De ieri, alaltăieri… (XXVII)

Andru: „Îți vine să crezi că suntem absolvenți? Uite, acum închidem ochii și când îi deschidem avem deja cinzeci de ani. Așa de repede trece timpul că atunci când o să vorbim de zilele astea la cincizeci de ani, o să avem impresia că s-au întâmplat ieri-alaltăieri.”

Liviu: „Îți aduci aminte când am venit la internat, chiar în prima zi, ce exaltat era taică-tu? Ne-a spus să ne avem bine, ca frații și să ne ajutăm.”

Andru: „Nu era exaltat, era agitat. Nu prea îi plăcea că m-am dus așa departe de casă și voia să mă știe împreună cu niște colegi mișto. Se mai liniștea și el un pic.”

Liviu: „Dar avea o față veselă și parcă era pe arcuri. De-aia mi s-a părut exaltat. Nici taică-miu nu a fost încântat că plec dar mutra lui era posacă, mai potrivită cu starea lui sufletească. El nu știe să se prefacă și se poartă cum simte pe moment.”

Andru: „Știu. Dar mai și glumește. Când venea pe la tine, de multe ori parcă ne lua în râs pe toți. Mai știi când tot o zicea pe aia cu Beethoven: «Voi cântați a patra de Betoven»?”

Liviu: „Nu-mi plăcea chestia aia. O tot repeta de parcă alta nu știa. De fapt, nu era o glumă ci o ironie la adresa unui gen de muzică pe care nu-l savurează pentru că nu-l înțelege. La fel ca în cazul plasticii. Nu știi că de câte ori vede pe unul cu barbă, spune că e artist plastic și zâmbește disprețuitor?”

Andru: „Nu vrea să înțeleagă deși ar putea. Taică-tu e obișnuit cu lucruri exacte, ca la CFR. Ce facem noi e diferit. Pe mine mă distra când își dădea drumul la vorbă și glumea în legătură cu orice. Doar aia cu țiganul nu mi-a plăcut.”

Liviu: „Știi că atunci m-am supărat tare pe el? Chiar l-am certat că te-a făcut țigan, în lipsă. Știam că până la urmă o să afli. El venea în cameră și dacă nu erai de față, îi întreba pe ceilalți unde e țiganul. Nu-i păsa de observațiile mele și îi tot dădea înainte cu asta.”

Andru: „Auzi, dar tu ziceai de taică-miu că era pe arcuri atunci, dar o mai știi pe profesoara aia de matematică care chiar mergea ca pe arcuri? Și asta tot timpul. Mama mia, ce zurlie era! N-am văzut-o îmbrăcată în altceva decât în salopeta aia tricotată. Și cum mai sălta, la fiecare pas cu catalogul sub braț!”

Liviu: „Nu mă, avea și alte haine. În salopetă venea când era gravidă și îi crescuse burta. Dar mai punea și altele pe ea. Dar, cumva ai dreptate, pentru că n-am văzut-o niciodată decât în pantaloni strânși pe ea în talie și evazați jos.”

Andru: „Băi, și ce repezită era la vorbă. Mergea în salturi și vorbea repezit până începea să împroaște cu salivă. Era pericol cu ea.”

Liviu: „Și când a venit inspecția aia la ora ei și a luat-o prin surprindere… A dat buzna în clasă și a început să urle că vine un inspector și să avem grijă că ne întrebă alea și alea și să știm cum să răspundem… Bădică era în prima bancă și o tot agasa cu nu știu ce întrebare până a scos-o din minți și a încercat să-i dea o palmă. Ăla, dup-aia, s-a întors spre noi și a întrebat mirat: «Ce-are mă»?”

Andru: „Da, mă. Și la ora aia, ca un făcut, nimeni n-a știut nimic. Le-a scos pe fete la tablă și alea erau bâtă ca noi. Dar cea mai tare fază a fost când inspectorul a întrebat clasa cât face cinci împărțit la zero și noi, după ce ne-am uitat tâmpește unii la alții, am murmurat nesiguri că cinci. Mai știi ce mutră a făcut ăla? «Cinci împărțit la zero e cinci? Așa știți voi?» A plecat din clasă înainte de a suna și după aia ce ofticată a rămas profa pe noi! Stătea cu capul plecat lângă ăla și nu mai știa ce să zică… Ce milă mi-a fost de ea!”

