Cum mai stăm cu „autonomia esteticului”

Textul lui Cosmin Perța din Literomania nr. 231 deschide o discuție necesară în spațiul nostru literar – în care, spre deosebire de alte spații literare (l-aș aminti pe cel francez, pe care îl cunosc mai bine), supraviețuiesc comportamente învechite, de dinainte de ’90.

Problematicile feministe și ale minorităților de toate tipurile – prezente și la noi din ce în ce mai puternic, în ultimii ani – au deschis, în cele din urmă, această discuție. Comportamentele noastre în societate sunt, într-adevăr, conotate, sunt lipsite de inocență sau neutralitate (oricât de mult ne-am dori noi, precum Roland Barthes, un „neutru” în viața noastră în comunitate sau colectivitate) –, iar comunismul a încercat să le „dezamorseze” potențialul subversiv, menținând oamenii în izolare (de restul lumii) și autoritarism, lăsându-i pe intelectuali și pe scriitori să se refugieze într-o – convenabilă pentru regim – „autonomie a esteticului”.

Traversăm de doi ani o pandemie ce pare că nu se mai termină – o nouă stare de izolare și stagnare, de supraviețuire, ce ne face să ne întrebăm care mai e rostul literaturii (industria cărții se confruntă și ea cu serioase probleme). Care mai e rostul literaturii într-o epocă de (pură) supraviețuire? Se spune că artele înfloresc în perioadele calme ale istoriei – acum nu e cazul. Însă acum primează – tocmai din aceste motive de criză, din necesitatea de a prezerva umanitatea din noi – conținutul de idei al literaturii și artelor (ceea ce se numește cu un termen – conotat peiorativ pentru noi, cei care am trecut prin comunism – ideologie), mult mai pregnant, mai polemic, mai vizibil decât calitatea stilistică și estetică a textelor literare. Trăim vremuri foarte politice – iar literatura nu poate ignora lumea în care ne aflăm, criza pe care o traversăm. Iar atunci când o ignoră, o face intenționat – gestul în sine este, de fapt, tot unul politic, de poziționare. „Turnul de fildeș”, „autonomia esteticului”, „evazionismul” ilustrau, în comunism, intenția literaturii de a se sustrage politicului și ideologiei oficiale a dictaturii – intenție până la urmă iluzorie, pentru că nu au existat zone de libertate în comunism (totul era controlat, până la mințile oamenilor instigați să se denunțe unii pe alții), și pentru că regimul însuși le-a permis scriitorilor să uzeze de „autonomia esteticului”, convenabilă politic.

Nu știu cum anume a fost pusă în circulație sintagma „autonomia esteticului” – cred că ea ține totuși de perioada comunistă, și critici importanți precum Nicolae Manolescu și Eugen Simion au validat-o, ca formă de evitare a intruziunii ideologice în literatură. Ea vine, cu siguranță, pe filiera lui Maiorescu, cel care – pe o filieră clasicistă (mai ales germană), la rândul lui – despărțea esteticul de politic în literatură. Dar mai cred că ea vine și pe filiera modernismului european de început de secol XX – care cultiva o artă „pură”, abstrasă din real (vă mai amintiți de Hugo Friedrich, „Structura liricii moderne”?) și o poezie ermetică practicată la noi, în interbelic, de un Ion Barbu, de pildă. În comunism, a putut fi un bun „paravan” pentru literatură, însă trebuie să fim conștienți/conștiente astăzi că era vorba de un lucru tolerat de regim.

Dar epocile se schimbă, iar azi, în epoca globalismului, a internetului și a social-media, nu mai putem vorbi de discursuri autonome, ci interconectate, de interdisciplinaritate și studii culturale. Traversăm vremuri în mișcare (epoca vitezei, nu?) și practicăm o gândire în mișcare continuă. Trăim într-o lume a interconectivității, în care ne întrebăm adesea care sunt „marginile” unei discipline (marginile ficțiunii, marginile literaturii, marginile sau bornele între științele sociale ș.a.m.d.) Autonomia esteticii – ca disciplină (care definește esteticul) – s-a constituit în secolele XVII-XVIII de către filozofii englezi și germani (Kant, Hegel), dar azi este pusă în discuție, ca orice tip de autonomie a unei discipline sau alta.

Mai importantă decât discuția legată de autonomia esteticului, de separarea lui de politic sau ideologic, este altceva: distincția dintre literatură/artă și propagandă! Ne aflăm la ora militantismelor de orice fel – de la diverse valuri feministe la diverse discursuri LGBTQ sau în favoarea minorităților etnice ori împotriva rasismelor – și toate aceste tematici corecte politic au devenit astăzi un trend sine qua non în film, literatură, arte vizuale. Sunt necesare, fiindcă trăim vremuri foarte politice. Dar să nu uităm că există o diferență enormă între literatură (artă) cu conținut de idei/atitudini socio-politice și propagandă.

