Confesiunea

Mă înec în banalitate. Atâtea subiecte se discută în ziua de azi, nici nu mai știu ce să aleg. Simt că mă sufoc. Neîmplinirea mea e clară, ăsta e noul meu proiect. Se spune că un musafir e ca peștele, după trei zile se-mpute. Nu-i adevărat! Eu stau de multă vreme în hotelul lui Herz și nu eu mă împut. Mildred s-a dat la mine cu o nerușinare demnă de… dar mai bine tac. Dacă te iei de femei, o încurci, ți se pune eticheta de misogin. Aș fi vrut s-o fac să sufere, însă m-am abținut, e mult mai plăcută înfrânarea. Plăcerile sunt în arondismentul meu ilegal. Ilegal? Am fost alungat din subteranele mucegăite și din bezna cunoscută pentru a fi lăsat doar în propriul meu iad. E oribil! Absolut oribil. Acum sunt nevoit să-l mobilez cu ceva mai trainic pentru că aici o să-mi fac veacul. S-a auzit un zgomot. Mi s-a părut. Iosif s-a rugat pentru mine și iată-mă aici. Ar trebui să-l fac coleg de apartament. Asta merită! Să simtă și el cum e să fi scos din mediul tău. Bun, rău, dar era mediul în care mă simțeam confortabil și care-mi valida toate acțiunile. Acum sunt liber, la naiba cu libertatea asta, e o povară. Iosif mi-a spus într-o zi că aș face bine să-mi întorc mintea pe dos și să revin la lumina vieții. De ce aș face-o? Ca să vină unul să mă alunge și de acolo?

Oare cui să spun că m-am îndrăgostit? De data asta e chiar adevărat. De Monica. Iosif o să mă strângă de gât dacă află. Monica e frumoasă, inteligentă și ciudată. Am avut impresia că știu totul despre ea și de fapt mă aflam la nivelul unu, ca-n jocurile alea de pe calculator.

Îndrăgostește-te Monica, cât mai ai timp! asta i-am zis și eu. Nu înțeleg cum o femeie nu poate iubi, de ce nu lasă pe nimeni în inima ei? Monica din Heidelberg, vrei să fii soția mea? Știu că ai avut relații și cu alți bărbați dar pe mine nu mă interesează. Vrei? Dacă Iosif ar intui că m-a scos din Iad pentru tine, ca să îți fiu bărbat, ar înnebuni.

Când locuiam în văgăuni nu simțeam niciun sentiment de iubire, inima mi-era o pastă mucegăită cu miros de putregai. Cel mai mare rău pe care mi l-a făcut Iosif e că m-am îndrăgostit, valuri de iubire țâșnesc din mine, nu credeam că poate fi așa de rău.

Nu știe nimeni numele meu adevărat. Iar înșiruirea caraghioasă de: scaraoțchi, belzebut, azazel, behemot, hâdache, mamon, pustiul, procletul, împielițatul, nichipercea, aghiuță, tartorul și altele, este pură imaginație de prozator. Când lucram la breaking news era bine. Acolo aflam toate neroziile care le trec oamenilor prin cap și trebuia să le distribui prin intermediul știrilor peste tot prin lume. Nimeni nu-și imagina cine stă în spatele acestor texte.

Sunt doar o ființă neiubită, căzut în ochii mei. Observ că Monica e avidă de iubire, altfel n-ar căuta-o în toate direcțiile. I-aș sugera, dacă mi-ar îngădui, că face ceva greșit. Se agață de toți care-i ies în cale în speranța că acela va fi alesul. La noi în departamentul AMOR se prepară medicamente pentru cei disperați, pentru cei care vor să iubească mult, pe oricine, fără oprire. Celor veșnic nesatisfăcuți li se oferă mereu mai multe tentații, care-i trag în abisul tentațiilor, foarte nasol loc.

Eu aș putea să opresc suferința Monicăi. Cu iubirea mea. Una nouă, fidelă, necondiționată. Iosif m-ar putea omorî din gelozie. Mi-a venit un gând. Dacă l-aș trimite pe Iosif în locul meu în Iad? El m-a scos de acolo, eu o să-l înfund. Ochi pentru ochi. Îi iau și iubita. Amoroasa Monica. Aroganta, eleganta, fabuloasa, sclipitoarea, clipitoarea. De chilian scap repede. Sunt încă în perioada de grație, încă mai am puterile întunericului cu mine. Mai durează o lună până când cei de la biroul Personal o să-mi desfacă legal contractul de muncă. Până atunci sunt suspendat între Iad și Rai. Nu am nicio garanție că Raiul mă va primi. Așa că acum șed bine mersi în iadul meu propriu. Din care vreau să scap. Pentru iubirea Monicăi. Trebuie să mă mișc repejor până nu se prinde Rafael că vreau să-l trimit pe Iosif în locul meu în Iad. O să scriu chiar acum șefei de serviciu de la Personal, mi-e datoare. Ce, credeți că în lumea de jos e altfel?