Liviu: „Dar ce zici de Coco, când l-a sculat profa de bio în picioare și l-a ascultat și el nu știa nici măcar unde să tragă cu ochiul în cartea pe care i-o țineam deschisă la pagina cu lecția? Bă, ce catastrofă de individ. L-a întrebat cum luptă leucocitele împotriva infecției din organism și ăsta nu știa nimic, nici măcar să citească unde-i arătam pe pagină. Ca să fac mișto de el, i-am șoptit că leucocitele luptă foarte vijelios și tipul a luat-o de bună. Ce-am mai râs cu toții, în frunte cu profesoara. Cât era de severă, tremura de râs de credeam că o să se prăbușească de pe podiumul catedrei. Îți dai seama, la gabaritul ei, ce cutremur s-ar fi produs?”

Andru: „Ăsta știa mai bine cu curul decât cu gura. Tot la ora de bio, îți aduci aminte, era liniște și conspectam o lecție din manual. Dintr-o dată a răsunat în ditamai laboratorul o pârâială chinuită. Când a răsunat și a doua, mama mia, ce hai. Împrăștia ăsta emanații puturoase pe unde îl apuca.”

Liviu: „Dar cel mai tare la capitolul ăsta era Titus. Spune și tu, mă, să le troznești în fiecare dimineață. Primul lucru pe care îl făcea după ce se trezea era să bombardeze atmosfera cu pucioasă din dos. De unde naiba avea atâtea rezerve?”

Andru: „De la bere!”

Liviu: „Chiar așa, mă. Când l-am cunoscut, înainte de examenul de admitere, l-am simpatizat. Era atât de prietenos și, mai ales, atât de talentat la pian… Pe lângă clasic, le avea bine cu jazzul. De fapt, știi și tu. Ce m-a frapat însă, a fost stilul lui de viață viciat. Nu credeam că la paișpe ani poți fuma și bea cafele la bar ca unul care toată viața numai asta a făcut. Și când l-am mai văzut că gâlgâie alcool zilnic, și încă, în ce cantități, m-am dezis de o prietenie prea mare cu el. Mie îmi pare rău de talentul lui risipit. Dacă ar fi altcumva, ar putea ajunge departe.”

Andru: „Și pe mine mă enerva când venea beat în cameră seara târziu și ne dădea deșteptarea la toți. Tu și Fleki erați cei mai nervoși. Pe Fleki l-am văzut atunci cum i-a sărit țandăra și m-am speriat cât de tare a țipat la el și, mai ales, când l-a luat la pumni. Cu tine cum a fost când ai făcu la fel?”

Liviu: „Băi și eu m-am speriat atunci de mine. Am sărit din pat și am început să-i car pumni până a căzut jos. Tot turuia din gură și atunci am luat scaunul de la masă, îl știi, ăla greu, și am vrut să i-l trântesc în cap. Îți dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă nu-mi reveneam la timp? Am aruncat scaunul înapoi, i-am pus mâna pe gură și i-am zis: «Botul ăsta!» Un timp n-a mai vorbit cu mine.”

Andru: „În afară de talent, mai avea o parte bună. Nu înjura niciodată și nici nu vorbea murdar. Cred că a avut parte de o educație bună acasă dar internatul l-a stricat. De la zece ani a stat acolo. Ai văzut că îi părea rău că n-a petrecut mai mult timp în familie. A dat de borfași de mic și s-a stricat ca Scufița Roșie.”

Liviu: „Cum adică?”

Andru: „Nu știi bancul? Păi de ce n-o mai mănâncă lupul astăzi? Pentru că s-a stricat…”

Liviu: „… s-a împuțit, borfășița. Da, într-adevăr, pe Titus nu l-am auzit niciodată spunând vreun cuvânt murdar. Nici atunci când vorbea de lucruri deocheate. Dar de făcut, le făcea. Îmi tot cerea după-masa cheia de la sala de studiu. La început nu m-a interesat ce făcea acolo, dar după aia am aflat tot de la el cum stau lucrurile. Se întâlnea cu tipa aia, nu-i mai știu numele, care dintr-a unșpea s-a mutat la alt liceu și îi trăgea câte un toc de mătărângă la bișboc. Mi-a spus că se întindeau pe jos, pe mochetă, și o călărea acolo. Eu am spus-o urât. El o zicea elegant, că au făcut dragoste pe podea, că a mângâiat-o, că i-a dezmierdat-o și că s-au îmbătat, auzi bețivul, și s-au înecat, în licori cu spume de amor. Și mai lăsau și totul curat, de nu vedeai o pată măcar.”

Citește și De ieri, alaltăieri… (XXVI)

Andru: „Tot așa povestea și de gogu-pedagogu, cum a făcut-o cu femeia de serviciu. Știi faza?”

Liviu: „Da, mi-a spus-o și mie.”

Andru: „Aia gemea în camera lui și ăsta a auzit-o când s-a dus la baie. A tras cu urechea borfașul: «Îți place, da?» o alinta gogu înfundâdu-i găoacea cu ghioroiu de-i tremurau toate înăuntru, cum își imagina Titus că se întâmplă pe acolo. «Da, îmi place, de mor! Ah, aia a ta în aia a mea», povestea el că striga aia, și roșea ca o fată mare. De fapt, hoașca le zicea pe nume, numai că ăsta era atât de rușinos că zicea «aia» în loc de alelalte, cum le spune tot omul.”

Liviu: „Tot omul, mai ales Șoni. Ăsta, pe lângă că e omul faptei, are cel mai spurcat vocabular. La concertele filarmonicii se trezea intonând toată gama pornografică în timpul aplauzelor. Mă simțeam penibil lângă el când se întorcea lumea cu fața la noi. Câteodată mă mai bufnea și râsul, mai ales când vedeam cum fac ăia doi din față. El se uita la noi încruntat fără săspună nimic și ea, când începea să cânte orchestra, inspira zgomotos, la fiecare acord în forte, cu nasul și umerii ridicați. Se dădea mare melomană ca să-i demonstreze lui Șoni că îi e superioară și ăsta se strica de râs. Pe Liana el a adus-o în starea asta de o dă acum la toată lumea. Făcea pe mironosița înainte. La grupa de teorie și solfegiu stătea lângă mine. Tu nu vedeai, că erai pe rândul din față, dar când ședea, rochia îi aluneca mult deasupra genunchilor, până aproape de chiloți. Andi o pipăia, prefăcându-se că încearcă s-o facă să râdă. O tot provoca, cică, în glumă, cu vorba aia idioată, vrei? vrrrei? și ea îi răspundea tot așa, vrei? vrrrei? apoi tipase se-ntorcea către mine și-mi spunea la fel, vrei? vrrrei? de mă lăsau nervii. Era o prosteală de doi bani. Cu Șoni, c-a vrut, că n-a vrut, s-a întâmplat neîntâmplata, până la urmă. O tot înghesuia și o despuia la el în gazdă. Stăteau amândoi în pielea goală, el gata de atac, ea, amenințând că, dacă se întâmplă ceva, se omoară. Până la urmă, Șoni n-a mai îndurat și s-a pomenit cu înaintașul lunecându-i în conul incandescent cu pereți vâscoși, făcând-o de-atunci pe Liana să-și dorească mai degrabă moartea cea mare decât să mai piardă o zi măcar fără să încerce mica moarte datorată înveninării picurate de acul bărzăunilor în căutare de miere.”

Andru: „Ca în bancul cu motanul și pisica. «Vrrrei? Nu vrrreau! Vrrrei? Nu vrrreau! Ei, vrrrei, nu vrrrei, eu tot ți-o vrrrrrr!» Dar, ia spune-mi, cum de-ți vine chestia asta de le potrivești cu vorbele? Auzi la el, pereți vâscoși, mica moarte, bărzăuni cu miere!»

