***
am atâtea speranțe
precum un fluture înainte de a fi strivit de lumină
și nimeni nu-i poate răspunde/ justifica
am văzut oameni nefericiți și oameni care
au crezut în dumnezeu
oameni mici și mari
împărțindu-și același trecut la nesfârșit
precum un perpetuum mobile
dar nu am văzut un om care să recunoască
că a greșit
cu zâmbetul
pe buze
am văzut bucățele de egocentrism cusute
măști congestionate
priviri deconectate de la viață
preoți înecați în dogmatism
fistule juvenile nevindecate
șanțuri cerebrale și tranșee
oameni îndrăgostiți de propria imagine
dumnezei pitiți în cămăruțe acoperite de icoane
cărări complicate care nu duc nicăieri
așteptări care au consumat sânge
fără sa fi consultat vreodată un medic
cu toate astea
sera înainte de a închide ochii
trupurile dansează în clinchetul monedelor.
Contrasens
îmi amintesc cerul înroșindu-se dezinvolt
fără semne de circulație
pentru semnalele luminoase
poți veni din sens opus și astfel
să fie prea târziu
aici unde nu vom mai putea respira/ iubi/ vorbi
aici unde nu va mai fi ca înainte
am dărâmat turnulețele de piatră
deasupra lor, balanța
și un peisaj lacom precum un cane corso
te va înghiți la prima întâlnire
asa cum am făcut eu cu cea mai nevinovată/ vorbăreață
balerină de ceramică
odihnindu-se pentru totdeauna în vitrina de sticlă a celei mai obosite mame.
Ea
Figuri umplute cu tristețe până la refuz. Câteva păsări, sub streașina veche a casei.
A fost o tânăra înaltă, cu părul strâns, cu ochii veșnic tulburați și curioși.
Mi-a zis că pământul e o minge de noroi și că suntem paraziți. Nu a susținut-o nimeni. Am mers în camera de la stradă și am citit din Thomas Mann, „Casa Buddenbrook”.
Am îngenuncheat-o și am legat-o; mi-a mărturisit că nu fusese niciodată fericită, deși am văzut cum i-au scăpătat ochii în atâtea lumini, pregătindu-se să traverseze un ocean. Și am gustat din viclenia pupilelor ei, din nevinovăția necunoscutului care a mutilat-o.
Mi-a spus că întunericul nu o mai sperie, că atunci când nu vede nimic se simte protejată. I-am desenat și i-am cântat/ am îngropat-o în nisip până la gât. Am sărutat-o cu foc/ cu întregul meu cumul de experiențe învechite.
În cele din urmă, m-a părăsit. Nu mai aveam nimic de oferit.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu