De ieri, alaltăieri… (XXVI)

Oare nu am greșit lăsându-mă influențat de păreri de sine prea favorabile? Îndemnul lui Barna de-a continua cu muzica pornise dintr-o justă apreciere a nivelului meu sau nu era decât o încurajare amicală? În câmpul psihologic au fost lucruri ce au contat mai mult decât cele câteva contre aplicate de unii dintre profesori sau colegi. Împreună cu Barna, formasem o galerie, la care se alipiseră alți câțiva, ce aclama justețea alegerii noastre, văzute ca firești prin continuitate și fidelitate. Pentru a întări legământul nostru în numele artei, am format un duo, el, mai bun, la vioara întâi, eu, nu la fel de bun, la vioara a doua. Am făcut rost de partituri și ne-am apucat de studiu, în paralel cu cel obligatoriu. Ne-am înregistrat și, ascultând caseta, am fost surprinși de sonoritatea aproape orchestrală a celor două viori.

Dar oare am făcut bine legându-mi soarta de un ideal naiv, când semnalele care indicau o restrângere a numărului de licee de muzică și de locuri la Conservator erau evidente? Pe deasupra, emoțiile scenice fuseseră înlocuite de un adevărat trac ce-mi diminua semnificativ calitatea execuțiilor și, mai mult de-atât, îmi răpea liniștea dinaintea audițiilor. Eram timid și chiar dacă primeam cu convingere îndemnul de a interpreta coios, cu tupeu, până urcam scena, mă topeam cu tot cu bărbății.

„Gata Liviu, am vorbit cu profu’ și luna viitoare avem recitalul. Putem adăuga și compozițiile noastre.”

„Ce fain! Băi, dar dacă mă încurc? Ai văzut că data trecută, când am cântat înainte de ora de mate, m-am oprit și n-am mai putut să mă redresez și tu ai rămas singur!”

„Cum să te încurci mă, da ce, ești curcă?”

Mă simțeam repus în schemă în siajul colegului meu excepțional.

Încurajările lui îmi dădeau aripi și mă lăsam purtat de speranța că împreună vom alcătui tandemul ce, peste ani, echilibrat valoric, va avea un loc onorant în nomenclatorul artistic local și, de ce nu, național. Împreună, dar, în același timp, fiecare pe drumul lui, speram la un plasament cât mai zenital în viitor, autentificat cu obiectivitate. Doar că el reușea de fiecare dată să lase comisia cu gura căscată la examenele de sfârșit de an, făcând-și plauzibile speranțele, pe când eu, nu treceam niciodată de nota nouă.

Sintagma generică de Liceu de Artă ajunsese istorie, fiind întreținută cu încăpățânare doar în rostirea noastră curentă. La fel cum, foarte curând, elevii de la Liceul „Dr. Ioan Meșotă” vor refuza informal rebotezarea și transformarea lui în „Industrial 8”. Instituțional, învățam la Școala generală nr. 26 de Artă și, pentru cine voia să continue, aveam secția de muzică din cadrul Liceului pedagogic. Ne străduiam pentru ceva intrat în zona ambiguului, cu parcurs și posibilități de reușită din ce în ce mai incerte. Majoritatea colegilor se hotărâseră pentru schimbarea profilului și se uitau cu condescendență la noi, ceilalți, considerând că opțiunea noastră decurge din inadecvare iar nu din vocație.

„Când o să ne întâlnim mai încolo, să-mi amintești să îți dau cinci lei”, îmi spunea Ciprian.

„De ce să-mi dai cinci lei?”

„Pentru că voi, ăștia cu muzica, o să fiți muritori de foame.”

Ca să-l expun pozitiv pe Mihai, lustruindu-mă într-un fel și pe mine, l-am numit meșotist în troleibuzul cu care ne întorceam de la școală. Pentru că liceul „Ioan Meșotă” era cotat ca fiind cel mai bun din oraș, mizam pe o replică simetrică din partea lui, adică pe o gratificare cu titlu special care să mă expună și pe mine unei zone nobile, precum cea muzicală, în văzul celor din troleu.