Cu toate acestea, dincolo de implicațiile social-politice sau ideologice, în discursul literar funcționează – și specialiștii domeniului o pot confirma cel mai bine (scriitori, critici și teoreticieni literari) – un set de reguli, norme și valori (ca în orice meserie, în fond), care stabilesc valoarea estetică a textului literar. E important de precizat că acest set de reguli și valori nu e, de fapt, imuabil (așa cum cred adepții autonomiei esteticului, pe filiera clasicistă a valorilor absolute), ci e stabilit mai mult sau mai puțin de comun acord, într-un context sau o epocă anume (de pildă, ceea ce înțelegem noi astăzi prin poezie – lipsa de versificație, prozaismul ei etc. – diferă mult de accepția poeziei în secolele XVIII- XIX). Iar rezistența în timp a anumitor autori și opere se datorează foarte mult canonului stabilit de comun acord, între specialiști, la un moment dat. Și totuși, rămâne aici o doză de indecidabil – zic eu – fiindcă anumite texte reușesc să ne vorbească și astăzi, iar altele nu, dincolo de convenția canonică și dincolo de normele literare. Ce au ele în plus față de celelalte? Poate experiența umană extraordinară pe care ne-o comunică! Poate mirajul unei scriituri, al unui limbaj inedit! Sau poate ambele!

Clasicismul avea reguli clare și stricte, iar frontierele erau mult mai nete între domenii. Dacă e să-i citez pe teoreticienii francezi contemporani, regulile literare și estetice au fost multă vreme impuse – pe filiera Antichității greco-latine – de către aristocrație, în regimurile monarhice, absolutiste (valori ca adevărul, binele, frumosul, eroii „recrutați” numai din pătura de sus etc. – vezi tragedia greacă; numai comedia se inspira din mediile populare), reguli ce reconfortau puterea dominantă. Democrația a adus însă cu ea și democratizarea literaturii (medii, limbaje, personaje), și implicit redefinirea regulilor și valorilor estetice înspre o mai mare deschidere către clasele populare, medii, limbaje și mentalități diverse. Altfel spus, puterea dominantă ajunge să se teamă de valoarea subversivă a literaturii, de dorința ei de schimbare a ordinii existente, de emancipare și diversificare.

Ajungând în acest punct, aș vrea să spun că, de fapt, mai importantă decât discuția legată de autonomia esteticului, de separarea lui de politic sau ideologic, este altceva: distincția dintre literatură/artă și propagandă! Ne aflăm la ora militantismelor de orice fel – de la diverse valuri feministe la diverse discursuri LGBTQ sau în favoarea minorităților etnice ori împotriva rasismelor – și toate aceste tematici corecte politic au devenit astăzi un trend sine qua non în film, literatură, arte vizuale. Sunt necesare, trăim vremuri foarte politice, cum spuneam. Dar să nu uităm că există o diferență enormă între literatură (artă) cu conținut de idei/atitudini socio-politice și propagandă.

Indiferent de conținutul de idei/poziții (sociale, politice etc.), literatura se definește în primul rând prin regulile și convențiile sale specifice – personaje, conflict, medii, limbaje etc. –, ca să nu mai vorbesc de stil sau de ceea ce francezii numesc „scriitură” (scrisul ca proces, scrisul în act, producerea de text). Valoarea estetică implică toate aceste reguli, norme, convenții specifice – și ea nu exclude coabitarea cu alți factori, sociali și politici. Aș da aici două exemple: cel dintâi, mai cunoscut, este al filmelor Nouvelle Vague, în special ale lui Godard, care combină fără probleme imaginile estetice (cadre extrem de studiate, inclusiv la nivel de culoare) cu mesajele politice și sociale. Cel de-al doilea exemplu este al unui roman recent, despre care am scris pe Literomania: „Prietena mea Natalia” de Laura Lindstedt (Humanitas Fiction, 2021, traducere din finlandeză de Sigrid Crasnean) – un roman spumos, dramatic, poetic și suprarealist cu un puternic mesaj feminist. Așa da, îți vine să spui despre autoarea finlandeză (tradusă și la Gallimard, cu o cotă în creștere) – iată un superb roman feminist, plin de umor, livresc și intertextual, cu totul diferit de propaganda înverșunată (mizând adesea pe maniheism și instigând la ură) și care nu are nimic de-a face cu textul literar! E suficient, de exemplu – ca să facem diferența – să ne gândim la proletcultism și realismul socialist – la pictura oficială, la scriitorii oficiali ai regimului – ca să vedem ce înseamnă propagarea pură și dură a unei ideologii prin texte și imagini. În afara calității sale estetice, definitorii – și aici intervine rolul selectiv al criticilor și profesioniștilor domeniului literar –, literatura se transformă în altceva: în propagandă, atunci când instigă, sau în ceea ce se numește literatură de consum, atunci când îi oferă cititorului pur și simplu divertisment (cu mențiunea că aici am putea vorbi de diverse categorii de literatură comercială, unele chiar de bună calitate). În orice caz, literatura dă dovadă de o complexitate de mijloace, atitudini și sentimente pe care propaganda nu o va avea niciodată, și tocmai această complexitate o împiedică să cadă în maniheismul violent și lipsit de nuanțe al propagandei.