eram obligat să stau în clasă, fiindcă era foarte frig afară și nu aveam unde să mă duc, iar asta îi dădea ocazia perfectă să înceapă discursuri tâmpite, cum că noi ăștia care cântam la chitară prin cluburi și fumam prin băi eram de fapt slujitorii diavolului și că aveam să ardem în iad pentru eternitate pentru că refuzam să ne lepădăm de cultul satanei și să ne întoarcem fața către dumnezeu.

În timp ce ea vorbea, am început să-mi imaginez cum ar reacționa dumnezeu dacă mi-aș întoarce într-o zi spre el fața învinețită de pumnii tatălui meu. Oare cum ar fi fost dacă m-aș fi întâlnit într-o zi cu dumnezeu pe drum, ne-am fi oprit unul în fața celuilalt, și el mi-ar fi văzut ochii pierduți în fundul capului, sufletul scorojit, viața nasoală și nedreaptă pe care mi-o dăduse ,,în dar”? Ar fi fost bucuros? I-ar fi fost milă de mine? Ar fi încercat să se scuze, să-mi dea socoteală, să-mi explice că nu toate creațiile lui erau chiar atât de reușite, că unele îi ieșiseră deformate, și de aceea erau condamnate să nu se potrivească nicăieri și să nu fie iubite de nimeni?

Profesoara de religie nu era singura care avea o părere deformată despre mine, cu toate că ea era cea mai puțin îndreptățită să aibă orice fel de părere. Cu toții aveau: mama, tata, ceilalți profesori, colegii, până și prietenii mei buni. Cu toții mă vedeau numai cum voiau ei să mă vadă, credeau despre mine numai ce voiau ei să creadă. Nimeni nu se deranja să mă întrebe măcar cum mă simțeam, dacă mai puteam să duc în spate tot calvarul acestei vieți de căcat. Nimeni nu se deranja să sape mai adânc și să vadă de ce alesesem drumul ăsta, ce găseam în muzica asta, de ce mă îmbrăcam în felul ăsta, de ce fumam, de ce vorbeam în doi peri, de ce simțeam să-mi bat joc de mine de parcă eram primul și unicul meu dușman. Singurii cărora le păsa cât de cât erau Cosmin și Cati, dar de multe ori și ei erau împotmoliți în mlaștinile propriilor vieți și nu mai aveau loc de empatie pentru mine.

Cati, spre exemplu, a reușit performanța să rămână gravidă cu un idiot, iar acum că a aflat de sarcină, era foarte panicată cum să fac rost de bani ca să scape de ea. Deși părinții ei erau bogați, nu putea să ceară din senin câteva sute de lei, fiindcă ar fi ridicat suspiciuni, așa că s-a gândit că o variantă foarte bună de a face rost de bani repede era să vândă droguri la școală, iar prin droguri înțelegeam paracetamol făcut pulbere, pus în punguțe mici, sigilate. Cincizeci de lei gramul, o afacere corectă. A reușit să păcălească o grămadă de copii și să-și strângă banii în doar două zile, asta pentru că eu și Cosmin ne-am oferit s-o ajutăm. Oricât de riscantă era situația, nu puteam să-i întorc spatele, așa că, mânat de simțul datoriei, am împărțit punguțe în stânga și-n dreapta pentru Cati, numai că, fără să-mi dau seama, am uitat o punguță cu praf alb în buzunarul gecii. Mama găsit-o în ziua următoare, când a avut un episod de manie și a început să-mi controbăie prin lucruri. I-am urmărit câteva clipe ochii, din prag, aceiași care cu doar două zile în urmă eraublânzi și calzi, dar care acum păreau două oglinzi ce reflectă iadul.

— Nenorocitul dracului care ești! Ce altceva mai ascunzi de mine? Tu vrei să mă bagi în pământ de la vârsta asta?! Animal ordinar, cum semeni tu cu spurcatul ăla de tac-tu!

Oricine altcineva ar fi văzut-o de la depărtare pe mama, blondă, minionă și cochetă, ar fi zis că era cea mai dulce ființă, că n-avea cum să zacă înăuntrul ei un monstru atât de feroce care să-i țâșnească prin piele din când în când și să se manifeste în felul ăsta.

— Mamă, ascultă-mă puțin…

— Ce să te mai ascult?, că mi-ai mâncat zilele de copil idiot și nenorocit ce ești! a continuat ea să urle, în timp ce apuca fiecare obiect care i se părea mai solid și dădea cu el în pereți sau în podea.

Pliculețul alb pe care-l avusesem în geacă zăcea, nevinovat, în mijlocul patului, la fel cum și eu zăceam în pragul ușii, amorțit de durerea care se pregătea să mă înghită. Ar fi trebuit să știu că nu mă puteam baza pe ea, ar fi trebuit să-mi dau seama că boala ei avansase atât de mult încât îi șubrezise orice instinct sau sentiment matern. Tot ce-am putut să fac a fost să tac. A încercat să mă lovească, dar, de furie, a nimerit cu pumnul în tocul ușii și a început să urle și mai tare, apoi m-a împins și a trecut pe lângă mine ca un taifun. Mirosul din urma ei aducea a piele pârlită. Ceva mai târziu, când mă aflam în autobuz, în drum spre tata, mi-am zis că n-avea rost să pun la suflet, că nu era vina ei că se purta așa, deși era în totalitate vina ei dacă uita să-și ia pastilele și își lăsa boala să se manifeste, dar n-aveam cu cine să mă cert. Speram ca măcar lui tata să-i fi trecut nervii.

Primul lucru pe care l-am primit de la el când am intrat pe ușă a fost un rânjet triumfător.

— Te-a zgornit mă-ta deja? Ce să-ți fac dacă ești prost și te-ai dus la ea?

Am lăsat capul în jos și mi-am înghițit cuvintele, încercând să par recunoscător că măcar aveam unde să dorm. Era ceva obișnuit să fiu o minge de tenis între ei și eram atât de familiarizat cu situația, încât orice fel de revoltă nu-și avea rostul.

Din seara aceea am început să țin socoteala zilelor pe calendar. Mai aveam 257 de zile și zece ore până să dau bacul și să plec pe drumul meu fără să mă mai uit vreodată în urmă.

Când Miruna a apărut în sfârșit la școală, două săptămâni mai târziu, și am văzut-o trecând pe hol, m-am simțit ca și cum duhul sfânt îmi lăsase câțiva găinați cu har în poală, și, împins mai mult de răstimpul de chin pe care-l suferisem în lipsa ei, am vrut să vorbesc cu ea, numai că picioarele mele nu voiau același lucru. Stăteam pe coridor cu Cosmin și vorbeam despre trupă și piese, când am văzut-o ieșind din clasă și pornind spre scări.

— Băi, Miae, îți place de ea? mă întrebă dintr-odată prietenul meu, cu o voce ciudată.

M-am încruntat spre el. Nu-i înțelegeam, la momentul acela, figura fisurată și privirea pleoștită, așa că m-am aruncat cu capul înainte.

— Da, îmi place mult. Nici eu nu înțeleg de ce, dar știu sigur că și ei îi place de mine.

Cosmin a oftat și și-a lăsat capul între umeri. Pentru o fracțiune de secundă, am avut senzația că avea să urmeze o izbucnire violentă, că urma să primesc un pumn sau o înjurătură printre dinți, numai că, după câteva clipe, s-a uitat direct în ochi mei și, cu un zâmbet fals, mi-a zis:

— Bravo, frate, mă bucur pentru tine.

