Călătorind prin literatură

În „The Death of Sir Walter Ralegh” (1975), text considerat adesea de critică mai mult un poem în proză decât un eseu propriu-zis, Paul Auster se opreşte asupra momentului în care Ralegh se întoarce în Anglia după misiunea sa eşuată de a descoperi aurul ascuns al indienilor din coloniile spaniole ale Lumii Noi. Miza călătoriei sale fusese, însă, mult mai mare, căci de succesul acestei întreprinderi depindea însăşi viaţa sa, cruţată doar în scopul măririi semnificative a averii Coroanei Britanice. Textul acesta, la fel ca, de alfel, şi eseul ulterior, „The Invention of Solitude” (1985), oferă o cheie esenţială pentru interpretarea coerentă a operei scriitorului american, trasând cu claritate marile teme pe care nu numai proza acestuia, ci şi volumele sale de poezie le vor aborda, fie că e vorba de deja celebra „Trilogie a New York-ului” (1986), de „Mr. Vertigo” (1994) sau de lirica din „Disappearances” (1988) ori „Ground Work” (1990): limitele limbajului în lumea contemporană, importanţa coincidenţelor în existenţa umană, căutarea – a tatălui sau a identităţii – şi, mai ales, singurătatea. Iar dacă, în „Trilogia New York-ului”, scriitorul îşi propunea ambiţiosul proiect de a transforma pe nesimţite naraţiunea din povestire poliţistă în adevărată explorare a culturii urbane haotice dar, deopotrivă, a întregii tradiţii literare de până atunci, în romanul „Palatul lunii” accentul cade pe interpretarea semnificaţiilor singurătăţii şi a consecinţelor sale asupra omului modern. Solitudinea, dorită sau nu, devine, astfel, asemănătoare cu acea via negativă din teologia apofatică, de vreme ce, nu o dată, personajele cărţii o percep drept mijlocul esenţial (sau chiar singurul mijloc) „prin care putem să înţelegem exact ceea ce suntem. Sau ceea ce nu suntem.”

Pentru a obţine acest efect, „Palatul lunii” porneşte de la o strategie pe care o putem numi de-a dreptul picarescă, deoarece la sfârşitul lecturii vom avea în faţă un personaj, Marco Stanley Fogg, care s-a maturizat, în cele din urmă, la capătul unei călătorii anevoioase şi lungi, de nouă descoperire a Americii şi a propriului sine, dar şi de revalorizare a unei părţi a literaturii (deloc întâmplător, tocmai partea considerată importantă de Paul Auster însuşi, aşa cum se vede din câteva eseuri ale acestuia). Cel puţin aparent, acum, scrisul lui Auster începe să devină mai uşor de raportat la modelul realist după ce, în „Trilogie” practicase o serie de experienţe şi experimente accentuat metaficţionale. Tot acum, elementul picaresc, îmbogăţit cu note inedite, venite pe filiera realismului magic sau a naraţiunii parabolice se va impune din ce în ce mai pregnant. Iar dacă în „The Music of Chance”, autorul analiza pe larg implicaţiile libertăţii în construirea unei adevărate identităţi americane, în „Palatul lunii”, dincolo de deja enunţata temă a singurătăţii, Auster alege să stabilească o legătură subtilă cu propriile sale scrieri de până atunci pe care le reciteşte, în fond, el însuşi, dintr-o perspectivă nouă şi neaşteptată. Astfel, eseul său dedicat lui Walter Ralegh este şi un răspuns dat, peste ani, lui William Carlos Williams şi textului acestuia intitulat „Sir Walter Ralegh” (1925), inclus în volumul „In the American Grain”, colecţia de meditaţii asupra figurilor reprezentative din istoria Americii.