Liviu: „Nu știu, mă. Chestia cu mica moarte cred că am citit-o pe undeva sau am văzut-o într-un film. Nu mai știu. Era vorba de una care a mers la un bordel pentru femei și acolo a vrut să experimenteze orgasmul, adică, mica moarte. Era destul de trecută și acasă nu mai avea parte de nimic de felul ăsta. I-a servit-o unul, angajat cu normă întreagă acolo, și a băgat-o în extaz. Mie, Liana, îmi face impresia că și la optzeci de ani o să-l caute la fel de dornică ca acum.”

Andru: „Extazul?”

Liviu: „Păi nu?”

Andru: „Păi nu! La vârsta aia poate că o să caute extazul religios. Și eu am citit undeva că multe femei ușoare, nu mă gândesc neapărat că Liana ar fi așa, dar, ca să mă explic, multe fufe se pocăiesc la bătrânețe și devin evlavioase și sfătoase. Adică, după o viață de plăceri umblă după răscumpărări de păcate pe la biserici și mănăstiri și devin nemiloase cu slăbiciunile celorlalți.”

Liviu: „Oare Comșa o fi fost tot așa? Nu știi când venea pe hol încruntat și se răstea la noi să nu mai facem gălăgie și să intrăm mai repede în clasă?”

Andru: „Aaa… te referi la proficu de română care s-a pensionat acum doi ani? Eu vorbeam de femei, nu de bărbați. Ăla care a scris cartea, doar la ele s-a referit. Dar nu contează. Comșa era un domn. Noi ne bucuram ca proștii că nu-l avem profesor. Credeam că e prea sever dar, de fapt, lucrurile nu stăteau așa. Exigența lui era confundată de unii cu severitatea. Într-adevăr, cerea mult de la elevi, dar avea un fel de a preda ce te făcea să înțelegi mai mult decât îți impunea programa. Era și foarte înțelegător cu ai lui. Dacă nu te putea ajuta cu mai mult, cu o vorbă bună sau o încurajare te punea iar pe linia de plutire.”

Liviu: „Eu am adus vorba de el pentru că înainte a fost preot și mă gândeam, în timp ce vorbeai de fufe, că ăsta ori s-a făcut popă după o viață de plăceri, ca pocăitele tale cu bisericile și mănăstirile lor, ori s-a dus la biserică de mic, și atunci nu se potrivește cu exemplul tău.”

Andru: „Normal că exemplul ăsta nu se potrivește tuturor, femei sau bărbați, nu contează. Sincer, nu-l văd eu pe Comșa să fi fost un destrăbălat în tinerețe. Nu știu ce viață a avut, dar, după cum vorbea uneori cu ăia din clasele lui, e clar că a fost serios de mic. Nu mai știi ce ne povestea Geza? Îi certa fără să ridice tonul, așa, cumva, părintește:«Da, că voi ăștia de azi nu mai știți de nicio rânduială. Tinerii de-acum în loc să meargă la besearică, pierd vremea prin baruri și discoteci. Și dacă sunt împreună băieți și fete, vorbesc cum nu se cade unii de alții – ia uite ce burlane are aia.» Unora nu le era pe plac, alții se temeau de el, dar toți îl respectau, indiferent de cât de mult sau puțin îl simpatizau.”

Liviu: „Eu aveam un pic de teamă de uitătura aia a lui pe sub sprâncene și, mai ales, de tonul vocii, de multe ori apăsat și aspru, dar mi se părea interesant omul. De câte ori îl vedeam, mi-l închipuiam îmbrăcat în popă și făcând slujbe la biserică. Îmi imaginam că poartă cămășoiul ăla lung, lucios, de culoare albastră și că leagănă chestia aia cu lanțuri multe care scoate fum. Oare el l-a făcut pe Drăgan să meargă la teologie?”

