Flash fiction stories – februarie 2022

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Inspiră-1-2-3-Expiră-1-2-3-Repetă

Alexandra Sonu

Mi s-a ciobit cana de cafea. S-a întâmplat când spălam vasele de dimineață. Am rămas cu mânile sprijinite de marginea chiuvetei, strângând buretele cu două degete și blestemându-mi în gând existența. Am aruncat-o la gunoi plină de draci și cu ochii în lacrimi am vrut să-ți scriu, dar mi se descărcase telefonul și mi-am adus aminte de regula aia a nu știu cui, așteaptă 20 de minute înainte să acționezi impulsiv, și am plecat la lucru. În dimineața următoare, cum telefonul rămăsese mut peste noapte și mi-am dat seama că tu nu te mai gândești la mine așa cum mă mint și eu că nu o mai fac, am pus cana verde și emailată înapoi pe raft și mi-am scos cana ciobită din gunoi, am spălat-o bine și mi-am făcut cafeaua în ea, ca în orice altă zi în care m-am trezit și primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut să înțeleg de ce nu mă iubești pe mine. Când mi-ai spus că pleci ca să descoperi cine ești și ce vrei de la viață, nu am crezut că vorbești la modul literar, chiar pleci?!, au căzut toți sorii în jurul meu, poate că am sperat că atunci când îmi povestești de Lia te referi de fapt la mine, așa cum am auzit că unele persoane vorbesc despre ele însele la persoana a treia, că e mai ușor să-și exprime sentimentele. Și nu am știut, nu ai vrut să accepți, Silvia,că nu eu aveam să fiu persoana aia care să te convingă să rămâi, mi-ai promis că o să continuăm să vorbim, ești cea mai mișto persoană pe care o cunosc, tu, cu accentul tău de București, blugii prespălați și tociți la tiv și țigările rulate, mi-ai zis asta știind că minți și mi-ai băut din cană, ți-ai lipit buzele de ea și acum s-a ciobit, ca mine când mi-ai spui că n-ai pentru cine să rămâi când Lia iese la date-uri cu tipi de pe Tinder și la tine nici nu se uită. Nici tu nu te uiți la mine, nu mă vezi, ca atunci când mi s-au tăiat picioarele și nu m-am mai putut ridica, m-am rotit înapoi în scaun la birou când am văzut-o lipită de tine, inspiră-1-2-3-expiră-1-2-3-repetă, îți povestea de tipul cu care ieșise cu o seară înainte pe acoperișul unei clădiri din București, la o seară de recitat poezii contemporane, parcă ura intelectualii de București, și tu ascultai cuminte, cel mai bun prieten, Silvia, aveai nevoie de ceva?, îți ițiseși numai ochii pe deasupra calculatorului, îți vedeam rama ochelarilor rotunzi, nu, Dane, nimic, nu-mi mai trebuia nimic oricum. Când mi-ai scris ultima dată m-ai întrebat ce face Lia, tot cu tipul ăla cu poeziile?, tot, dar tu ce faci?, am vrut să îți spun că eu aștept să te întorci, dar mi-am mușcat din degete și în schimb ți-am scris că mă gândesc să mă înscriu iar la facultate, vreau la Litere, să scriu despre Bacovia, mi-ai trimis un emoticon care râde, ți-am zis eu că ești cea mai mișto persoană pe care o cunosc, cine dracu’ mai vrea să studieze Bacovia, și am vrut să te întreb atunci de ce o preferi pe prietena mea cea mai bună mie, dar astfel de interogări nu-și au locul când tu ești la 3000 km distanță și-ți bei cafeaua pe lângă Marble Arch, dintr-o cană de Costa ca a mea dar neciobită pe margini, în loc de asta îți spun că-mi lipsești, bro, nu mai adaug că la muncă îmi țiuie urechile de prea multă liniște când ajung mai devreme și mă aștept să te văd acolo rezemat de birou, la taclale cu tanti Feli de la firma de curățenie, dar în loc îl găsesc pe tipul nou care încearcă să-i impresioneze pe șefi cu strategii de marketing împrumutate din cărți de dezvoltare personală iar eu mă ascund în baie și fac exerciții de respirație, inspiră-1-2-3-expiră-1-2-3-repetă. De atunci nu ți-am mai scris, dar tot mă aștept să te găsesc la Romană sau printr-un anticariat de la Universitate, le-am luat pe toate la rând și mi-am ridicat iar sorii pe orbită în jurul meu, mi-am aruncat cana ciobită și nu am mai scos-o din gunoi, o folosesc pe aia verde și emailată, inspiră-1-2-3-expiră-1-2-3-repetă, asta îmi zic de câte ori mai postezi o poză cu Lia, văd că până la urmă ai convins-o să vină, ți-a trebuit doar un apartament cu chirie în Soho, eu chiar scriu despre Bacovia atunci când nu sufăr de atacuri de panică, să nu te mai întorci acum, îți trimit telepatic gândul și bat la pas tot Bucureștiul, ascult Valerie pe repeat și-mi imaginez că poate ești și tu la vreun concert tribut Amy Winehouse undeva prin Camden, și te gândești la vinylul ăla pe care l-ai uitat la mine înainte să pleci.