„Ce vrei bă, pedagogule?” m-a tachinat el zgomotos, hohotind de nedumerirea mea.

Carevasăzică, mă găseam în situația neplăcută a vreunui gogu sau găgăuță, în ton cu maniera în care pronunțase cuvântul și cu tenta pe care i-o dăduse.

Nu era nimic dezonorant în a dori să fii elev la un liceu pedagogic. Însă derivația și intonația chițăită disprețuitor de Mihai i-au dat termenului sensul peiorativ care, alături de faptul că secția vizată era mai mult un apendice al liceului, m-au făcut să mă îndoiesc de alegerea mea.

Profesorii de cultură generală începuseră să ne întrebe la ore care pe unde aveam să continuăm cu școala. Erau expeditivi cu cei stăruitori pe vechiul drum, negăsind nimic de comentat în afară câtorva mormăieli convenient aprobatoare pentru a-i încuraja. Cu ceilalți erau mai atenți, arătându-se plăcut surprinși, mai ales când era vorba de liceele de frunte.

„Tu, Viorel, tot la muzică vrei să dai?”

„Nu; mă duc la Meșotă!”

„Foarte bine”, a continuat admirativ profesoara, în murmurul aprobator al clasei. „Nu am nimic cu muzica, să nu mă înțelegeți greșit, mai ales că toți o studiați la diferite instrumente, iar unii dintre voi sunteți foarte buni. Totuși cei care v-ați hotărât pentru altceva, aveți un plus de șanse în viață pentru că veți putea opta la alegere dintre mai multe domenii.”

Ai mei încercau să mă determine la o schimbare de perspectivă pentru a alege ceva „mai de viitor”. Îmi luaseră un meditator la matematică, acesta reușind să mă aducă pe linia de plutire a calculelor dar nu și a logicii, mai ales că întotdeauna mă descurcasem mai bine la exerciții decât la probleme. Omul fusese pilot în tinerețe și, printre formule, îmi povestea de luptele aeriene la care luase parte în război și de zborurile deasupra țării senine când putuse admira panoramic șirul Carpaților, țărmul românesc al Mării Negre și conturul trasat de Dunăre în curgerea ei spre vărsare. Îl întrebam de câtă matematică este nevoie pentru a pilota avioane. „De multă!”, și-mi exemplifica, vorbindu-mi de unghiuri de atac, aerodinamică, vectori, referințe, axe, coeficienți și chiar de paralaxă. Așa încât, la un moment dat, încrezător în capacitatea mea (doar insuficient sondată, speram eu) de dibuire a mecanismelor și a resorturilor matematicii, m-am gândit să mă îndrept către astronomie de îndată ce voi absolvi un liceu de mate-fizică. Chiar dacă lacunele de ordin apodictic îmi indicau insuficiența în domeniul științelor exacte, mă vedeam cercetând mecanici celeste și dând de lucru astrofizicienilor de pe poziția mea de cosmolog.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XXV)

Aceste fantezii țineau doar cât să alimenteze niște visări pasagere. Altminteri, eram bine integrat în galeria mea și, alături de Barna, susțineam o cauză pe care nu ne sfiam s-o afișăm, cu toată ironia unora. De fapt, ironia mă lua în colimator doar pe mine, secundul ce-și asumase demult această poziție în raport cu colegul mai bine înzestrat.

„Mergeți să compuneți?” m-a întrebat surâzând același Mihai, văzându-ne pe mine și pe Barna cum ne luăm știmele cu portative goale și ne îndreptăm spre ușa clasei.

„Păi dacă tot nu vine profa de biologie, ne ducem la Turnul Negru să mai scriem câte ceva în ora asta.”

„Bine mă, poate-l depășiți pe Beethoven și fac ăștia film cu voi, mai ales cu tine, care vrei să ajungi compozitor.”

Mă auzise într-o zi povestindu-i lui Barna că văzusem un film cu Beethoven și cum mă impresionase scena în care, surprins de ploaie, titanul a început să compună inspirat de zgomotul stropilor ce loveau cu putere.