Andru: „Ai auzit și tu de Drăgan? A terminat cu un an înainte de a ajunge noi aici. Nu cred că din cauza lui Comșa s-a dus acolo. Comșa era mult prea serios să-i recomande ăluia să se facă preot. Mai degrabă taică-su, că și ăla e popă. Ziceau colegii care l-au prins în școală că venea dimineața la ore cu perna și își continua somnul. N-avea nicio treabă cu biserica unde cânta tac-su. Toată ziua era la manevre cu arabii din cămine sau cu sârbii la piață. Blugi, hanorace, țigări, alcool, discuri cu muzică heavy metal. Iar între reprize, gagici, frate, la greu.”

Liviu: „Cum o fi ca preot unul de teapa lui? O fi tot ca în liceu ori s-a sucit cu fața la stele și acum începe să semene cu Comșa? Știi că Vali Stoian mi-a propus la un moment dat să mergem amândoi la școala de popi? Îmi zicea: «Hai să ne facem popi» și râdea. Nu-mi dădeam seama dacă glumește sau râsul lui ascunde o intenție pe bune. Oricum, eu nu i-am luat niciodată propunerea în serios. Mă știa că mai merg din când în când pe la catedrală să ascult corul și cred că de-aia mi-a zis de popi. Îți dai seama? După atâția ani de școală plus atâtea mii de ore de studiu, să lași totul baltă pentru o ciudățenie? Or fi puține locuri la Conservator, dar nu pentru examenul de acolo ne-am pregătit? Eu sunt hotărât, oricum. Încerc o singură dată și dacă nu reușesc, mă reprofilez pe orice altceva, dar în niciun caz pe teologie. Auzi ce delir în destin; să-ți ratezi viitorul din cauza condițiilor proaste în care se zbate arta, și apoi să ți-l dregi cu popia!”

Ei, da. A fost odată. Eram niște copii. Au trecut anii.

Nu-mi dau seama dacă amintirile mă transpun în vremurile de odinioară sau îmi aduc trecutul în actualitate. La sfatul inimii, ar trebui să înclin, de-ar fi cu putință,spre o întoarcere în timp, pentru întâlnirea cu mine, cel de-atunci. Mintea, cu discursul ei grav, își pledează propria cauză și mă îndeamnă la o alegere în sens opus, invocând argumentul experienței și maturității. Eu, la mijloc, propun un compromis, încercând o împăcare între cele două euri. Clocotul inimii, temperat de calmul minții, însuflețite și ea de fiorii emoției. Doar așa le pot da dreptate celor care spun că își regăsesc mereu același fond din tinerețe și că nimic nu s-a schimbat în aspirațiile și convingerile lor în afara acumulărilor inerente punerii în operă a crezului inițial. Și tot așa, le acord același credit celor pentru care schimbarea reprezintă adevăratul mobil existențial.

Sunt pentru un progres neetapizat al ființei, sau mai bine zis pentru înlănțuirea armonică a capitolelor de viață, nezguduite de transformări abrupte. Asta, desigur, ar veni în contradicție cu neașteptatele conversiuni de conștiință, întâlnite la cei ce știu a se supune la timp chemării providențiale. Dar chiar și aceștia posedă de la început capacitatea de a intra în rezonanță cu propriul destin ce li se dezvăluie la ceasul astral al chemării lor, cât de străin le-ar rămâne numele oricărei notorietăți.

Cred că orice, și, mai ales, oricâte am dori să spunem, nu prea contează numeric. Cantitățile aritmetice dau vizibilitate unei mase constante care în exces de volum obnubilează perspectiva și sleiesc aroma. Dacă, din pudoare lexicală, ne drapăm gândurile în veșminte de dulcinee, sau dacă, dimpotrivă, le oferim nude sau străvezii, fără nicio încondeiere stilistică, le condamnăm la efemeritate mai înainte de a fi cântărite în conținut.

Deși recursul la memorie operat aici nu întrece măsura comună a unei vieți obișnuite, el mă expune unui fascicol aparte, de nuanță personală. Vreme de câteva clipe din ora vieții, m-am lăsat locuit de aceste amintiri trecute pe pomelnic, ca în rostirea tăcută fie și a unei singure lecturi, să-și găsească ecoul nu numai în memoria afectivă a zilei de azi, ci și în a celei de mâine, poimâine!

Photo by Kseniya Lapteva on Unsplash