„Cotoiul” de Héctor A. Murena

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – proza „Cotoiul” („El gato”) de scriitorul argentinian Héctor A. Murena (din volumul „El centro del infierno”, 1956). (Literomania)

Héctor A. Murena

Cotoiul

De câtă vreme trăia el așa, între patru pereți?

Dimineața de mai învăluită-n pâclă în care se petrecuse chestia aia îi părea la fel de ireală ca ziua nașterii lui, un fapt pesemne mai neîndoielnic decât oricare altul, dar de care izbutim să ne aducem aminte doar ca de-o idee neverosimilă. Când, pe neașteptate, descoperi dominația secretă și năucitoare pe care-o avea asupra ei celălalt, se hotărî s-o facă. Își spuse că poate va făptui asta în numele ei, ca s-o elibereze de-o seducție deșartă și umilitoare. Și totuși, cugeta în sine, urma o cale începută cu mult înainte. Iar în dimineața aia, ieșind din casa aia, după ce se petrecuse totul, văzu că vântul alungase pâcla și, înălțându-și privirea în bătaia luminii orbitoare, remarcă pe cer un nor negru care aducea cu un păianjen uriaș fugind peste o câmpie de nea. Dar ce n-avea să uite niciodată era că din clipa aia cotoiul celuilalt, cotoiul cu care stăpânu-său se lăudase că n-o să-l părăsească niciodată, începu să se țină după el, cu oarece nepăsare, ba chiar răbdare la încercările-i inițiale de a-l goni, până la a deveni umbra lui.

Nimeri peste pensiunea aia păcătoasă, dar nu chiar din cale-afară de murdară și de incomodă, întrucât își mai purta încă de grijă. Cotoiul era mare și mușchiulos, cu blana cenușie, pe alocuri de-un alb murdar. Lăsa impresia unui zeu bătrân și decrepit, dar care nu și-a pierdut întrutotul puterea de-a le face rău oamenilor; nu le plăcu, îl priviră cu silă și teamă și, cu îngăduința stăpânului întâmplător, îl dădură afară. În ziua următoare, când se înapoie la el în cameră, află cotoiul instalat acolo; întins în fotoliu, abia de-și săltă capul, îl privi, apoi moțăi mai departe. Îl dădură afară pentru a doua oară, însă iarăși se strecură în casă, în odaie, cum-necum, nimeni nu știa. Astfel câștigă partida, căci de atunci încolo proprietăreasa pensiunii și ciracii ei se dădură bătuți.

Se poate oare concepe ca un cotoi să înrâurească viața unui om, s-ajungă să i-o schimbe de-a binelea?

La început ieșea des; deprinderile îndelungate ale unei vieți de huzur făceau ca odaia aia, cu lămpița-i răspândind o lumină gălbuie și chioară, ce lăsa în umbră multe unghere, cu mobilele-i uluitor de urâte și de schiloade dacă te uitai bine la ele, cu pereții tapisați cu hârtie vărgată în culori țipătoare, să-i fie aproape de nesuferit. Ieșea, apoi se înapoia și mai neliniștit, umbla pe străzi, tot umbla în nădejdea că lumea îi va da-ndărăt o pace de-acum oprită. Cotoiul nu ieșea niciodată. Într-o seară în care el era zorit să se schimbe și fu martor din prag la cum făcea curat slujnica în cameră, verifică faptul că nici în momentul ăla nu se urnea din încăpere: pe măsură ce femeia înainta cu cârpa și cu pămătuful ei pentru praf, se deplasa și el, până să se instaleze într-un loc definitiv curățat; doar arareori era mai neatent, iar atunci slujnica făcea psst, ușurel, ca prevenire, nu ca amenințare, iar animalul se și muta. Oare se-ncăpățâna să nu iasă din teama ca nu cumva ei să profite de ocazie ca să-l dea din nou afară, ori era pur și simplu un reflex al instinctului său de comoditate? Fie ce-o fi fost, el însuși hotărî să-l imite, chiar dacă pentru a-și făuri un soi de înțelepciune din ceea ce la animal era frică ori trândăvie.