„Nu mă interesează chestiile astea cu genii, cu filme, cu celebritate. Vreau doar să-mi termin piesa începută pentru recitalul de sfârșit de an.”

Până să închei ce aveam de spus, Mihai era deja cu spatele la mine, angajându-se într-o discuție mult mai serioasă cu alt coleg.

Nu știu dacă Beethoven fusese compozitorul meu preferat. Mă delectau mai mult lucrările lui Mozart sau Händel. Dar având acasă ediția integrală a simfoniilor beethoveniene, pusese stăpânire pe mine un fel de pasiune pentru linia sobră a melosului lor și pentru acordurile alea maiestuoase. Le ascultasem atât de mult încât le fredonam până și în cele mai inoportune momente. Riscam să devin caraghios, mai ales că, pe lângă asta, proiectam asupra compozitorului o aură ascetică, în dezacord cu datele pe care biografia romanțată din Appassionata, citită de mine, i le atribuia, dar mai ales în răspăr cu firescul. Îmi imaginam un Beethoven abstinent sexual, dedicat cu totul muzicii. Ce-ar mai fi râs eleva și simpatia lui, Giulietta Guicciardi, de elucubrațiile minții mele sucite de propensiuni mistice! Dar, mai ales, ce-ar fi râs amândoi de celebritatea deturnată a compozitorului în oferta onomastică absorbită copios de Saint Bernardul hollywoodian. La fel ca mine probabil, când, în timpurile mai recente, întrebându-mi elevii delicvenți despre numele mari și, în general, cunoscute, ale istoriei, am avut parte de un răspuns neașteptat.

„Vă văd atât de apatici și de neinteresați de lecție încât nu are rost să mai continuăm așa. Vreți să vorbim despre altceva?”

???

„Uite, vă întreb: cine a fost Eminescu?”

???

„Bun! Cine a fost Einstein?”

???

„Cine a fost Shakespeare?”

???

„Cine au fost cutare, cutare sau cutare?”

???

„Cine a fost Beethoven”?

„UN CÂINE!!!” au răsunat vocile la unison, în acord cu fețele destinse instantaneu, luminate de satisfacția de-a fi știut măcar atâta lucru… că Beethoven a fost un câine. Și că este. Și că, spunem noi acum, va fi până la intrarea lui glorioasă în analele filmotecii de aur a cinematografiei americane, pentru a lăsa loc, în luminile rampei, altor eroi ce-și vor înălța numele pe firmamentul notorietății. Și mai ales că da, plusând pe marginea speculației, prin exemplul amintit putem induce aserțiunea că publicul, cu preferințele lui, e de fapt agentul celebrității, nu protagoniștii.

Spre sfârșitul anului, m-am numărat printre ultimii propuși a intra în rândul uteciștilor. Ani de-a rândul purtasem cu plăcere cravata roșie cu tricolor și nu voiam să renunț la ea. Mă surprindea rezistența încăpățânată a fetelor când li se făcea observația să-și pună cordeluțele pe cap, gândindu-mă că între portul cravatei și cel al cordeluței nu pot fi deosebiri prea mari în ce privește gustul vestimentar. Le găseam mai șic pe fete când aveau cordeluța pusă decât atunci când umblau cu părul în vânt sau în ochi, și-mi plăcea mai mult ținuta lor cu cravată decât fără.

Semnificația cravatei de pionier mi se înfățișa într-o oarecare măsură ca indiciu al copilăriei perene. Chiar dacă nu aveam cum să evit absorbția în UTC, nu-mi doream acest ritual politic de trecere la adolescență, pe care-l vedeam ca o delimitare simbolică sau ca o falie menită a provoca pierderea exuberanței copilărești și asumarea obligatorie a unei seriozități instalate opresiv. Poate că nu întâmplător tulburările mele neurovegetative au coincis aproape perfect cu modificarea statutului. Defensiv, am forțat lucrurile, continuând să port eșarfa purpurie, spre nedumerirea și amuzamentul unora. În cele din urmă, atins de un vag simț al ridicolului, am renunțat la ea, cu nostalgia romanticilor asumată insidios de nervii mei.