Apoi a intrat în clasă cu mâinile în buzunare. Purtarea lui ciudată mi-a dat de gândit, dar n-am reușit să mă concentrez foarte tare asupra problemei. În următoarea pauză, mi-am luat inima în dinți și i-am cerut Mirunei numărul de telefon. Am început imediat să ne trimitem mesaje pe whatsapp. Mă cuprinsese aceeași senzație tulbure și exuberantă de nou, ca atunci când eram mic și știam că aveam o mașinuță nouă sau o pereche nouă de adidași. Faptul că aveam ceva îmi umplea, într-o oarecare măsură, inima, și mă bucuram mult, mai ales că nu primeam chestii foarte des. Tot restul zilei l-am petrecut cu ochii în ecran. Miruna era amuzantă și isteață, avea niște ironii subtile absolut delicioase. Mă uimea diferența dintre felul în care îmi imaginasem că ar fi ea ca persoană, judecând-o doar după aspectul fizic și după aparențele pe care le alimenta, și felul în care era de fapt. N-aș fi crezut niciodată dacă nu m-aș fi convins singur.

Acum îmi părea rău că mă întorsesem la tata, pentru că mi-ar fi plăcut să mergem împreună cu autobuzul până în cartierul în care locuia mama. Am aflat, totuși, că stătea la trei, în apartamentul 10, așa că imediat ce mi-a intrat alocația, am dat fuga la o florărie din oraș și am cumpărat cel mai mare buchet de flori pe care l-am găsit acolo, apoi m-am urcat în microbuz și am străbătut tot orașul cu inima zvârcolindu-mi-se în piept ca un vierme.

Numai că soarta era hotărâtă să nu-mi dea voie să mă bucur de mica mea victorie. Stația nu era departe de blocul în care locuia mama și s-a întâmplat să dau ochii cu ea chiar în fața scării. Ieșise să stea de vorbă cu o vecină, pe bancă, iar când m-a văzut cu buchetul de flori, a venit imediat să mă întâmpine, cu ochii în lacrimi.

— Pentru mine? Vai, ce dulce ești, Mihail! Oh, Doamne, ce frumoase sunt! Îmi plac la nebunie, vino să te pupe mama!

Mi-a smuls florile din brațe înainte să apuc să-i spun că erau pentru altcineva și s-a năpustit asupra obrajilor mei, pe care i-a ciupit până la sânge. Cu greu am reușit să mă desprind din îmbrățișarea ei, nu pentru că era foarte strânsă, dar pentru că făcea atâta zarvă și vorbea atât de tare încât mai mulți vecini și-au scos capul pe geam să vadă ce se petrecea în fața blocului. Toți ochii aceia străini și judecători erau ațintiți asupra mea, și nu mă lăsa inima să-i stric bucuria.

— Aș vrea să… îmi cer iertare, am încercat eu s-o dreg, ca să justific florile. N-am vrut să te supăr. Dacă m-ai fi ascultat, ți-aș fi spus că, de fapt, în pliculețul ăla era niște paracetamol pisat, și că de fapt nici nu era al meu, era al lui Cati.

— Doamne, ce copil mi-ai dat! și-a continuat mama scena, agățată de gâtul meu. Iartă-mă tu, puiule, c-am fost atât de proastă! Hai sus, să-ți facă mama o cană de cafea. Hai, vino!

N-am mai reușit să ajung la Miruna în după-amiaza aceea, dar pentru că eram hotărât să nu renunț, mi-am zis că n-ar fi rău să mai rămân prin preajmă o vreme, așa că l-am sunat pe tata să-l anunț că aveam să rămân la mama câteva zile. N-a reacționat prea bine.

— Atunci să rămâi la mă-ta de tot! a zbierat el în telefon, apoi a început să mă înjure și pe mine și pe ea. Prostul dracului care ești, nu te înveți minte niciodată! Să nu mai calci în casa mea, să rămâi acolo!

Zis și făcut, nu că aș fi avut încotro. Poate că dacă n-aș fi fost atât de captivat de ce se întâmpla, m-aș fi frământat puțin, dar mi-am dat seama că, de fapt, nu-mi mai păsa. Aveam ceva mult mai bun și mai frumos spre care să-mi dirijez atenția, ceva care chiar merita efortul.