Rafael mi-a scris că a ajuns cu bine la Saugatuck. Pythia nu mai e cea pe care o cunoștea, e plină de fițe, nu-i place nici salteaua și de aici multe belele. Să mă grăbesc, s-ar putea ca vizita lui în acel orășel să fie scurtă.

Hai să vă fac o mărturisire!

Așa hodoroc-tronc. Să știți că nu-mi pasă de legile romanului și nici de scriitor sau de scriitoare. Bruiez semnalul. Sunt nedelicat, intruziv, grosolan, rudimentar, nepăsător, impertinent, indecent, trufaș. Pentru toate astea și altele în plus am senzația că pot oricând să intru în viața voastră, să vă iau de la treburile cotidiene și să vă amețesc cu vorbăria.

Am o ciudată senzație de gumilastic, de făptură amorfă în mijlocul zilei. Se spune că ora 5 după-amiaza e ora lenevirii, ceasul pierzaniei, clipa neantului care pătrunde în orice minte ostenită și în orice inimă împietrită. Și acum e ora 5.

„Dragă Rose, cred că mă mai ții minte, ți-am împrumutat o carte interzisă și mi-ai mulțumit într-un mod la fel de „interzis” la noi în adâncuri. Cu acel zâmbet sincer pe care nu-l uit. Deși chinul de a aduce sufletele în Iad e mult mai mic în lumea postmodernă, am nevoie de ajutorul tău într-un caz mai dificil. Iosif…”

Nu vă mai pierd vremea cu detalii. Timpul înseamnă bani, nu? Dacă ați ajuns până la pagina asta, e bine. Autorul sau autoarea nu m-au rugat să umplu și eu câteva pagini, obosiți fiind de actul creației. Deci nu dați vina pe ei. Nu și-au trădat romanul, nu l-au dat „la completat” ei plecând în vacanțe cu hamace și mări exotice. EU m-am băgat. Pentru că sunt disperat de când m-am îndrăgostit de Monica. Acum pot înțelege și eu milioanele de îndrăgostiți de care râdeam înainte.

Eu cu Monica o să rămânem la hotelul lui Herz să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Când am venit, voiam să sădesc confuzie și de aia le-am dat acele 5 reguli pentru restabilirea normalității în familii, în oraș și în lume în general. Am și câteva îndemnuri, m-am gândit mult la starea lumii de azi când le-am scris. Vi le spun doar vouă, celor care aveți bunăvoința să citiți.

Nu aruncați cojile de cartofi în gunoi.
Lăsați pasărea pe gard și gândacul în bucătărie.
Starea de lâncezeală e dulce și periculoasă.
La mijlocul oricărui drum, întâmplările se ofilesc.
În fiecare clipă e prea târziu.
Lăsați totul așa cum e.

Nu trebuie să mai adaug că am rupt scrisoarea pentru Rose.

Dintre cele patru cuvinte ce desemnează iubirea în limba greacă (Eros (ἔρως) – Storgḗ(στοργή) – Philia (φιλία) – Agape (ἀγάπη), trebuie bine să mă gândesc pe care-l aleg pentru Monica. Primul se duce al naibii de repede, Beigbeder zice că în trei ani, eu zic că mult mai iute, în fine. Al doilea, sigur nu e potrivit. Philia, cred că nu vreau eu. Iar Agape, nu pot. Ar merge o combinație între primul și al treilea, Rose mi-a spus odată că ar evada din Iad pentru o asemenea combinație. În iad nu avem niciun cuvânt pentru iubire. E un gol lăsat în limbajul nostru. Noi de fapt nu avem o limbă, folosim ceea ce ne oferă oamenii. Mai ales cei care înjură, vituperează, aberează, sau lansează ideologii.

Am fost urcat cu forța într-un tren. Nu e ca și cum m-aș fi îmbarcat ca Regina din Saba să îl întâlnesc pe Regele Solomon. Am fost teleportat, prin forța rugăminții lui Iosif, într-o lume ciudată rău, lumea la care noi cei din adâncurile mâloase lucram de zor ca să o stâlcim, noi, pierzătorii de suflete. Iată-mă captiv fără voie în această lume. În care m-am mai și îndrăgostit. Și am intrat și în criză de timp. De aici preiau eu povestea, așa că așezați-vă în fotoliile cele mai confortabile și ascultați-mă bine.

Deci!

(fragment dintr-un roman în lucru)