„Cu păsările am în comun cerul” de Agata Tomažič

Agata Tomažič (n. 1977) este absolventă a Facultății de Litere și Filosofie din Ljubljana, specialitatea Limba și Literatura Franceză-Jurnalistică. S-a făcut cunoscută ca ziaristă la principalul cotidian sloven, Delo, și ca traducătoare din limbile franceză și engleză. În prezent este angajată la Departamentul Comunicare din cadrul Academiei Slovene de Științe și Arte. A debutat în literatură în anul 2015, cu un volum de proză scurtă intitulat Ce nu-i poți spune coafezei (Česar ne moreš povedadi frizerki), urmat în 2016 de jurnalul de călătorie De ce călătoriți în asemenea țări? (Zakaj potujete v take dežele?). Primul său roman, Mai jos de cer (Tik pod nebom), a apărut un an mai târziu, iar în anul 2020 a publicat un nou volum de proză scurtă, intitulat Cu cuțitul între dinți (Nož v ustih). Textul de mai jos face parte din volumul de debut al scriitoarei. Traducerea a fost făcută în cadrul proiectului literar european CELA (Connecting Emerging Literay Artists) – traducere din limba slovenă și prezentare: Paula Braga Šimenc.

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanș. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai parcului nostru sunt de-a dreptul capricioși. Și mai e ceva ce nimeni nu și-ar închipui, știu asta. Dar odată ce îți dai seama de asta, nu mai poți să-ți astupi urechile. Nici să uiți, credeți-mă.

Totul a început în ziua când am avut în orar excursia în natură. La școală, la ora de cunoștințe despre natură, învățătoarea ne-a explicat că învățații au împărțit păsările în tot felul de grupe, între care și păsările cântătoare, care ne bucură cu melodiile lor plăcute. Apoi a urmat excursia în natură, când ne-am dus în pădurea de lângă școală, ca să observăm animalele de pădure. Ne-au dat niște fișe, pe care trebuia să desenăm și să scriem ce am văzut și ce am auzit. Colegii mei s-au risipit printre tufișuri de unde au venit cu desene caraghioase cu melci, limacși, veverițe, coțofene, pițigoi și ceva omizi. Cel mai mare entuziasm l-a stârnit colega mea, care a desenat pe fișă un porc mistreț, nimic altceva! Pe urmă, a reieșit că, de fapt, auzise mârâitul unui buldog francez, pe care cineva îl scosese la plimbare în pădure, iar ea, de frică, a luat-o imediat la sănătoasa, fiind convinsă că a scăpat de un porc mistreț. De aceea, învățătoarea i-a scăzut nota și asta a stârnit multe discuții. Dar nici pe departe atâtea câte am stârnit eu, de fapt, fișa mea de lucru.

La început, învățătoarea nici n-a vrut să-mi pună o notă. După ore, mi-a făcut semn să vin la catedră, m-a apucat ușor de mână și cu o voce plăcută mi-a zis să vină părinții la școală. Cu toate că nu eram o elevă prea strălucită, nu mi s-a părut normal, după părerea mea mă străduisem foarte mult, așa că mi-au dat lacrimile. Ca să mă liniștească, a vrut să mă ia în brațe, dar eu m-am retras jignită. În cele din urmă, mi-a dat fișa de lucru peste care scrisese cu roșu un mare semn de întrebare. Atunci chiar că am izbucnit în plâns! Cu numai o mâzgălitură roșie, a desființat toate descoperirile mele cu adevărat științifice, totul – hm!, transcrierea discuțiilor care mi-au ajuns la urechi de pe crengile copacilor ce se înălțau deasupra noastră. Diferența dintre fișa mea de lucru și lucrările pe care le dăduseră colegii mei după excursia în natură consta în aceea că, dacă ei văzuseră o ciocănitoare, desenaseră un fel de pasăre, care dă cu ciocul în trunchiul unui copac, iar dedesubt scriseseră: ”Toc, toc, toc”. Și eu desenasem ciocănitoarea, dar scrisesem ceva de genul: ”Fir-ar să fie, cât trebuie să mai dau cu ciocul, ca să ajung până la cărăbuși, la naiba, mor de foame și nimic”. Scrisesem ce auzisem. Chiar dacă nu înțelesesem foarte bine despre ce era vorba: ”Uf, de-ar veni cineva să mă calce”, ieșise din ciocul unei mierle tinere. Iar un guguștiuc al cărui apel la împerechere îl recepționasem fără să îl înțeleg, transmitea altceva: ”Unde să dau de o păsărică mititică, să o jumulesc?”