Planul său prevedea să se lase mai întâi de ieșirile matinale și doar mai apoi de cele de după-amiază; în ciuda faptului că la început îl costă câteva crize de nervozitate surdă să se deprindă cu statul între patru pereți, reuși să se țină tare. Citea o cărticică cu coperți negre pe care o adusese cu el în buzunar; se și plimba, însă, ceasuri întregi prin încăpere, așteptând noaptea, ieșirea. Cotoiul abia de se uita la el; în aparență, se mulțumea să doarmă, să mănânce și să se lingă cu limba-i aspră. Într-o noapte foarte friguroasă, totuși, îi fu lene să se mai îmbrace și nu mai ieși, adormind numaidecât. Iar din clipa aia totul îi păru grozav de lesnicios, ca și cum ar fi ajuns pe-o culme de pe care nu-i mai rămânea decât să se scoboare. Obloanele dormitorului său se mai deschideau doar ca să-și capete mâncarea; gura lui, aproape numai ca să mănânce. Îi crescu barba, iar până la urmă puse capăt și umbletelor prin odaie.

Tolănit cel mai adesea în pat, mult îngrășat, intră într-o perioadă de stranie beatitudine. Privirea îi era aproape mereu ațintită asupra rozetelor de ghips care ornau tavanul golaș, dar nici nu le zărea, căci nevoia de-a vedea îi era îndestulată de cele zece minute zilnice de observare a coperților cărții. Ca și cum niște capacități noi s-ar fi dezvoltat într-însul, reflexele de lumină gălbuie ale beculețului pe coperțile alea negre îl făceau să vadă umbre atât de complexe, nuanțe atât de subtile, încât acel unic obiect real îi ajungea cu asupra de măsură ca să-l cufunde într-un soi de hipnoză. Până și mirosul i se ascuțise pesemne, întrucât cele mai slabe izuri suiau ca niște năluci uriașe și-l învăluiau, îl făceau să-și închipuie imense păduri vineții, izbirea talazurilor de stânci. Fără să știe de ce, începu să poată contempla imagini plăcute. Lumina lămpiței – veșnic aprinse – scădea până ce dispărea cu totul, iar prin văzduh se iveau, plutind, femei acoperite de veșminte largi, cu chipul sângeriu sau verde-deschis, cai cu pielea de un azuriu adânc…

În vremea asta, cotoiul se lăfăia mai departe în fotoliul său.

Într-o bună zi, auzi la ușa lui glasuri de femei. Oricât se sforță, nu putu s-audă ce spuneau, dar intonațiile îi fură de ajuns. Fu ca și cum ar fi avut un pântec enorm, fleșcăit, în care ele i-ar fi-nfipt o țepușă, și simțea împunsătura, însă de așa de departe, în ciuda faptului că era grozav de puternică, încât în mod vădit multe ceasuri aveau să se mai scurgă până să poată reacționa. Căci într-unul din glasuri îl recunoștea pe cel al proprietăresei pensiunii, celălalt, însă, era al ei, care sfârșise pesemne prin a-i da de urmă.

Se puse în capul oaselor în pat. Dorea să facă ceva, dar nu putea.

Se uită la cotoi: și el se ridicase și privea prin oblon, însă era foarte tihnit. Asta-i spori lui senzația de neputință.

Întreg trupul îi zvâcnea, iar glasurile nu mai tăceau. Voia să facă ceva. Din senin, simți în cap o asemenea presiune, încât părea că de cum va înceta el însuși se va destrăma, se va topi de-a binelea.

Atunci deschise gura, zăbovi o clipită, neștiind ce avea de gând cu mișcarea aia, iar în cele din urmă mieună, ascuțit, cu o disperare fără margini, mieună.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „El gato”, din volumul „El centro del infierno”, 1956

Sursă foto aici