Flash fiction stories – iunie 2025: „Live în reluare” de Adriana Rodu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Live în reluare

Adriana Rodu

Doamne, ce cald poate să fie! E o nădușeală aproape lăptoasă care parcă mă sleiește de puteri. Gata, închid AC-ul, că merge degeaba. Mai bine deschid fereastra. E deja aproape miezul nopții și s-a mai răcorit. Ah, ce bine e! O să dorm ca aah un puiuț, gândesc în timp ce casc, dar doar până la ora patru, pentru că așa a hotărât șeful.

Mă întind lângă el și închid ochii, dar nu pot adormi. Sforăie, și în fiecare seară trag tare să adorm înaintea lui, dar fără rezultat. Îi șoptesc la ureche să se întoarcă și se instalează dintr-odată o liniște binevenită.

„Allooo? Aaaalloooo! Aurica, tu ești? Dormi?”. Îhîm, răspund somnoroasă, cu ochii închiși, de teamă să nu-mi fugă somnul. „Ce faci, cumătra? Nu ți-e cald?”. Puțin, zic abia șoptit, și cad iar în toropeală. „Ai vorbit cu Petricuță?”. Care Petricuță?, întreb deodată și deschid ochii brusc încercând buimacă să îmi dau seama cine e. Dar nu apuc să mă lămuresc pentru că un urlet isteric îmi ajunge la urechi:„Nu ți-am zis, fă, de mii de ori să-i spui idiotului să vină la proces?”. Ridic speriată capul de pe pernă, îmi văd soțul deja la marginea patului și-l întreb ce e. „Nimic, a început telenovela”, zice el nervos, împiedicându-se de geamantane și blagoslovind printre dinți în drum spre ușă, cu Marta după el, dând și ea agitată din codiță. Caut zăpăcită pe sub pernă telecomanda ca să îmi dau seama apoi că televizorul e închis. Un „porcul dracului!” zbierat, venit dinspre fereastră, mă aduce cu picioarele pe pământ. „Procesul deceniului” rulează la vecini, live, cu ușa deschisă. Asta era! Sau mai bine zis în reluare iar, dacă stau bine să mă gândesc, pentru că e mereu același subiect, cu aceleași personaje și același limbaj licențios. Adio somn! Și mâine, sau mai bine zis azi, avem drum lung. Mergem la mare în Bulgaria.

Oare unde s-o fi dus al meu, că văd că nu mai vine. Aud cățelușa lătrând afară, acompaniată de vocea de un calm chinuit a soțului meu și de niște țipete ofuscate. Mă duc la fereastră și văd o scenă destul de haioasă cu un cățeluș nervos care latră și scurmă cu lăbuțele din spate, un uriaș și o ursoaică. Zâmbesc cu teamă de ce se poate întâmpla și mă întorc în pat ciulind urechile să aud mai bine. Balamucul se oprește când se aude ușa de la intrare și oftez satisfăcută că ne putem relua somnul. Aceeași pereche haioasă își face apariția în dormitor și se pune iar în pat la somn lângă mine. Ne găsim cu greu liniștea, dar în cele din urmă adormim.

Mă ridic brusc în picioare deodată și mă uit la soțul meu care e și el la fel de speriat și zăpăcit ca și mine. Ați trăit vreodată momentele alea când visezi că stai relaxat pe spate, într-un lan de maci înfloriți, privind cerul senin, și dintr-odată auzi șuieratul trenului, care e atât de aproape de tine, că nu mai ai timp să fugi din calea lui? Ei bine, eu asta visam când s-a auzit soneria, ca un gong de trezit morții din somn. Ce-o mai fi?, întreb deznădăjduită, cu ochii la geamantanele de care se mai împiedică o dată al meu, încercând să ajungă cât mai repede afară, și peste care face salturi hilare și cățelușa. „Să vezi ce-i fac!”, zice el viteaz nevoie mare, până ajunge la ușă și o deschide, neputând să mai scoată niciun cuvânt. Ursoaica îl ia în primire de la poartă, aducându-i la cunoștință, cu un aer de atotcunoscătoare și cu voce ridicată să se audă în tot satul, că a sunat la poliție și l-a reclamat. Cum adică, nu are voie să vorbească la telefon în casa ei? E posibil așa ceva? „Să fii sănătoasă!” îmi aud soțul răspunzând neîncrezător în spusele ei, acompaniat de ham-ham-uri zgomotoase, în timp ce trântește ușa. Apoi intră în dormitor și ne punem iar la somn, încercând imposibilul. Episodul din vecini, cu Ursoaica protagonistă, o cumătră, un porc al dracului și un idiot, se derulează cu sonorul la maxim. Subiectul ar fi interesant, pe bune, dacă nu s-ar repeta aproape noapte de noapte. Bate toate telenovelele care s-au filmat până acum și care se vor mai filma vreodată. Un proces alambicat despre o moștenire cu surprize, asta e.

„Fir-ar al naibii de viață! Gata, plecăm!” zice șeful părăsind patul, și înșfăcând de mânere geamantanele, le scoate pe hol. Apoi ne îmbrăcăm de drum, îi pun Martei hamul și ieșim din casă. Mașina stă parcată în drum de aseară, așteptând cuminte. Soțul meu pune bagajele în portbagaj în timp ce eu mă chinui să încui ușa cu stânga, pentru că dreapta e ocupată cu lesa de care trage Marta și cu un rucsac. „Hai odată! Ce tot moșești acolo?” zice el șoptind nerăbdător printre dinți. „Hai că vine poliția și nu vreau să ne găsească acasă!”. Ce poliție? Care poliție? întreb eu panicată, oprindu-mă pentru o clipă din operațiune. „E în capătul străzii. Vine încet spre noi cu girofarul pornit.”. Știu că are simțul umorului și că știe să facă haz de necaz, dar totuși! Asta-i glumă?

Reușesc în cele din urmă să încui și, când ajung la poartă, îmi dau seama că nu glumește. Mașina poliției se apropie fără să îi aud motorul, pentru că zgomotul e acoperit de vocea Ursoaicei. Urc repede în mașină cu patrupedul la picioare, simțindu-mă ca într-un film polițist, și realizez că nu mai avem timp să o ștergem. Echipajul trece de noi și se oprește la poarta vecină. Ursoaica iese repede în întâmpinare și intră în vorbă cu agentul, care a coborât deja și scrie ceva într-un carnețel. Îi fac semn cățelușei să stea liniștită ca să nu fim descoperiți. Liniștea care s-a lăsat, și care intră pe geamurile coborâte ale automobilului nostru, ne lasă să auzim conversația și ne dăm seama că „reclamanta” primește o amendă pentru tulburarea liniștii publice. Măi să fie! Ăsta da final!

Adriana Rodu (n. 1971) este licențiată în matematică-fizică și informatică, de profesie programator. Este pasionată de pictura în acuarelă, citit și scris proză scurtă.