„Exista un întuneric care îl pândise dintotdeauna…”

Privind absent pe fereastră la munții din zare, revedea iarăși ultimul an, care tocmai se încheiase. Fusese o cotitură surprinzătoare, care sperase că va reprezenta impulsul pe care, nebulos, și-l dorise, și așa și fusese, însă numai parțial și limitat. „Nimic n-a ieșit cum trebuie, conchise el, încercând să țină la distanță depresia care stătea mereu la pândă. Adică, până la un punct, a ieșit, după care a deraiat. Dar poate că așa e normal să se întâmple? Poate că de fapt așa se întâmplă mereu, și numai eu visez neabătut la o linie continuă și stabilă – la perfecțiune? Poate că am avut dintotdeauna o viziune total greșită aupra vieții?ˮ

Unul din regretele cele mai acute era că, în urma terapiei cu Mihaela, reușise în sfârșit să își depășească treptat toate inhibițiile și fricile în relațiile cu ceilalți și să fie el însuși, dar că acest lucru se întâmplase foarte târziu. Dar nici asta nu schimbase nimic senzația de o viață, că între el și ceilalți continua să existe un ecran care împiedica o comunicare autentică. Întotdeauna avusese impresia că nu poate avea încredere în nimeni – nici măcar în femeile pe care le iubise și care îl iubiseră – fiindcă între ei persistau niște diferențe care bruiau la un moment dat, mai devreme sau mai târziu armonia inițială. Ceea ce, în timp, de-a lungul deceniilor, ajunsese să îi erodeze însăși dorința de a trăi.

Rămăsese cu ochii îndreptați spre fereastră, ațintiți în bezna de afară. Întunericul și încremenirea ghicită în spatele lui îl se infiltrau în el, dându-i o stare de liniște și indiferență.

„Probabil că asta a fost greșeala – marea mea greșeală: să cred – de fapt să fiu convins – că, dacă cineva vede repetat lucrurile la fel ca mine, le va vedea mereu la fel. Iar surpriza, pe care nici până în ziua de azi nu am reușit să o asimilez, a fost să constat că nu e așa. Și acel caz sau două în care viziunea diferă radical poate altera totul… în caz că nu anihilează totul de-a dreptul.ˮ

Nu se auzea nimic de afară și nici dinăuntru. De altfel, majoritatea apartamentelor erau goale în cea mai mare parte a timpului, fiind „de vacanțăˮ. Din când în când, de afară se auzea câte un tren, trecând prin gară sau oprindu-se pentru scurt timp, accentuând liniștea și dându-i o senzație reconfortantă.

Concluzia la care ajunsese după atâția amar de ani era categorică: era o iluzie să crezi că te poți înțelege întotdeauna cu cineva, oricât de bine te-ai fi înțeles în marea majoritate a timpului. O constatase, încă o dată, cu prilejul epidemiei mondiale recente.

„Și se mai mira Mihaela că nu am încredere în oameni – mai ales în femei. De fapt, de mirare ar fi să am încredere, când e notoriu că oamenii mai echilibrați evită să își investească încrederea în ceilalți. Și atunci, care o fi soluția?ˮ În sinea lui, dădu din umeri: „Niciuna.ˮ

Niciuna, și o știa de mult. Realiza tot mai mult, de la o vreme, că acesta era unul din motivele pentru care momentele când tentația renunțării devenea irezistibilă erau tot mai frecvente și mai tiranice.

În straniul bilanț semiconștient care prindea formă de la un timp, senzația că viața îl depășise dintotdeauna, că mereu îi scăpase ceva esențial ocupa tot mai mult loc. Dar ce anume? Nu reușise niciodată să își răspundă. Desigur, în funcție de un context sau altul, întrezărise câte un răspuns potențial, dar care nu explica impresia generală.

„…fără iubire te-ai rătăci în viață, nu poți trăi”. Cuvintele îi apăruseră pe neașteptate în minte. Erau ale Adelei, din jurnal, iar el le luase ca atare și le folosise ca titlu la un fragment dintr-o poveste plăsmuită și pe care îl publicase în revista în care își publica proza. În povestea respectivă derapase complet, după cum se exprimase chiar el: împins de acel dor morbid, născocise o poveste de dragoste pe care o caracterizase singur drept aberantă, și care nu era decât efectul singurătății și al disperării care îl măcina de atâta vreme.