A doua zi era vineri și m-am grăbit să ajung în stație cât mai devreme, ca să n-o ratez pe Miruna. De cum am văzut-o, apropiindu-se de mine cu pași mici, îmbrăcată în geaca ei groasă și cu fularul tras peste nas, am alergat spre ea și am ridicat-o în brațe. Era ușoară ca o păpușă, iar ochii îi sclipeau întunecat, așa că mi-am lipit buzele de ale ei pe când începuse deja să picure o ploaie cu iz de speranță.

Vineri seara, când am intrat în club cu chitara în spate și cu Miruna de mână, m-am simțit nemuritor, iar starea mea temporară de nemurire s-a propagat în timpul concertului, când am avut un soi de orgasm emoțional prelungit, care s-a dezlănțuit din clipa în care Cati a urcat pe scenă doar în sutien și în pantaloni de piele și a zis „bună seara, diavoli împielițați”, cu vocea ei groasă și matură, și până în momentul în care, rupt de toată realitatea care se îngrămădise în mine cu încăpățânare în ultimele zile, m-am proptit în fața microfonului înainte de ultima piesă și i-am dedicat-o Mirunei, clipă în care ea și-a dus ambele mâini la gură și a început să plângă în fața scenei, iar toate fetele din sală au început să urle de invidie. Și ăsta a fost doar începutul. După concert și după vreo trei pahare de Jack amestecat cu energizant, m-am trezit într-un spasm violent în camera Mirunei, într-o obscuritate fierbinte în care nu-mi aminteam cum ajunsesem, iar ea se apleca timid deasupra mea și îmi puncta buzele cu sărutări timorate, până ce mi-am venit în simțiri și am tras-o brusc, înfigându-mi buricele degetelor în șoldurile ei pline. Aveam gâtul și buzele atât de uscate încât nu puteam să vorbesc, și-mi amintesc că era foarte cald în camera ei, foarte foarte cald, dar poate că nu neapărat din cauza noastră, cât mai ales din cauza faptului că încăperea era foarte mică și avea multă mobilă înghesuită în ea. N-am reușit să analizez foarte bine împrejurimile, fiindcă eram complet absorbit de profunzimile dulci și moi care se arcuiau sub șoldurile mele, și nu mai rețin nici măcar dacă am folosit sau nu protecție. Nu prea îmi păsa, sincer să fiu. Aveam și eu o noapte absolut perfectă, delirantă de la un capăt la altul, și mi-am permis măcar o dată să mă las purtat de val.

M-am trezit la cinci fără un sfert, când setea mea a căpătat proporții biblice, și pentru că Miruna încă dormea, cu fața ascunsă după o șuviță de păr și cu capul pe umărul meu, m-am strecurat ușor afară din așternut și am dibuit pe lângă pat după vreo sticlă cu apă. Fiind pe jumătate adormit, nu realizam că nu eram la mine acasă și presupusesem automat că dacă eu țineam apă pe lângă pat, și ea o făcea. Spre norocul meu, am găsit o sticlă pe jumătate plină lângă piciorul patului și, fără să stau prea mult pe gânduri, am băut-o pe toată pe nerăsuflate. Apoi m-am așezat pe margine și mi-am frecat ochii, ca să-mi limpezesc privirea. Noptiera înaltă de lângă pat avea sertarul de jos ușor întredeschis, și, dintr-un imbold inexplicabil, mi-am strecurat un deget după mâner și am tras ușor de el. Sertarul era plin cu medicamente, o grămadă de cutii de pastile cu denumiri amenințătoare. M-am răsucit ușor către Miruna și i-am îndepărtat șuvița de pe față.

Dormea atât de liniștit, părea atât de senină, încât n-am putut să mă abțin și am început să–i punctez pielea brațului cu mici săruturi, până când, mormâind, a deschis ochii. Apoi ne-am tras-o din nou. Apoi am așteptat să plece mama ei la lucru, iar după ce am auzit ușa metalică de la intrare închizându-se, am sărit direct în duș.

În microbuz tremuram amândoi ca șoarecii, fiindcă ne ștersesem în grabă, ocupați să ne inspectăm unul altuia ventuzele de pe umeri și de pe gât, iar când am ajuns la școală, ne-am despărțit cu greu în fața clasei ei și ne-am văzut fiecare de treabă pentru tot restul zilei.

