Filosofii și umorul

Filosofia este un lucru serios, sau cel puțin asta este impresia multora dintre noi. Mai mult, pe filosofi îi percepem ca pe niște personaje serioase, sobre, inteligente, dar lipsite de simțul umorului. Nimic mai adevărat, după cum o demonstrează și Pedro González Calero, în volumul „Surâsul lui Voltaire. Și mai multă filosofie pentru bufoni”, apărut la Editura Nemira, în 2010 (traducere din spaniolă de Mihai Gruia Novac). Vă propunem în acest număr al Literomaniei să ne amuzăm cu (și pe seama) unor filosofi cunoscuți și să descoperim, prin scurte anecdote, că și filosofia poate fi amuzantă. (Literomania)

Frugalitatea lui Socrate

Socrate era faimos pentru frugalitatea sa. Când Alcibiade, bunul prieten al său, i-a dăruit un teren întins pentru a-și contrui o casă, Socrate nu a vrut să-l primească, deoarece îl considera exagerat de mare, și a replicat:

– Dar dacă voi avea nevoie de niște pantofi, îmi vei da toată pielea animalului?

Om bogat, om sărac

Aristip, discipol al lui Socrate, considera că atât bogăția, cât și sărăcia îngrădesc libertatea umană – bogăția pentru că ne face sclavii bunurilor noastre, iar sărăcia, fiindcă ne împiedică să ne satisfacem nevoile. De aceea, cerea să fie plătit pentru lecțile pe care le susținea. Această solicitare părea să contravină principiilor lui Socrate, care își oferea gratis învățăturile, oricui. Dar Aristip își justifica atitudinea spunând că, prin plata lecțiilor, elevii săi învățau să cheltuiască banii pe lucruri folositoare.

Cum Aristip câștiga astfel bani buni, Socrate l-a întrebat într-o zi de unde adunase atâta bănet. El i-a răspuns:

– De acolo de unde ai adunat tu atât de puțin.

Un nebun în proză și altul în versuri

François Arouet, tatăl lui Voltaire, nu a fost niciodată mulțumit de carierele urmate de cei doi fii ai săi. Voltaire a devenit scriitor și a început să se remarce ca poet, în timp ce fratele său, Armand, a fost fervent jansenist. Bătrânul Arouet afirma sentențios în legătură cu cele două vlăstare ale sale: „Am doi fii nebuni: unul în proză, celălalt în versuri.”

Recomandări de lectură:

Un post în secția Prostiilor

Pe când Voltaire era încă tânăr poet, regentul îi promisese că îi va da un post bun. Într-o zi, la ieșirea din Consiliu, Voltaire îl aștepta. Regentul, însoțit de patru secretari de stat, i-a spus când l-a văzut:

– Ah, domnul Arouet, să nu crezi că am uitat de dumneata. Am de gând să-ți dau un post în secția Prostiilor.

Voltaire i-a replicat:

– Domnule, aceea este o secție în care voi avea mulți rivali, începând cu cei patru domni care vă însoțesc.

Bufonul Voltaire

Voltaire a avut întotdeauna o anumită faimă de bufon. În 1750, regele Franței, Ludovic al XV-lea, i-a permis să părăsească țara și să meargă la Curtea lui Frederic al II-lea, regele Prusiei, care-l chemase de mai multe ori. Monarhul și-a justificat hotărârea în fața curtenilor săi spunând că Voltaire va fi „un bufon în plus la Curtea Prusiei și unul în minus la Curtea sa”.

Puțin mai târziu, Frederic al II-lea, care-l numise pe Voltaire șambelan și-i acordase o pensie de douăzeci de mii de franci, se va plânge de el în termeni asemănători, spunând: „Niciodată bufonul unui senior nu a mai primit un asemenea salariu”.

Casa bețivilor

„Căutăm fericirea” – a scris Voltaire – „dar fără să știm unde, așa cum bețivii își caută casa, știind în mod confuz că au una.”

Prea multe soacre

Lui Schopenhauer, poligamia i se părea un obicei mai firesc și mai avantajos decât monogamia, motiv pentru care, susținea filosoful, ea ar trebui instituționalizată în societatea noastră, deși recunoștea că acest lucru ar aduce cu sine și unele inconveniente. „Dacă s-ar reuși introducerea poligamiei”, a scris el cu obișnuitul său sarcasm, „atunci ea ar avea, între multele avantaje, pe acela de a limita legăturile prea strânse cu rudele prin alianță, responsabile până acum, ca urmare a terorii pe care o provocau, de eșecul atâtor căsnicii. Dar, în schimb, gândiți-vă: zece soacre în loc de una!”

Sumar Literomania nr. 174: