Distorsiuni unplugged

Un debut cu mai multe mize decît aceea imediată de a (se) impune printr-o voce neobișnuită, așa s-ar putea caracteriza „Orchestra π” (Editura Junimea, 2023), volumul lui Călin Dănilă. Deși poezia în proză nu mai stîrnește aceleași întrebări cu privire la originea sa așa cum o făcea cu ani în urmă, cartea lui Dănilă se construiește folosindu-se parcă de alte concepte, străine, cel puțin în privința literaturii care se scrie și se receptează cu entuziasm acum, acestui gen și acestui tip de dispunere a discursului.

În linii mari, „Orchestra π” imaginează un soi de geografie comună pentru toate vocile cu care se lucrează, aducînd așadar laolaltă toate aceste personaje și lăsîndu-le să comunice cu exteriorul în același timp, folosind aceeași tonalitate, poate chiar aceleași frecvențe. Se delimitează ca o istorie a unor personalități artificiale care n-ar avea, la o primă vedere, nimic altceva în comun decît mediul în care relaționează unele cu celelalte: „Cum mai atîrn eu/ de orașul ăsta, oglindindu-mă în bălțile lui! Și cînd vine/ seceta, cît întuneric, Doamne! Să aprindă cineva un chibrit/ în întunericul ăsta! O fantă de lumină cu care să trag o tușă care să mă țină pe linia de plutire”.

Deși discursul trădează nonșalanța, și aceea jucată, poemele în proză sînt contrabalansate de cîteva texte cu tăietură clară și cu mod de organizare discursiv diferit, care sensibilizează. Acest lucru nu poate fi decît foarte bun în economia cărții, fiind un semn clar că aceasta nu se blochează într-o singură zonă, nu se dezvoltă în autosuficiență, ci mai degrabă lasă experimentele să fuzioneze, să facă schimb de materie. Așa se întîmplă în cazul textului „Poveste”, din care voi reda o parte mai mare pentru a se vedea clar diferența de expunere a realităților pe care le imaginează sau, din contra, le redă cu acuratețe: „Nimeni nu s-a întîlnit cu povestea/ care să facă praf toate poveștile/ dar cîteodată sîntem/ atît de aproape de asta./ Totul durează cît o sculptură în fum./ Un clovn din circ rostogolește pămîntul pe o sîr-/ mă. Face asta de dimineață/ și eu nu visez că-i aproape amiază și se vede, chiar/ dacă de la distanță”. O scăpare aproape înduioșătoare pe care nu îndrăznește să o ducă la bun sfîrșit și căreia, prin urmare, nu îi acordă suficient spațiu de desfășurare, încheind poezia astfel: „Și eu stau așa rezemat de un plop și mă întreb/ dacă părul lui Einstein sau chelia lui Caragiale”. Autorul se eschivează, nu-și dă voie să fie vulnerabil nici măcar în aceste momente de respiro. Între aceste discursuri alternante despre care vorbesc nu se inserează niciun fel de ruptură, nimic să facă rigidă sau deranjantă în vreun fel trecerea de la șarjarea unei realități la tandrețea alteia.

Poezia lui Dănilă își creează reperele pe măsură ce se scrie, autoresuscitîndu-se, deci, fără a părea artificial acest proces, în vreun fel. Spațiilor li se mai adaugă ceva nou de fiecare dată cînd sînt readuse în lumină, deci geografia nu se schimbă, doar se extinde. Autorul își delimitează biografia prin corespondență cu evenimentele la care ia parte și portretele pe care le realizează, pe sine situîndu-se în afara lor. Astfel, cheia prin care se citește „Orchestra π” este neapartenența la un spațiu care nu este, oricum, dorit a se extinde prea aproape.

Volumul își propune nu atît tehnica intimismului manifestat prin confesiune, cît propune camuflarea excesivă a acestuia prin tot soiul de distorsiuni: „Merg fără țintă, străbătut de un ocean de camere/ cumplit de mici și goale, în care răsună cîntece de petre-/ cere. Stors, uzat, debusolat, cu o mînă moartă, m-am/ trezit că-i dau o îmbrățișare cușeră la colțul străzii. Dar,/ Doamne, Tu știi că eu nu fac chestii dintr-astea!”. Și încă: „A trebuit să trec linia de sosire îno-/ tînd pe o scîndură pînă la sticla cu whisky. Apoi am rea-/ lizat că ficatul meu are balcon, că mă sprijineam de/ marginea lui și-i făceam din mînă unui prieten, care știa/ lucruri despre supraviețuire”.

Altfel, direcția predilectă pe care o urmează „Orchestra π” este detașarea de stilul simplu și firesc al relatării convenționale, prin încurajarea cîtorva experimente lingvistice care îi reușesc. Volumul se compune prin echilibrul constant între zona narativă și cea de poeticitate, chiar dacă aceste părți nu sînt egale, ci sînt mai degrabă contrapunct una pentru cealaltă. Textele rămîn fidele propriilor intenții, se explorează reciproc prin tot soiul de conexiuni, au forță și o mențin pînă la capăt.

Călin Dănilă, „Orchestra π”, Editura Junimea, Iași, 2023