„Dar le-a impresionat pe toate prietenele ei și pe fiica ei, ceea ce m-a lăsat cu gura căscată. Nu am înțeles niciodată până la capăt de ce. Nu mi-a venit să cred când am primit mesajul Marei pe Whats App. Îi trimisesem fragmentul apărut în revistă și eram în gară când m-am pomenit cu răspunsul ei. Spunea că a regăsit-o pe mama ei… Da, dar povestea aceea extravagantă de amor?! Eram deja atât de stânjenit și aproape regretam că am publicat-o… Dar se pare că nu a deranjat-o.ˮ

Dus pe gânduri, zâmbea absent, revăzând momentele acelea. „Daniela m-a uluit spunând că «le-a excitat pe prietenele ei»ˮ. Apoi însă, când am întrebat-o ce a vrut să spună, s-a eschivat spunând că uitase. Probabil că era fâsticită de ceea ce îi ieșise pe gură. Nu era prima dată când a făcut asta.ˮ

Își amintea reacția Marei, care îl încântase: „E superb! Mulțumesc mult! Tocmai l-am citit, si culmea e că azi se face un an de când nu mai e aici, dar citindu-l m-am simtit cumva mai bine :)”

Începuse un dialog cu ea, stând pe banca din gară, într-atât de mult îl bucurase reacția ei, explicându-i totodată șansele minime ca proza lui să fi apărut chiar a doua zi după ce o trimisese: „Wow! Mă bucur foarte mult! Deci chiar au ajutat jurnalele și faptul că ai cunoscut-o prin prisma lor pe Adela ca să îți poti extinde universul creativ. Mă bucur foarte mult ! Și îți mulțumesc că m-ai integrat și pe mine. Dacă mai dorești îți mai pot împărtăși și din ideile mele despre viață, femei, fericire etc. O să citesc când ajung acasă, am reușit doar câteva rânduri, pe lângă ce văzusem data trecută, dar chiar pot spune că îmi place și descrie totul cât mai aproape de o realitate fictivă.” Îl amuzase precizarea finală, fiindcă exact asta era ceea ce scrisese el. „Mulțumesc, Mara. Sigur că mă interesează. Mama ta avea dreptate vorbind de inteligența și umorul tău. Înainte de a citi jurnalele, Daniela mi-a dat câteva exemple care m-au încântat – cel cu numele care nu contează, ci ce faci cu el, și altele. Avea dreptate să fie atât de mândră de tine și fericită pentru că te are.” La care avusese o nouă surpriză plăcută: „Mulțumesc mult ! Chiar m-am emoționat.” Vag stânjenit, îi dăduse o replică glumeață: „Ferească Dumnezeu să ai de-a face cu sentimentali și romantici că mine ! Și încă nu știi nimic.”

Ulterior, după ce îi povestise și Danielei ce se întâmplase – apariția neverosimilă a fragmentului trimis într-o după-amiază în numărul de a doua zi – aceasta spusese că era un semn și că „de vină pentru el era «vrăjitoarea» de Adela.” La care el îi cântase în strună: „L-a sugestionat pe redactorul-șef să-mi publice fragmentul imediat. «Mâine să-l publici, nu săptămâna viitoare! Ai înțeles?!»”, ceea ce o înveselise.

Exista un întuneric care îl pândise dintotdeauna, și singura cale de a mai uita de el fusese mereu comunicarea cu o femeie care să îl înțeleagă și în care să aibă încredere. Chiar dacă nu se punea neapărat problema iubirii, faptul că exista cineva care să îl cunoască, să știe cum este fusese dintotdeauna o cerință determinantă. Se întrebase de multe ori ce însemna acest lucru; care îi era substratul? Din ceea ce cunoștea despre funcționarea afectivității omenești, știa că o asemenea relație reprezintă un fel de confirmare a personalității, în absența căreia consistența acesteia devenea incertă. Își amintise vag despre afirmația că o întâmplare nu e reală până nu e povestită; era un alt mod de-a exprima principiul, foarte important, al verbalizării în psihanaliză. Mihaela, terapeuta lui, îl avertizase însă că în acest caz anume, fenomenul se apropie de tendința psihotică; dar ce putea face?!