Iniţiativa lui Auster e uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că influenţa cea mai profundă asupra tuturor scrierilor sale, pe care el însuşi o recunoaşte în repetate rânduri, este cea a experienţei imagiste şi a dezvoltărilor ulterioare ale acesteia – evident, mai ales permanenta tendinţă de explorare a problemei identităţii. Iar pentru ca această explorare să fie efectivă, e nevoie de o perioadă de retragere în solitudine, de aici atât de frecventa temă a singurătăţii: căci, oricât de paradoxală ar putea să pară afirmaţia, în conformitate cu concepţia lui Auster, doar singurătatea permite înţelegerea importanţei comunităţii, a legăturilor sociale şi a adevăratului fundament al relaţiilor interumane. Iar singurătatea are nenumărate forme, fiind implicată, de exemplu, chiar în numele pe care, într-o anumită epocă, îl poartă cineva. Şi care îşi dezvăluie adevăratele semnificaţii numai şi numai într-o anumită epocă, nicidecum înainte. Este cazul protagonistului din „Palatul lunii”, pe nume Marco (trimiterea la Marco Polo e evidentă) Stanley (după celebrul explorator care l-a regăsit pe Livingstone, după ani de zile, în întunecata inimă a Africii) Fogg (asemenea lui Phileas al lui Jules Verne, cel care călătorea în jurul lumii în optzeci de zile). În plus, modul în care alege el să-şi scrie numele după ce îşi intuieşte vocaţia literară nu e deloc întâmplător: M.S., prescurtarea cuvântului „manuscris”, nimic altceva, în fond, decât acceptarea faptului că el însuşi nu e decât o parte din marea carte pe care intenţionează s-o scrie cândva, sau, dacă nu, din cartea care este, până la urmă, viaţa sa.

Incluzând numeroase ecouri de-a dreptul încrucişate din scrierile lui Fielding, Dickens sau Mark Twain, „Palatul lunii” îl prezintă pe Marco aflat mereu în căutarea tatălui, nou Telemah al erei postmoderne, rătăcind prin Manhattan-ul anilor ’60-’70. În plus, şi el, dar şi iubita sa Kitty Wu, dansatoarea chinezoaică, sunt orfani, nou caz de Pip şi Estella, într-o altă epocă şi într-un alt spaţiu, având, desigur, alte speranţe, dar la fel de mari ca şi acelea ale personajelor dickensiene… Însă călătoria lui Marco e, în primul rând, una interioară şi începe doar formal cu peregrinările prin New York, în căutarea unei slujbe care să i se potrivească, fiind proaspăt absolvent al prestigioasei Columbia University. Numai că, treptat, copleşit de gustul eşecului, Marco se mărgineşte a nu mai face altceva decât să observe legăturile nebănuite dintre lucruri şi fenomene şi să se lase în voia coincidenţelor nenumărate – care, până la urmă, îi vor şi salva viaţa. Compoziţia romanului e împletită, scriitorul făcând mereu legătura între planurile cărţii: astfel, restaurantul chinezesc numit „Palatul lunii” îi aminteşte de formaţia de jazz a unchiului său, „The Moon Men”, amănunt de natură a-l duce cu gândul la recenta călătorie pe lună a astronauţilor americani. Iar peisajul pustiu al lunii îl face să mediteze la Vestul american, la luptele cu indienii şi, inevitabil, îl poartă înapoi în timp, revenind în prezent, la războiul vremii lui, cel din Vietnam… Paul Auster nu intenţionează nicidecum să explice cititorilor cât mai convingător cu putinţă modul în care acţionează aceste coincidenţe – şi altele – la nivelul textului, căci miza sa, ca romancier, e mult mai importantă.

