Flash fiction stories – noiembrie 2021 (IV)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Hoțul

Mariana Dobrică

Era un hoț. Noaptea avea vise cu tot felul de intrigi polițiste, în care sfârșea mereu prins, când se trezea în patul său realiza că încă nu, dar că de la un timp se insinuase în el teama că va fi descoperit, o teamă care, cu pași mici, îi intrase adânc în subconștient, inconștient, oase și alte părți ale corpului în care se poate insinua sau pătrunde adânc o teamă, poate visele alea erau niște avertismente, poate niște presimțiri, oricum nu ținea cont prea mult de ele, îi plăcea pericolul, îi plăcea riscul, se simțea viu, mai viu decât atunci când mergea pe stradă, când se culca cu vreo femeie, când mânca sau bea, când își făcea cu conștiinciozitate meseria.
Era un funcționar insignifiant într-un birou, ca enșpe mii de funcționari din alte birouri.
Era și scriitor, ca enșpe mii de scriitori de pe lumea asta.
Nu, nici chiar așa, scriitori sunt mai puțini decât funcționari.
Deci (să recapitulăm, să repetăm, schimbând ordinea): era un funcționar ca, era un scriitor ca, era un hoț ca nu știu câți pe lumea asta.
Nu, nu era un hoț ca, era un hoț de cărți.
Era un hoț de cărți ca alți hoți de cărți de pe lumea asta.
Nu, nu era un hoț de cărți ca.
Era un hoț de cărți care fura anumite cărți.
Era, cum ar veni, un hoț specializat.
Unii hoți furau cărți de geografie sau de istorie sau de biologie, de exemplu. Alții preferau cărțile tehnice sau albumele de pictură. Erau și hoți de cărți pentru copii. Cărțile de filozofie aveau și ele hoții lor, mai puțini, ce e drept (sau nedrept). Femeile furau, în general, cărți cu fluturi, flori și povești de dragoste. Și mai furau și cărți de poezie. Ce nu a înțeles prea bine, totuși, a fost de ce se furau atât de multe cărți de dezvoltare personală.
El era un hoț care fura propriile cărți.
Era un hoț specializat în el însuși.
Poate de aia nici nu fusese prins.
Nimeni nu se gândise că hoțul cărților unui autor era chiar autorul lor.
Cărțile lui ajunseseră într-un top, nu al celor mai citite sau al celor mai premiate sau al celor cu cele mai frumoase coperte sau al celor mai vândute într-o lună, într-un an etc., ci în topul celor mai furate cărți.
Nu era un scriitor prolific, avea doar trei cărți mari și late, apărute în decursul a doisprezece ani, două romane și o carte de povestiri. Mai mult sau mai puțin bine primite de critică, mai mult sau mai puțin citite.
Furatul ăsta l-a apucat într-o zi cu soare, când, căutând răcoare, a intrat într-o librărie din cartier, s-a plimbat printre rafturi, a răsfoit chiar o carte a unui scriitor contemporan, noua stea a romanului autohton, s-a hotărât să o cumpere și, când se îndrepta spre casă pentru a plăti, de pe un raft cu cărți mai vechi, dar care rezistau eroic în librării, i-a făcut cu ochiul parcă, l-a tras de mânecă parcă, a strigat la el parcă ultima lui carte. L-a cuprins atunci o dorință irezistibilă și inexplicabilă să o ia de acolo, a ascuns-o cu abilitate în servieta lui neagră de funcționar insignifiant într-un birou, s-a dus la casă, a plătit cartea noii stele, a fost emoționat, îi tremurau mâinile când a plătit librarului tânăr cu care mereu schimba câteva vorbe, pentru tânărul ăla pasionat de cărți era scriitor, nu un funcționar amărât, era chiar un idol, era chiar un mentor sau ceva de genul.
Și, din acea zi cu soare, din urmă cu patru ani, a continuat să fure cărțile sale de pe oriunde le găsea: din librării, din bibliotecile cunoscuților, din bibliotecile publice, de pe la târgurile de carte, chiar și de la lansarea ultimei sale cărți, a patra, apărută de câteva luni.
Ultima lui carte era un roman. S-ar fi putut spune că a dat lovitura. Interesul ăla crescut pentru carte îl bucura, era normal, volumul de povestiri nu fusese chiar atât de apreciat, romanul ăla arăta că încă mai poate.
Se numea „Hoțul”. Personajul principal era un profesor de literatură engleză la un colegiu de prestigiu dintr-un oraș american. Mai era și scriitor. Publicase două cărți de povestiri și scria un roman. De câțiva ani preda și un curs de creative writing. Și mai era și hoț. Un hoț de cărți, un hoț de cărți specializat, un hoț care fura numai cărțile sale. Pe prima o furase din biblioteca unei iubite foarte tinere, după o noapte de dragoste. Fura fără teamă, fără scrupule, cu nonșalanță chiar, emoția o simțea abia acasă, când, cu mâini tremurânde, așeza cartea alături de celelalte ale sale. Furase multe, fiindcă nu mai aveau loc în bibliotecă, renunțase la cele ale altora pe care le adunase de-a lungul anilor, pe unele le donase unei biblioteci, pe altele unei școli, multe le dăruise prietenilor. Când deschidea o carte furată și observa pagini îndoite, pete de cafea sau de ceai, pe una chiar o pată de ulei, pe alta o urmă de ruj, sublinieri, cerculețe, pătrățele, uneori flori, uneori dedicații, era de-a dreptul fericit. Ultima carte o furase chiar de la lansarea primului său roman.
Personajul principal al acestui roman era o englezoaică bătrână, cu ochelari, pisică și tabieturi, care scria romane polițiste. Ea angajează un detectiv celebru care să-l descopere pe hoțul care îi tot fura romanele de prin librării și biblioteci. Era un hoț îndrăzneț, care furase trei exemplare ale ultimei sale cărți chiar de sub nasul ei, chiar de sub ochii ei, adică de pe masa la care dădea autografe la o întâlnire cu cititorii. În ciuda eforturilor și cercetărilor detectivului, hoțul nu era prins. Rănit în celebritatea lui de detectiv, ar fi vrut să renunțe, dar bătrâna scriitoare nu părea deranjată de ineficacitatea metodelor sale, dimpotrivă, îl privea zâmbind și îl ruga să continue căutarea.

Desprindere

Camelia Munteanu

Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par, iar în timp ce îmi traduc mesajul în cap, realizez că ei sunt obiecte și doar par, și deși se simt aproape, ei nu sunt, de fapt, iar eu sunt pe punctul de a crede asta, numai că realitatea s-a contractat brusc și mă strânge la subraț, apoi am senzația că nu pot respira pentru că lumea mi s-a așezat pe piept și mi-a rămas mică deodată, încerc să inspir pe patru timpi și să expir tot pe patru, cum îmi zicea instructorul de pranayama și-i dau înainte cu mantra cum că nu e adevărat, iar apoi o văd pe Mămuca torcând pe târnaț și ea îmi zâmbește cu gura știrbă, făcând un semn nedeslușit din degetul deformat, de care atârnau de când mă știu fibre prinse în crăpăturile pielii, ce ciudat este că acum eu nu mă mai știu, iar ea a plecat de mult, și totuși îi întorc zâmbetul ca s-o liniștesc, pentru că nimic nu există de fapt, ci doar pare (nu asta zicea afurisita aia de inscripție în engleză?) și poate că limba mă ustură pentru că sunt iar mică și am atins cu ea clanța înghețată a colniței și nu mai pot s-o desprind, și poate că stau în genunchi, pedepsită că am ciobit iar vailingul bun al Mămucăi, iar ceea ce simt zdrelindu-mi pielea nu sunt pietricele, ci boabele de porumb pe care trebuia să mă așez când îmi recitam canoanele, în timp ce arsura asta este doar pentru că mi-am lovit pubisul căzând peste bara bicicletei, dacă urlu îngrozită este pentru că mă urmăresc gâștele sâsâitoare ale lui Loțică bolundul, iar râcâitul ăsta insistent nu e scos de pielea mea în care se împinge cineva, ci de tuciul Mămucăi de pe care desprindeam bucăți crocante de cartof: nu, nu e real, mirosul ăsta e un amestec de clor cu sânge, iar dacă e atâta forfotă în jur și simt toate astea, este doar pentru că sunt la spital, să vezi că oi fi într-un soi de stare comatoasă și tot ce trăiesc acum e o însăilare de coșmaruri, sau poate e o psihoză, că prea n-are noimă, iar tipii ăștia mă amenință doar pentru că sunt isterică și nu-și pot face treaba din cauza mea, sau poate nici măcar nu sunt eu asta și nu mi se întâmplă mie, da, da, nu mi se întâmplă mie, clar nu mi se întâmplă mie: uite, mi se pare că simt în nări și în răni miros de pucioasă, deci sigur nu sunt eu, e doar păcătoasa goală, îngrozită, din icoana de pe peretele capelei, pe care dracii o trag de coama blondă spre hău.