Întins pe canapea, privea pe fereastră, la bezna de afară. Se simțea slăbit de la o vreme și gândul la Adela îi agrava neliniștea: la fel se simțise și ea în ultimele luni de viață. Mara îi adusese ultimele trei caiete ale jurnalului, care se termina pe 29 iunie, cu aproape trei luni înainte de moarte. Fusese impresionat de aparența de normalitate care persista, în ciuda faptului că boala înainta rapid. Continuase să funcționeze o vreme, cu eforturi și fluctuații, deși stările de rău se repetau din ce în ce mai des. „Se simțea «tot mai slăbită și distrusă», «o mână de oscioare»ˮ, și totusi încă mai spera, în mai-iunie 2023, că va fi mai bine. Analizele îi ieșiseră prost, apoi mai bine, apoi iarăși prost, și tot mai funcționa, fără să creadă că e pe moarte.ˮ „Da, analizele nu au ieșit niciodată bine în ultimul an, îi spusese Mara, fiica ei, cu care comunica pe whatsapp; așa voia ea să creadă și se mințea, avea o mână de oameni în jurul ei care tot trăgeau de ea să facă ceva și să aibă grijă de ea, dar se încăpățâna nonstop că e bine și nu are probleme…ˮ

Atunci îndrăznise să îi pună întrebarea care îl măcinase multă vreme, dat find că Mara îl îndemnase să o întrebe ce voia, fără să se jeneze: „Poate știa adevărul și nu mai voia să trăiască?… Vreau să cred că nu, dar cine poate ști?ˮ „Sigur așa era, știa și nu voia să recunoască, i-a spus unei prietene că nu e în stare să se arunce pe geam că îi e frică, dar așa e sigur, ceva de genul ăsta.ˮ

Așadar, intuiția nu îl înșelase nici acum, iar confirmarea îl cutremurase: bănuise de mult adevărul, deși era atât de îngrozitor, încât întotdeauna își întorsese fața de la el, încercând să îl ignore.

Și-o imaginase atunci, singură și suferindă, și mai mult ca sigur speriată…chiar dacă nu voia să mai trăiască. „Și tot nu încetase să bea. Oricum, ar fi fost, desigur, prea târziu.ˮ Își spusese că nimeni n-ar trebui să treacă prin așa ceva, și mai ales nu singur. O ultimă notație, scrisă cu opt luni înainte de moarte, îi desăvârșise descurajarea și senzația de zădărnicie: „…am încercat să le explic ce este cu mine… singurătatea te macină, iar lipsa de încurajare și mai tare.ˮ

Prăbușirea finală se produsese cu trei luni înainte de moarte, când organismul îi cedase vertiginos. Căzuse la pat, avea halucinații provocate de encefalopatie și izbucniri de ură la adresa tuturor, cunoscuți și necunoscuți. Ce bine o înțelegea! Și ce milă îi era de ea! Fusese atât de impresionat, încât nu se putuse abține să îi scrie Danielei, cu toată răcirea relației lor din ultima vreme: „Rezistența’ˮ mea, cât o fi fost, a căzut: mi s-a făcut atâta milă de ea!ˮ

Realizase deopotrivă că, gândindu-se la ea, se gândea totodată la el însuși, recunoscând că avea aceeași ambivalență, scindat la rândul său între speranță și dorința de continua lupta, așa cum făcuse toată viața, și renunțarea totală, învins de oboseala acumulată și de ceea ce lui i se părea un șir nesfârșit de eșecuri, cu toate că o privire obiectivă contrazicea concluzia. Dar în ultimă instanță, nu prevalează subiectivitatea, care învinge orice analiză imparțială? Dacă ești convins că ai eșuat, ce mai contează ce spun ceilalți? Însă întrepătrunderea destinelor lor i se părea din ce în ce mai evidentă și de necrezut.

Nu putea ști ce simțise cu adevărat Adela, cât de mult era încredințată că va muri sau va supraviețui și deopotrivă în ce măsură renunțase la viață, dar știa ce simțea el: cele două convingeri și tendințe coexistau într-un mod care i se părea oribil și erau înr-o coliziune continuă. Își amintise de „pisica lui Schrodingerˮ, vie și moartă în același timp, care sublinia indeterminarea și precaritatea. „Nu poți ști până nu deschizi cutia; dar aici ce ar însemna să deschizi cutia?ˮ

Pe de altă parte, când îi împărtășise toate impresiile pe care le acumulase, Daniela adăugase: „Da, de fapt, a ucis-o orgoliul că Ea poate, Ea știe, Ea trebuie să rezolve…ˮ Melania, o prietenă, psihiatră stabilită la Paris, citind parțial jurnalul, afirmase categoric ceea ce știuse și el de la început, și anume că numai un psihoterapeut ar fi putut-o ajuta să iasă din marasm și din cercul vicios, la care Daniela precizase: „Despre psiholog (când i-am sugerat) a spus răspicat că «nu lasă pe nimeni să intre în capul ei».”

Fragment din romanul în lucru „Ocazii pierdute”

Foto: „Îndrăgostiții I” (1928) de Rene Magritte (sursa aici)