Pietrică

Emilia Crosman

Pietrică este jucăria momentului. Toți părinții aleargă disperați pe la magazine, împart cu generozitate coate, picioare și înjurături competiției, stau la cozi interminabile și renunță chiar și la alimentele de bază ca să apuce să cumpere minunăția aceasta pentru odraslele lor. Săracii de ei, sunt dispuși să facă orice sacrificiu pentru copiii lor prețioși – mai ales că trăiesc cu teama că o să se epuizeze stocul în curând. Câte mame nu se întorc oare acasă cu părul jumulit, unghiile rupte, cu durere de coaste și cu ochii strălucind de entuziasm pentru că au reușit să pună mâna pe ultimul Pietrică din magazin? Nu știm, dar sunt vrednice de stima noastră. Nu oricine se poate lăuda cu asemenea răni de război și cu o victorie atât de strălucită. Ca să nu mai spunem că Pietrică este și cam scumpuț, însă nimeni nu pare prea deranjat de prețul lui excesiv. Tot ce contează este să-l dețină, să-l pună în vitrină ca pe un trofeu, să-l prindă în cârlige pe culme sau să-i vadă pe cei mici cum aruncă cu dumnealui după colegii lor mai puțin norocoși. De ce? Pentru că micuții îl cer (urlă, imploră, se tăvălesc pe jos de durere) și nu se cade să le fie refuzată o plăcere nevinovată. Atât de mult îl doresc copiii, încât renunță și la tablete sau la telefoane de dragul lui. Este ceva nemaiauzit. Un adevărat fenomen. Cine are un Pietrică devine automat popular. E un fel de talisman. Poate vă întrebați ce este acest Pietrică și ce îl face atât de special ? Ghici ghicitoare ce-i? Pietrică nu este nimic altceva decât o piatră de mărime medie, scoasă din râu, uscată și îmbrăcată-n costum tradițional românesc, care face ștrengărește cu ochiul și zâmbește cu gura până la urechi de i se vede strungăreața. Atât. Un adevărat Făt-Frumos din basme. Îi mai lipsește doar calul alb și o Ileană Cosânzeană, dar suntem siguri că nu va dura mult și vor apărea și aceștia pe piață. Compania producătoare de bucurie infantilă se va simți obligată moral să completeze pachetul, compensând cât va putea de bine neglijarea inițială a acestor detalii de finețe (probabil cu o ofertă specială: 2+1 la preț de trei).

Judecata

Raul Popescu

„Cine-i de vină?” se gândea într-o dimineață noroasă Constantin Amăroaiei, pe când sorbea, cu mișcări domoale, din ceașca de cafea. „Cine?”

Viața lui nu a fost una ușoară. Era divorțat, cu doi copii mari, cărora le plătise conștincios, cât au fost minori, pensia alimentară, dar despre care nu mai știa nimic de ani buni. Constantin Amăroaiei era pensionat pe caz de boală, cu o pensie care de-abia îi ajunge de pe o zi pe alta, după douăzeci și cinci de ani de muncă într-o fabrică de scule.

„Cine-i de vină pentru viața asta?” se gândea el în acea dimineață. „Cine?”

„Dumnezeu!” i-a venit deodată în gând, Constantin Amăroaiei fiind un credincios devotat care mergea în fiecare duminică și de sărbători la biserică.

„Da, Dumnezeu. Deci dacă Dumnezeu ne iubește atât de mult, și ne rugăm la El, ar trebui să ne ferească de necazuri, de griji și de singurătate. Până aici! O să încerc să mă lupt cu divinitatea. O să-l dau pe Dumnezeu în judecată!”

Drept urmare, l-a dat pe Dumnezeu în judecată pentru mai multe infracțiuni. După un timp, a uitat și el infracțiunile enumerate. Totuși, a primit un număr de înregistrare la plângerea pe care a făcut-o în 2020, iar în 2021 a fost anunțat că nu s-a început urmărirea penală pe motiv că nu a fost găsit domiciliul pârâtului, deși Constantin Amăroaiei a specificat că Dumnezeu are domiciliul în cer și că e reprezentat pe Pământ de Biserica Ortodoxă, iar în România, de Patriarh.

„Cum să nu-i găsească domiciliul?” se gândea Constantin Amăroaiei într-o altă dimineață noroasă. „Da’ mă duc eu la El și asta e.”

Tot într-o dimineață noroasă, Constantin Amăroaiei a fost găsit mort în garsoniera lui, de la etajul zece, dintr-un bloc din București. Un vecin alertase poliția pentru că, timp de două zile și o noapte, televizorul, care era fixat pe postul TV Trinitas, mersese încontinuu cu sonorul dat tare. Când l-au găsit, Constantin Amăroaiei ținea strâns în mână o foaie motolită pe care încă se mai puteau descifra cuvintele: „Acțiune respinsă din imposibilitatea de a localiza domiciliul actual al pârâtului”.