Cum arată filosoful scufiilor de noapte? Exact ca un neamț

a) Avertisment

Nu-mi place Bernhard, deși mulți prozatori spun că au învățat meserie de la el (W. G. Sebald, printre alții). Are un ochi lipsit de bunăvoință, un soi de cinism frigid, vrea să fie antipatic cu tot dinadinsul și chiar reușește. Probabil că izbînda îl amuza. Bernhard (personajul lui) afirmă grozăvii fără să clipească. Are iluzia că exprimă numai și numai adevărul. Proza lui explorează, de obicei, partea întunecată a lumii. Din păcate, aici, partea este adesea egală cu întregul. N-am mare simpatie pentru cărțile lui. Dintre care am străbătut, totuși, una. Mi-am notat cîte ceva. Transcriu mai jos însemnările și nu mă pot opri să zîmbesc.

b) Portret de filosof neamț

Cu o vinovată întîrziere, citesc romanul austriacului Thomas Bernhard, Vechi maeştri (Piteşti: Editura Paralela 45, 2005). Bernhard descrie un personaj, Reger, critic de artă lipsit de orice indulgenţă, înăcrit de propria-i mediocritate, un individ profund meschin, care priveşte lumea cu ochi reci şi răi. În mod firesc, lumea arată după chipul şi asemănarea celui care o priveşte.

Romanul lui Thomas Bernhard, Vechi Maeştri (roman care nu are nici intrigă şi nici desfăşurare evenimenţială) este, în fond, monologul egoist, meticulous, necruțător al lui Reger. El inspectează lumea din jur, critic şi lipsit de inocenţă, după o „metodă” strict personală. Care este metoda lui?

O descrie el însuşi, la un moment dat: „Pornesc de la faptul cã perfecţiunea, întregul nu existã nicidecum, şi de fiecare dată cînd am redus la fragment vreuna din aşa-zisele opere de artă perfecte agăţate aici pe perete, căutînd atît pînă ce am găsit la această operă de artă eroarea gravă, punctul decisiv al eşecului artistului, am fãcut un pas mai departe. Şi în fiecare din aceste tablouri, aşa-zise capodopere, am găsit şi deconspirat o eroare gravã, eşecul creatorului său” (p.41).

Dar nu doar arta e privită şi judecată fără milă. Nici filosofia nu are parte de un tratament mai blînd. Luat ca pamflet, portretul lui Martin Heidegger e absolut memorabil. Acest „ridicol filistin naţional-socialist în pantaloni bufanţi” (p.74) a micşorat tot ce e mare şi a exagerat tot ce e mic. A întors pe dos toate banalităţile şi a făcut din truism o specialitate caracteristică. În treacăt fie zis, dacă întorci pe dos o banalitate obții tot o banalitate, cercul e vicios și fatal…

Iată ce mai spune Reger: „Pe Heidegger nu-l pot vedea altfel decît pe banca de acasă din Pădurea Neagră, alături de soaţa lui, care l-a dominat complet toată viaţa şi care i-a împletit toţi ciorapii şi i-a croşetat toate scufiile şi i-a copt pîinea şi i-a ţesut aşternutul de pat şi i-a cîrpit chiar şi sandalele… Heidegger avea un chip obişnuit, nu unul spiritual, spunea Reger, era un om cu desăvîrşire nespiritual, lipsit de orice fantezie, de orice sensibilitate, un rumegător de filosofie străgerman, o vacă filosofică…” (pp.75-76).

Şi încă: Heidegger a fost „filosoful papucilor şi al scufiilor de noapte” (p.77). În metafizica lui ilizibilă, imbecilitatea nemţească şi-a aflat o expresie apoteotică. Heidegger a prins îndeosebi la „femeile crispate”, la „călugăriţele şi surorile medicale zeloase, de regulã fete bătrîne şi nefericite”. Cu aspectul său de „ofiţer rotofei de stat-major ieşit la pensie”, Heidegger rămîne „filosoful favorit al lumii feminine germane”.

În sfîrşit, îşi continuă maleficul Reger consideraţiile, „cînd mergeţi într-o societate mic-burgheză ori într-una aristocrat-mic-burghezã, vi se serveşte deseori, înainte de aperitiv, Heidegger; nici nu v-aţi scos bine paltonul şi vi s-a şi oferit o bucată de Heidegger; nu v-aţi aşezat bine, şi amfitrioana, ca sã zicem aşa, v-a şi adus pe tava de argint, pe lîngă sherry, pe Heidegger. Heidegger este filosofia germană întotdeauna bine gătită, care poate fi servită pretutindeni şi oricînd, spunea Reger, în orice menaj” (pp.77-78).

c) Întrebare

După acest portret binevoitor, mai aveţi curajul să-l citiţi pe Heidegger?

d) Concluzie gingașă

Dacă stau bine și mă gîndesc, nici mie nu-mi place Heidegger. În fond, Reger nu gîndea cu totul greșit. Diferența stă în faptul (la urma urmelor benign) că eu nu mi-aș pierde vremea făcîndu-i portretul…