Părinții mei, care nu fuseseră extrem de severi cu mine, psihologi, deh!, s-au ambalat. De fapt, nu este cuvântul potrivit: au început să se poarte cu mine cumva mai cu grijă, vorbeau cu mine în șoaptă și, pe urmă, convinși de bunica, m-au înscris la ore de pian și la un curs de dans de caracter. Pe ambele le-am urât din toată inima, dar pentru mine marțea și joia după-amiază era un prilej să merg de una singură în oraș și, în cele câteva minute până când venea autobuzul, care mă ducea în cartierul nostru de la periferie, să pot să ascult discuțiile animate ale porumbeilor din oraș. În zilele călduroase, mă apropiam ca în extaz de o fântână arteziană și îi observam cum se scaldă în apă. Se stropeau și glumeau, unii foloseau niște cuvinte destul de colorate, dar niciodată jignitoare. Ce n-aș fi dat să fiu și eu cu ei! Poate că și ei știau ce-mi trecea prin cap, pentru că, o minune, nu alta, mă lăsau să mă apropii mult de ei. Nu s-a întâmplat niciodată ca vreunul dintre ei, de teamă, să-și ia zborul.

Dacă imaginea unui copil care se lasă stropit de porumbei la fântâna arteziană din oraș este drăguță, oarecum demnă de o ilustrată, în schimb o adolescentă care, în excursia cu liceul înainte de bacalaureat, în loc de obișnuitele perversități pubere se dedică porumbeilor, face obiectul unor etichetări deloc măgulitoare din partea colegilor neîndurători. În ultimul an de liceu, eram pregătită să cred în insultele lor, dar nu le luam în seamă. Ei, și ce, dacă sunt ciudată, mi-am zis în dimineața aceea, devreme, când de pe un dig, undeva pe litoralul spaniol, cu puțin înainte de răsăritul soarelui, mă uitam la un stol de pescăruși care zburătăceau în jurul bărcii unui pescar. Puțin îmi păsa că atunci, în niște camere dintr-un hotel ieftin, colegii mei, băgați unii în alții, cufundați într-un somn agitat de atâta alcool, habar nu aveau că nu eram cu ei. Eu ascultam cu încordare și rătăceam cu privirea pe albastrul nesfârșit al cerului. Dintr-odată, globul incandescent a început să strălucească la suprafața mării, iar eu, pătrunsă de măreția acelei clipe, am înălțat brațele, iar din gât mi-a ieșit un strigăt asemănător celui făcut de pescăruși. Un bătrân aflat pe dig, care repara niște plase de pescuit și pe care nu îl observasem în semiîntunericul din zori, a tresărit.

Între timp și părinții au abandonat orice speranță ca fiica lor să o apuce pe același drum și să se decidă pentru studiul unei discipline umaniste – devenise tot mai clar că atenția mea nu era stârnită de oameni, indiferent că erau de sex masculin sau feminin. Așa că mama a făcut discret eforturi ca, în pofida notelor destul de proaste la materiile științifico-tehnice, să mă înscrie la biologie.

După câteva cursuri, speranța mea naivă că soarta, până atunci neîndurătoare cu mine, avea să-mi scoată în cele din urmă în cale un suflet pereche cu chip uman, s-a dovedit a fi zadarnică. Colegii și profesorii erau un cârd de ființe fără inimă, fără sentimente, pe care îi interesau mai curând caracteristicile morfologice și anatomice ale nevertebratelor, echivalențele calorice și coeficienții respiratori, nici măcar o dată nu s-au întrebat ce gândesc animalele pe care le disecăm – și asta nu numai pe hârtie. Așa că orele cele mai plăcute le-am petrecut nu în sălile de curs și nici în laborator, ci în parcarea neasfaltată din fața facultății. În copacii din jur, își găsise adăpost o însemnată colonie de corbi. Aceste păsări inteligente era plictisite de rutina zilnică la fel de mult ca orice ființă gânditoare, așa că și-au imaginat un joc destul de complicat, cu plăcile de înmatriculare ale mașinilor care se apropiau. Desigur, mi-am dat repede seama despre ce era vorba, le auzisem cum se certau și își reproșau că se cam trag pe sfoară și că nu calculează corect. Esența jocului consta în a face un pariu: trebuia să pariezi pe suma cifrelor de pe plăcile de înmatriculare ale mașinilor care veneau în parcare, mai era și o chestie care depindea de oră și de ziua din săptămână, cam complicat, în fine, recunosc, am cam uitat cum era, din păcate nu sunt la fel de inteligentă ca ele.

Corbii salutau apariția unei noi mașini cum se cuvine, numai că toți colegii mei și, în general, toți oamenii considerau că era vorba de larma făcută de niște păsări sâcâitoare, eu însă știam că se bucurau datorită unei anumite cifre, că își îndemnau o surată mai lipsită de noroc să intre și ea în joc și, nu de puține ori, cele mai fudule și mai obraznice reușeau spre sfârșitul jocului să se bucure fără nicio reținere de apropiata victorie. Era o plăcere să le asculți și aș fi dat orice pe lume, ca să pot și eu să mă joc cu ele. Priveam tristă ore întregi în sus, le vedeam cum țopăiau de pe o creangă pe alta în plopii aceia cu coroană deasă și ascultam ce vorbesc. Ciudat, dar niciodată nu am prins din zbor niciun cuvânt despre mine, cu toate că, atunci când era vorba de colegii mei, corbii nu duceau lipsă de comentarii sarcastice. În tot acest timp, colegii mei își jucau și ei propriul joc: stăteau aplecați la ferestrele sălii de cursuri, mă observau și se luau la întrecere cine o să scornească formula cea mai umilitoare la adresa mea.

Timp de patru ani nu am găsit un limbaj comun și am răsuflat ușurată că bifasem toate examenele și îmi rămăsese numai lucrarea de licență. L-am ales ca îndrumător pe profesorul de etologie, iar titlul provizoriu al lucrării mele de licență a fost: Influența schimbărilor climatice, cu precădere secarea mlaștinilor, asupra modului de exprimare a eretelui sur, ploierului mare și a mărăcinarului. Toate păsările citate trăiesc în cartierul Barje din Ljubljana, așa că am petrecut un an și jumătate pe pajiștile mlăștinoase din Barje, indiferent de condițiile meteorologice. Primăvara, înainte să se crape de ziuă, mă uitam zgribulită la vălătucii de ceață care se ridicau deasupra turbăriei, vara priveam liniștită cum globul incandescent se cufunda undeva, îndărătul dealului Krim, cedând scena păsărilor, cărora le place să se facă auzite înainte de răsăritul și de apusul soarelui. Într-unul din foișoarele de vânătoare, mi-am amenajat un laborator comod și, după ce m-am înțeles cu membrii unei asociații de vânători, mi-am instalat echipamentele de lucru: un detector de sunete, un telescop portabil, căști și niște carnețele.

Era o zi pe la sfârșitul lui august. Aerul era înăbușitor, prevestind furtună. Hainele se lipeau de corp. Alungam insectele și țânțarii sâcâitori. Atmosfera era atât de sufocantă, încât păsările amuțiseră. Apoi a trecut în zbor un cârd de rândunele. S-au așezat în ordine pe firele de înaltă tensiune și au început să sporovăiască despre a doua zi, când aveau să plece la drum. Ciripeau despre lacurile și râurile peste care aveau să treacă, despre albastrul nesfârșit, deasupra căruia ore întregi nu aveau cum să se odihnească și să își strângă aripile, rememorau întinderile verzi, luxuriante, unde își petrecuseră iernile în ultimii ani și unde erau primite mereu cu mâncare din abundență, cu o căldură plăcută și, zău așa, nu avea cum să nu fie la fel și anul ăsta.

Am știut: acum ori niciodată. Mi-am scos căștile. Puțin îmi păsa de licență. Puțin îmi păsa de o patalama, de profesori și colegi, de mama și de tata, de fapt nu-mi trecea prin minte nici un om care să-mi fi simțit lipsa dacă aș fi plecat, dacă m-aș fi alăturat cârdului de păsări și aș fi zburat împreună cu ele. De ce nu? M-am cățărat pe terasa foișorului, am început să dau din mâini și le-am salutat pe rândunele. Apoi mi-am dat drumul.

Noaptea târziu, m-a găsit un vânător. Mi s-a spus că a sunat de pe mobil la salvare și că am fost dusă la spital. A fost nevoie de două săptămâni să mi se rezolve toate leziunile, pe care n-am niciun chef să le enumăr aici. Între altele, am suferit o comoție cerebrală, iar mama, care venea deseori în vizită, și-a exprimat speranța că lovitura avea să-mi scoată din cap toate prostiile cum ar fi ascultatul păsărilor. Exact așa s-a exprimat. Din cuvintele ei mi-am dat seama că nu își dorea că continui activitatea mea științifică, mai mult chiar, că pentru ea era o rușine. Am luat hotărârea să îi fac pe plac, așa că am acceptat să merg la tratament.

De la spital, de la Secția de traumatologie a Centrului Clinic din Ljubljana, am fost transferată în alt spital, un castel superb din Begunje na Gorenjskem. Încăperile sunt foarte frumos amenajate, am camera mea și nu am niciun motiv să mă plâng de ceva. Pe medicul, cu care stau mult de vorbă, desigur, nu despre păsări, poate o să îl rog ca, în curând, să mi se aducă instrumentele pe care le-am lăsat în foișorul din cartierul Barje, din Ljubljana. Aș dori să îmi continui munca, dar mama nu trebuie să știe asta. Cu toate că aici nu sunt mărăcinari, ploieri mari și ereți suri, sunt însă multe alte păsări, la fel de vorbărețe. Familia de sturzi cântători, care vine la căsuța pentru păsări din parcul nostru, e foarte amuzantă. I-aș asculta ore în șir, uneori râd cu lacrimi de vorbele lor de duh. Cel mai mult îmi place masculul, care s-a născut anul trecut. Nu pot să-mi închipui o singură zi fără să nu îl văd sau să îl aud. E plin de spirit și, pe un caiet special, îmi notez pe pagina din stânga vorbele lui, iar pe pagina din dreapta răspunsurile mele la acestea. Știu că nu mă înțelege, dar îmi doresc din toată inima ca, odată, să îi citesc din jurnalul meu secret.

Traducere din limba slovenă de Paula Braga Šimenc

Credit foto: Bostjan-Pucelj
Sursa: aici