Mi se părea incredibil ceea ce trăiam cu ea. O vedeam pe coridor, îi citeam în ochi mesajele subliminale, invitațiile indecente, și știam că-i măturasem cu limba fiecare centimeru din corp, că-i inspectasem fiecare curbă, fiecare rotunjime, îi savurasem fiecare geamăt. Nimeni altcineva nu știa ce făcusem, nimeni nu mai împărțea amintirile cu noi, și se simțea al naibii de bine să fiu unicul posesor a ceva la care nu mai avea nimeni acces. Desigur, Cati și-a dat seama că s-a petrecut ceva după concert, în primul rând pentru că ne-am grăbit să plecăm și n-am mai rămas cu ei la băut, așa cum făceam în alte dăți, dar poate că și-a dat seama și după fața mea.

De când o descoperisem pe Miruna, mă schimbasem fizic. Acum că nu mai umblam cu umerii chirciți, îmi dădeam seama că eram chiar foarte înalt și foarte solid, nu gras, deși îmi atârna puțin burtica, dar făcut, ca și cum domnul Iordănescu, ursul cu umerii largi și bicepșii lucrați, care abia încăpea pe ușă, ar fi fost tatăl meu de fapt. Mă vedeam cu adevărat pentru prima dată. Eram chiar simpatic, cu ochii verzi, cu părul castaniu prins în coadă, nici prea curat, dar nici prea lins, cu gropița din barbă și coșurile rătăcite pe frunte. Arătam ca un copil normal de optsprezece ani.

Totul părea să curgă lin. Pentru o perioadă, mai ales după ce a ținut cu atâta sete să mă umilească, Bădeasca m-a lăsat în pace. Prietenii mei erau prinși cu ale lor. Cati, cel puțin, suferise fizic după avort și avea o perioadă de dezechilibru emoțional, iar Cosmin era neobișnuit de tăcut față de mine și-mi arunca din când în când priviri ascunse.

Într-o zi, ne-am întâlnit de dimineață în foișorul din parc, să bem cafeaua doar noi trei. Nu mai făcusem asta de multă vreme și îmi era dor. Răcoarea dimineții făcea cafeaua amară de la tonomat să se simtă și mai fierbinte. Parcul era plin de frunze uscate, căzute și putrezite ca niște trupuri de soldați căzuți la datorie, pe câmpul de război. Plutea o miasmă ciudată în aer, o aromă de dezolare. Numai că eu, Cati și Cosmin ne-am apucat să-i râdem în față. Ne-am băut cafeaua fără grabă, am fumat și am vorbit, am povestit o grămadă de lucruri, ne-am amintit de visurile noastre, cele mai mari ambiții, alea de a deveni cunoscuți, de a urca pe cele mai importante scene din țară, de a scoate albume, de a găsi oameni care să înțeleagă că noi ne turnam sufletele în versurile pe care le scriam, că ne zdrobeam inimile de pereții fiecărei note, fiecărui acord, că muzica era dumnezeul nostru și n-aveam nimic altceva pe lume. Da, sigur, iubirea, prietenia, banii, mâncarea, odihna, țigările, băutura, hainele, instrumentele, accesoriile, toate astea erau mișto, dar muzica era regina.

— Cum îți pare Miruna? a încercat Cati să mă descoasă la un moment dat.

L-am văzut cu coada ochiului pe Cosmin cum și-a lăsat capul în jos. Mă încolțea un inexplicabil sentiment de vinovăție pe care mă străduiam din răsputeri să-l reneg.

— E ok, i-am retezat-o scurt lui Cati. Cosmin, ce dracu’ ai pățit? Adineauri erai ok, parcă râdeam…

— Ah, nu, n-am nimic, a încercat el să se scuze, ducând instinctiv mâna la ceafă, așa cum făcea atunci când mințea. O luăm spre școală?

— Hai să mai fumăm o țigară, sugeră Cati.