Eu clar nu sunt aici, dacă aici sunt ei, părul acela nu e al meu, doar eu tund păpușile, buclele lor miros a plastic și lasă în loc smocuri țepoase, atunci când cad, iar Mămuca toarce un covor din resturi de material, în timp ce suveica intră prin cârpe și iese din cârpe și mă dor brusc ochii de atâta stacojiu, așa că îi închid și Mămuca îmi povestește, în graiul ei și molcom, și aspru, că e mare rușine și păcat la Dumnezeu, iar mie vine să plâng, dar nu pot: mă doare ceva rău de tot, mă rupe în bucăți, deși nu are ce să mă doară, pentru că eu sunt probabil la birou și scriu vreun raport, sau poate sunt în vacanță și-apoi sunt deodată atâtea lacrimi, de nu mai știu în ce ordine să le dau drumul și oricum e deja mult prea mult lichid, mă înec în el sau poate doar mă poartă departe, mă ustură rău în gât, o fi de la țipat sau poate am iar gâlci, ce noroc că lacrimile nu miros, aici pute a ceva, o palmă grea zdrelește un pomete, un genunchi mi se proptește în piept, și sângele gâdilă, nu doare, dar asta nu sunt eu și cum naiba să mă doară durerea altcuiva când lumea se dilată, se întinde ca o noapte peste noi și aud greierii, iar eu plutesc tot mai departe și o văd de sus pe ea care nu sunt eu, întinsă ca o marionetă dezmembrată pe asfalt, iar pielea ei e plină de pete mov și de pete roșii, și asta îmi amintește de atunci când îmi pictasem păpușa cu buline din ojă, ca să nu fiu singura care avea pojar, ce urât că i s-au rupt ștrampii, s-au dus toate firele, iar unele îi intră prin julituri cleioase, mai că mi se face rău, în timp ce la distanță tot mai mare de mine zace fraiera aia, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai gheboasă, din ce în ce mai urâtă, din ce în ce mai străină, până ajung să îmi spun că așa-i trebuie, ce mai proastă, curva dracu’, și-a căutat-o cu lumânarea, cine mama mă-sii a pus-o să se îmbrace așa?

In the death car

Grig Salvan

Stau și aștept o mașină de ocazie la ieșirea din Năsăud, în intersecția mare din care pornește și șoseaua spre Bistrița. Sunt agitat și impacientat că am întârziat hăt bine la Comisia de Bac în care sunt membru desemnat de către Inspectoratul școlar și așteptat cu mare nerăbdare de mai bine de o oră. Dar mașină n-am și autobuzul spre Bistrița tocmai l-am ratat.

Mă sună în disperare președintele de comisie, secretara, directorul liceului, inspectorul de specialitate, nervoși cu toții, dar eu încerc să-i liniștesc și le spun că sper să prind cât de repede o mașină de ocazie. Mașini spre Bistrița trec tot timpul, dar nici una nu oprește la semnele mele disperate.

În sfârșit, oprește o Dacie hodorogită, cu un scrâșnet de frâne ca-n filme, din care, de la volan, se ițește capul mare și netuns al lui Georgel, unul dintre foștii mei elevi de la ”industrial”. Îmi face semn cu mâna și mă strigă, foarte încântat că mă vede:

– Hei, dom’ profesor! La Bistrița?

– La Bistrița! răspund eu, bucuros că în sfârșit voi pleca de pe loc. Și gratis pe deasupra, că nici cu banii nu stau prea grozav și mă bucur de orice mică economie.

– Haideți sus! îmi zice el zâmbind larg, cu gura până la urechi.