Astfel, pentru peregrinările din „Palatul lunii”, autorul nu putea alege un alt nume personajului său, tocmai pentru a crea un prim şi necesar nivel al interpretării. Dar Fogg e, în realitate, raportat şi la o altă tradiţie literară decât cea aparentă, evidentă prin nume: el face parte din aceeaşi familie spirituală cu protagoniştii din „Trilogia New York-ului”, cu artistul lui Kafka din „L’artiste du jeûne” sau cu eroul din „Foamea” lui Knut Hamsun, ca să nu mai vorbim de legătura profundă cu Ishmael al lui Melville, reprezentând, de asemenea, cel mai potrivit precursor pentru Walt, din romanul de mai târziu al lui Auster însuşi, „Mr. Vertigo”. Aşa încât se cuvine să subliniem că, dincolo de aparenţa ludică a acestui roman, Auster intenţionează ceva mai mult decât să-şi amuze într-o manieră specific postmodernă cititorul. Nivelul profund al acestei cărţi devine vizibil la o lectură reluată şi atentă la detaliile care, la început, rămân ascunse sub nenumăratele şi incredibilele evenimente ce punctează existenţa personajelor. Recitind meditaţiile sau dialogurile lor, vom observa că majoritatea protagoniştilor, de la Marco la Effing (neverosimilul său bunic) şi de la Sol Barber (incredibil, dar adevărat, nimeni altul decât însuşi tatăl lui!) la frumoasa Kitty, se află, într-un mod mai mult sau mai puţin evident, în căutarea unei salvări spirituale. Limbajul personajelor trimite, pe alocuri, la dialogurile filosofice şi are chiar ecouri evidente din filosofia presocratică, dacă e să ne gândim, acum, doar la scena memorabilă în care, la cererea lui Effing, Marco va contempla o pictură intitulată, din nou deloc întâmplător, „Moonlight”.

Pe de altă parte, acest roman al lui Auster poate fi privit şi ca o nouă tentativă de înţelegere a proiectului deconstructivist, atât de discutat în ultimele decenii în Statele Unite ale Americii. Căci, dacă varianta iniţială a lui Derrida a fost prea frecvent interpretată ca implicând o negare necesară, mai degrabă decât o resituare adecvată a subiectului luat în calcul, Auster abordează acest aspect prin intermediul problemei identităţii, dar pornind de la imaginea unui text mereu recontextualizat; el reuşeşte, în acest mod, să nu intre sub incidenţa citicii unui Charles Taylor, de exemplu, cel care susţinea că gândirea poststructuralistă postmodernă ar combina tendinţele divergente ale modernismului în cadrul unei noi lecturi – sau interpretări (fie ea şi una partizană) – a lui Nietzsche. Proza lui Paul Auster evidenţiază mereu impulsul de a reinstaura statutul mai vechi al subiectivităţii, excluzând detaliile prea clar legate de viaţa de zi cu zi, încercând, astfel, să afirme, iar şi iarăşi – într-un mod asemănător cu cel în care Auster însuşi îl parafraza pe Georges Bataille – „doar marele adevăr al vieţii şi posibilităţile lui excesive.” De aici şi aşa-numitele „scenarii ale negaţiei” prezente în opera sa, iar „Palatul lunii” e doar un exemplu în acest sens. Acestea îi oferă posibilitatea de a se apropia de un nou tip de epifanie ce dă semnificaţie întâmplărilor de pe parcursul construcţiei narative, dar şi personajelor însele, într-un mod asemănător – deşi perspectiva e diferită – cu cel ce poate fi identificat în poezia atât de austeră a lui Paul Celan (din anii de după război) sau, pe alocuri, chiar în dramaturgia lui Samuel Beckett.

Dincolo de toate acestea şi dincolo de toate posibilele experimente la nivelul tehnicii sau construcţiei personajelor, „Palatul lunii” reuşeşte să ne mai convingă de încă un lucru esenţial, reprezentând una din ideile fundamentale ale scriitorului: chiar dacă fascinaţia oamenilor pentru poveşti a părut, uneori, să fi scăzut dramatic în epoca noastră, totuşi, actul de a povesti – fie că e iniţiativa lui Marco sau a lui Auster însuşi – se dovedeşte a fi unul din puţinele leacuri pe care oamenii (fie ei şi ai erei postmoderne) le-au putut descoperi pentru a învinge singurătatea. Şi, dacă e să credem în exemplul Şeherezadei, urmat, implicit, de Marco, cel care ne spune chiar povestea vieţii sale, e singura şansă de salvare din faţa morţii.

Paul Auster, „Palatul lunii”, traducere de Michaela Niculescu, Editura Pandora M, Colecția „Anansi. Contemporan”, Bucureşti, 2020