A venit și ziua în care m-am prezentat pentru evaluarea etico-ideologică. Comisia era formată din câțiva elevi de liceu cu funcții de conducere în organizația de la „pedagogic”. Noi, „aspiranții”, trebuia să îndeplinim formalitatea caracterizărilor reciproce, nășindu-ne cu argumente măgulitoare care să înduplece comisia. Nu se afla în sala de ședință niciun adult, atmosfera fiind degajată iar intervenienții pledând colocvial. Când mi-a venit rândul s-o susțin pe Magda, colega ce-mi fusese repartizată, am înghițit în sec și m-am trezit spunând nimic. Mă uitam când la Magda, când la prezidiu, încercând să bâigui ceva.

„Hai măi, ăsta, cum îți zice, Nelio Liviu, zi ceva acolo, la fel ca ceilalți. Ai văzut ce caracterizare mișto ți-a făcut Simionescu!”

„…”

„Hai măi odată, ce mare lucru să spui ceva de colega ta, doar o cunoști de patru ani!”

”E bună.” (Râsete în sală).

„Vedem și noi asta. Altceva.”

„E printre cele mai bune din clasă.” (Râsete).

„Bine. Altceva?”

„E o fată la locul ei.” (Ocheade și rictusuri mustăcite printre membrii comisiei).

„Atât?”

„…”

Mi se făcuse o rușine de-mi venea s-o iau la fugă și să nu mă mai opresc până la Vladivostok. Cum dracului, îmi spuneam cu stupoare, putusem să fiu atât de imbecil cu stupizeniile mele. Memorasem înainte câteva formule bine schițate și când să le dau glas, m-am fâstâcit și am emis un dram de tâmpenie cu puțin mai consistent decât vidul absolut. Și ce dram… Pe cât a fost de deplorabil în cantitate, pe atât de răsunător ca sugestie penibilă. Și la adresa cui!? Magda era una dintre cele mai rafinate premiante ale școlii și, cu toate că nu nutream sentimente deosebite pentru ea, întotdeauna am admirat-o pentru sensibilitatea, inteligența și bunătatea ei.

Cu puțin timp înainte de sfârșitul școlii, s-a adeverit zvonul privind desființarea celor opt secții de muzică de pe lângă liceele pedagogice din țară. Galeria noastră a rămas mută și membrii ei s-au repezit năuci să-și salveze viitorul care încotro. Pentru cei mai mulți era prea târziu să se reorienteze către liceele de alt profil. Examenul de admitere bătea la ușă și cum să te încumeți a concura cu unii care se pregătiseră pentru el, luni și luni la rând? Mizaserăm pe ceva ce nu mai exista în plan concret și singura posibilitate rămasă în picioare era să ne îndreptăm către unul din cele cinci licee de artă propriu-zise, aflate în centrele universitare mari, sau să rămânem pe loc, mulțumindu-ne cu școlile slab cotate, unde concurența era mai puțin numeroasă și mai modestă. Ai mei insistau, sfătuiți de profesorul de matematică, să încerc admiterea la un liceu industrial, având pe mai departe, posibilitatea deprinderii practice a unei meserii, în completarea pregătirii teoretice propriu-zis școlare. Tata, nemulțumit că mă încăpățânam să plec la internat, în eventualitatea reușitei, aproape că m-a implorat în genunchi să optez pentru o școală în orașul nostru. L-am refuzat categoric cântărindu-mi opțiunile în sfera muzicii, în funcție de locurile existente la liceele de profil din țară. Barna, prietenul meu, a plecat la Cluj, sigur pe el datorită pregătirii și valorii incontestabile avute, de care era conștient. Ceilalți, în majoritate, printre care mă număram și eu, ne-am îndreptat către Timișoara, mai ofertantă ca număr de locuri. Cu toată agitația, găsisem o licență ce ne amuza, slăbind intensitatea stresului acelor zile. Izbucneam cu toții într-un râs nervos, repetând în neștire răspunsul persoanei apelate la Iași de la telefonul meu din apartament:

„Alo, Liceul de muzică din Iași?”

„Ați grieșât număru’!”

Photo by Marius Masalar on Unsplash