Puștiul era unul dintre cei mai slabi elevi din școala profesională, semianalfabet, dintr-un sat de munte, trecut doar din milă de toată lumea, abia își scria numele pe un caiet ori pe o foaie de hârtie, credeam că e de mult salahor pe vreun șantier ori cioban la el în sat și sunt realmente șocat să-l văd conducător auto, dezinvolt la volan.

Urc, bucuros nevoie mare, îi spun că sunt grăbit să ajung la o comisie de bac la Bistrița, dar tânărul mă asigură că mă va duce la destinație „ca vântul și ca gândul”. Face pe barosanul și pe șmecherul la volan, cu cotul sprijinit pe geamul deschis, se laudă cu mașina lui veche de 29 de ani, dar „încă bună” și accelerează în trombă, să-mi dovedească puterea motorului. Mașina prinde viteză de raliu și se scutură din toate încheieturile, gata parcă să se dezmembreze în mijlocul drumului, cu roțile scrâșnind amenințător pe la curbe. Georgel sporovăiește vesel, privind aproape tot timpul spre mine, dar la un moment dat se sperie de-a binelea și pune o frână bruscă de sunt gata să ies prin parbriz.

– Aoleu, ce viteză am prins! se miră el, cu ochii bulbucați de spaimă și îi piere imediat zâmbetul de pe față.

– Păi, bine, măi! zic, nedumerit. Tu n-ai văzut că iei viteză?

Mi se pare ciudat și cam aiurit fostul meu elev. De fapt, la cât îl știam de „înapoiat”, încă nu contenesc să mă mir că este la volanul unei mașini pe drumurile publice.

Încep să am emoții cu tânărul șofer de lângă mine, mai ales că merge foarte aproape de linia de mijloc, de câteva ori a intrat pe contrasens și era gata să agațe mașinile ce veneau din sens opus!

– Bine, mă, Georgele! îi zic. De ce mergi tu atât de aproape de linia de mijloc? Ține partea ta și n-ai probleme!

– Așa-s mai sigur că nu ies de pe drum, mă lămurește Georgel.

Mă uit acum de-a dreptul speriat la șoferul meu. Cum să vii tu, șofer, la modul serios, cu o astfel de justificare?

– Să vedeți ce pățesc odată, continuă el vesel și fără griji. Mergeam pe valea mea spre casă și uit că urmează o curbă, merg tot drept înainte și trec prin gardul unei gospodării, fac praf gardul femeii și frumusețe de varză din grădină. Am avut ce plăti la despăgubiri pentru gard și stratul de varză. Noroc că gardul era de lemn aproape putred și mașina n-a avut mai nimic.

Râde ca de o glumă bună, eu am deja mari îndoieli în legătură cu calitățile de șofer ale lui Georgel și încep să regret că am urcat alături de el într-o mașină. Mai bine așteptam altă ocazie.

– Cum să nu observi că urmează o curbă? Tu nu ești atent la drum?

– Păi, mă gândeam la o mândră și n-am mai fost atent.

Îmi face ștrengărește cu ochiul și râde iar, la fel de șăgalnic și nepăsător.

Ne apropiem, în sfârșit, de oraș și-i propun lui Georgel s-o luăm pe centura ocolitoare, că acolo se află liceul industrial unde sunt membru în comisie, dar el dă din cap și nu pare prea încântat de propunerea mea. Îmi zice că pe centură n-ar fi o problemă, dar pe urmă, pentru a intra de pe linia de centură în oraș, unde are el de mers, trebuie să treacă pe niște străduțe destul de strâmte și întortocheate și nu-i prea sigur pe el că se va putea încadra cu mașina în mers.

Sunt de-a dreptul stupefiat să aud un astfel de motiv! Pe străzile acelea, deși ceva mai înguste și mai întortocheate, lumea circulă cu mașini tot timpul.

– Bine, zic, dar de cât timp ai tu permisul de conducere?

Georgel se arată dintr-o dată mâhnit, parcă i-aș fi atins o veche rană din suflet. Se uită spre mine trist:

– Dom’ profesor, ăștia numa’ nu vor să mi-l dea! Am dat examenul de vreo șapte ori până acum, dar mă pică tot timpul și mă amână de fiecare dată, deși vedeți bine că știu să conduc!

Am un șoc, ceva aproape ca un atac de panică.

