„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont

Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem spre lectură „Cântul al Șaselea [1]” din „Cânturile lui Maldoror” de contele de Lautréamont. (Literomania)

Le Comte de Lautréamont

Cânturile lui Maldoror

Cântul al Șaselea [1]

Dumneata, al cărui calm de invidiat nu poate face decât să-ți înfrumusețeze fizionomia, nimic alta, nu crede că-i vorba să scot, în strofe de paișpe-cinșpe rânduri, precum un elev de colegiu, niscai exclamații ce vor trece drept nelalocul lor, și niscai cotcodăceli sonore de găină pitică, grotești până peste-nchipuire, dacă-și dă osteneala; e însă preferabil a dovedi prin fapte propozițiunile rostite. Socoți cumva că, deoarece voi fi suduit, ca în joacă, omul, pe Creator și pe mine însumi, în explicabilele-mi hiperbole, gata, misiunea mi-ar fi încheiată? Nu: partea cea mai însemnată a muncii mele dăinuie nestrămutată, ca o sarcină rămasă de făcut. De-acum înainte, chichițele romanului vor pune în mișcare cele trei personaje sus-numite: le va fi astfel transmisă o putere abstractă. Vitalitatea se va-mprăștia superb în torentul aparatului lor circulatoriu și o să vezi cât de uimit vei fi și dumneata dând, acolo unde la-nceput nu credeai să vezi decât entități vagi, de domeniul speculației pure, pe de-o parte, peste organismul corporal cu ramificațiile-i de nervi și membranele-i mucoase, iar pe de alta, peste principiul spiritual prezidând la funcțiunile fiziologice ale cărnii. Sunt niște făpturi înzestrate cu o viață viguroasă, ce, cu brațele încrucișate și pieptul în afară, vor poza prozaic (dar sunt încredințat că efectul va fi foarte-poetic) dinaintea feței dumitale, postate la numai câțiva metri de dumneata, în așa fel ca razele solare, izbind mai întâi țiglele de pe acoperișuri și capacul de la hornuri, vor veni apoi să se răsfrângă vizibil în pletele lor pământești și materiale. Dar n-o să mai fie niscai anateme, deținătoare ale specialității de-a stârni râsul; niscai personalități fictive care ar fi făcut mai bine să rămână în creierul autorului; ori niscai coșmaruri preacovârșind viața cea de toate zilele. Bagă de seamă că, prin asta, poezia mea o să devină chiar și mai frumoasă. Vei pipăi cu mâinile ramuri aortice ascendente și capsule suprarenale; dar și simțăminte! Primele cinci povestiri n-au fost inutile; ele erau frontispiciul lucrării mele, temelia construcției, explicația preliminară la poetica mea viitoare: și-mi datoram mie însumi, înainte de a-mi închide valiza și de-a porni la drum spre ținuturile imaginației, să-i avertizez pe amatorii sinceri de literatură, prin schițarea rapidă a unei generalizări limpezi și precise a scopului pe care hotărâsem să-l urmăresc. Ca atare, părerea mea e că, de-acuma, partea sintetică a operei mele e completă și suficient de parafrazată. Printr-însa ai aflat dumneata că mi-am propus să atac omul și pe Cel care l-a creat. Pe moment și pe mai târziu, n-ai nevoie să știi mai multe! Noi considerații îmi par de prisos, căci ele n-ar face decât să repete, sub o altă formă, mai amplă, ce-i drept, însă identică, enunțul tezei căreia sfârșitul acestei zile îi va vedea cea dintâi dezvoltare. Reiese, din observațiile precedente, că intenția mea e să m-apuc, de-acum înainte, de partea analitică; atâta-i de adevărat, că n-au trecut decât câteva minute de când mi-am exprimat dorința arzătoare să te văd întemnițat în glandele sudoripare ale pielii mele, ca să-mi verific statornicia afirmațiilor, în cunoștință de cauză. Trebuie, știu, să sprijin cu un mare număr de dovezi argumentația ce se află cuprinsă în teorema mea; ei bine, aceste dovezi există, și dumneata știi că n-atac pe nimeni fără să am motive serioase! Râd cu gura până la urechi, când mă gândesc că-mi reproșezi de-a împrăștia amare învinuiri pe seama omenirii, căreia îi sunt unul dintre mădulare (această remarcă ar ajunge ca să-mi dea dreptate!) și pe seama Providenței: n-o să-mi iau îndărăt spusele; dar povestind ce voi fi văzut, n-o să-mi fie anevoie, fără altă ambiție decât adevărul, să le justific. Azi, voi meșteri un mic roman de treizeci de pagini; măsură ce urmează să rămână cât de cât staționară. Nădăjduind să-mi văd grabnic, într-o bună zi, consacrarea teoriilor acceptată de cutare ori cutare formă literară, cred că mi-am găsit în fine, după oarece bâjbâieli, formula definitivă. E cea mai bună: de vreme ce-i romanul! Prefața asta hibridă a fost expusă într-un mod ce poate nu va părea destul de firesc, în sensul că-l surprinde, ca să zic așa, pe cititor, care nu prea vede unde vrea să-l aducă; dar simțământul ăsta de grozavă stupefacție, căruia în general trebuie să-i sustragi pe cei care-și petrec timpul citind cărți sau broșuri, eu am făcut toate eforturile ce-mi stăteau în puteri ca să-l provoc. Într-adevăr, îmi era cu neputință să fac mai puțin, cu toată bunăvoința: doar mai târziu, după ce-mi vor fi apărut câteva romane, vei pricepe mai bine prefața renegatului, cel cu obraz de funingine.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Chant Sixième [1]” (din „Les Chants de Maldoror”, 1868)

Sursă foto: aici