Dintr-odată, am înțeles de unde venea dezolarea din aer. Am mai fumat câte o țigară în liniște, apoi am plecat. În câteva zile, urma să avem alt concert, de data asta la Gold. În câteva săptămâni avea să fie Crăciunul, în câteva luni, era foarte posibil să vină clipa în care să ne dăm seama că am fost tot timpul trei străini cu un vis comun, trei copii total diferiți, legați doar de pasiunea pentru muzică și de nimic altceva.

Timpul trece repede când ești fericit. Nici nu simți, nici nu te interesează ce se mai întâmplă cu tine sau cu ceilalți din jurul tău. Fericirea e mai rea decât orice drog. E greu să supraviețuiești sevrajului. Nu-ți pasă ce trebuie să sacrifici ca să ai parte din nou de senzația aia. Nici nu contează. Nimic nu contează.

Nici pentru mine n-au contat atunci sentimentele lui Cosmin, deși vedeam clar că ceva nu era în ordine. Am continuat să mă văd cu Miruna în pauze, să ne sărutăm, să ne cicălim, să ne tachinăm, am continuat să cânt în fiecare vineri și duminică seara în cluburi, am continuat să beau, am continuat să mi-o trag de parcă venea sfârșitul lumii, am continuat să visez că n-o să se mai termine niciodată.

Până în clipa în care iluzia asta parfumată mi s-a năruit în fața ochilor, ca un colț de pâine uscată.

În ziua de joi, 13 decembrie, pe la zece, când eu, Cosmin și încă vreo doi colegi jucam cărți în ultima bancă, Cati a dat buzna în clasă să-mi spună că Miruna a leșinat pe hol, că venea spre clasa noastră și s-a prăbușit pur și simplu. În clipa aceea, mi s-a pus un văl peste ochi. Toate sunetele s-au estompat brusc, s-au deformat, de parcă ajungeau la mine prin trei straturi de sticlă groasă. Am ieșit pe coridor clătinându-mă, am văzut-o și m-am prăbușit în genunchi lângă ea. A venit doamna Stamate, i-a verificat pulsul, a strigat peste umăr cuiva, ceva legat de o ambulanță, apoi și-a mutat atenția spre mine. Știam că mă striga, dar nu puteam să-i răspund. Cineva mă trăgea din spate de umerii cămășii, iar eu tot încercam să-i îndepărtez mâna. Vedeam totul ca prin ceață. Când au venit medicii de pe Smurd, cum au luat-o, cum am simțit mâinile acelea nevolnice smulgându-mă de lângă ea, cum m-am scuturat și m-am luptat să scap de ele, toate astea s-au șters repede din mintea mea, însă singurul lucru care mi-a rămas ca o pată a fost clipa când pumnul meu s-a izbit de oglinda de la baia fetelor. La contactul cu cioburile, țiuitul mi-a părăsit urechile, iar sunetele au început să curgă din nou.

Douăzeci de minute mai târziu, beam liniștit dintr-un pahar cu apă, în biroul domnului Iordănescu, în timp ce-mi curgeau șuvoaie de sânge pe pantaloni.

(va urma)

Gabriela Gabrinov este scriitoare, are 26 de ani și locuiește în Germania. A debutat literar în 2016 cu o proză scurtă fantastică în revista „Helion Online”. A publicat proză scurtă, poezii și texte pe diferite platforme online (Helion, Galaxia 42, Utopiqa, Revista Zugzwang, Egophobia ș.a.) și este prezentă în câteva antologii literare de poezie și proză scurtă (Revista tipărită „Helion”; „Antologia CSF 2022”, „Antologia Revistei Zugzwang 2022-2023” ș.a.). A urmat cursul despre scris cu Andrei Crăciun, atelierul de creație al „Revistei de Povestiri” cu Cosmin Perța, iar în prezent urmează cursuri cu scriitorul Florin Iaru. Este membră a clubului Helion din Timișoara și colaborator activ al revistei online. Romanul său de debut este în curs de apariție la Editura Ink Story.