– Văd că știi să conduci, dar oprește, te rog, să cobor! Vreau să merg un pic pe jos, să-mi mai dezmorțesc picioarele înainte de a intra în comisie.

Georgel smucește volanul dreapta, gata să intre într-un panou publicitar de pe marginea șoselei, apoi pune o frână bruscă în stilul lui caracteristic. Eu aproape ating parbrizul cu capul, cobor grăbit, îi mulțumesc pentru drum și-i urez o zi bună. Apoi, fredonând vesel „In the death car”, o iau de zor, în pas vioi, de-a lungul șoselei de centură, în timp ce telefonul îmi sună iar strident și insistent. E președintele de comisie, exasperat de întârzierea mea. Îl liniștesc și-i zic că sunt la doi pași de școală. Tocmai am coborât din mașina morții, dar voi ajunge imediat, viu, întreg și nevătămat!

Prima iubire
Roxana Turcu

Îmi amintesc și acum povestea noastră de dragoste, scrisorile lui în care îmi mărturisea sentimentele lui pentru mine. Totul a început cu o vacanță pe care am petrecut-o în Franța.
L-am întâlnit la o librărie unde am cumpărat o carte despre tradiția și cultura franceză. Am plătit cartea și am ieșit. Când am ajuns acasă, mi-am dat seama că o uitasem. Ne-am întâlnit după câteva zile pe stradă. M-a recunoscut și m-a salutat politicos, apoi a întrebat când pot veni s-o iau. I-am spus că voi veni a doua zi. Nici nu mă gândeam că o poveste banală aduce cu sine iubirea. Am luat cartea pe care o uitasem fără să mă gândesc că ar putea fi ceva între noi. Mi-a mărturisit că este student și asta este o muncă sezonieră.
– Eu termin programul peste două ore. Nu vrei să ieșim?
– Ar fi frumos.
– Sunt multe locuri de vizitat dacă te interesează?
– Desigur.
Am ieșit la o cafea, apoi am mers la muzee, la expoziții, în parcuri.
– Sunt foarte emoționată, este prima dată când vin în Franța.
– Poate nu va fi ultima.
Vacanța avea să se termine și eu trebuia să mă întorc în țară. M-a condus la aeroport.
Ne-am îmbrățișat cu lacrimi în ochi.
– Nu te voi uita, să știi.
Nu glumesc!
A trecut o săptămână de când revenisem în țară. Credeam că m-a uitat, dar a sunat, așa cum a promis.
– Ar trebui să vii în Franța!
– De ce?
– Cum de ce ?
– Te invit. Vreau să te cunosc mai bine.
– Cred că e posibil.
-Voi veni.
-Pe 22 iunie.
-Te aștept.
Mai erau două săptămâni până pe 22 iunie. Eram nerăbdătoare să ajung în Franța. Oare mă îndrăgostisem de el? În seara de dinaintea plecării, nu am putut să adorm. Eram foarte emoționată.
De dimineață am ajuns la aeroport, cu destinația Franța.
M-a așteptat la aeroport, apoi m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe obraji.
M-a întrebat dacă îmi place în Franța și dacă sunt interesată să locuiesc acolo.
– Nu știu ce să zic. Îmi place Franța. Nisa are locuri minunate și îți mulțumesc pentru că am avut ocazia să le vizitez.
– Dar nu înțeleg?
-Vreau să rămâi cu mine, te rog!
– Definitiv?
– Da. Definitiv.
– Vreau să rămân (am izbucnit în lacrimi de fericire).
– E minunat
– Vreau să-ți spun ce simt pentru tine. Vreau să fii mereu cu mine. Te iubesc.
Bem cafeaua și depănăm amintiri.
– Aveai 18 ani când te-am întâlnit, iubita.
– De fapt 17. Nu împlinisem 18 ani.
– Dragul meu Michel, eram așa emoționată când m-ai chemat la tine. Îți mai amintești?
– În poza asta ai 23 de ani, cât ești de tânăr.
– Oare cât timp a trecut de atunci?
– Cred că au trecut mai bine de 30 de ani.
Îmi trimite mesaje de ziua mea, flori, și nu uită să mă sărute de noapte bună. Sunt fericită și mulțumită că există cineva care mă iubește și pe care îl iubesc.